Pentru că orice început de acest fel este greu, să pornim preventiv de la un mic pelerinaj de riveran dâmbovițean. Pe ruta căii Victoriei, fostă Podul Mogoșoaiei, ce încă mai poartă amintirea pavelelor de lemn, iese discret în evidență miniona Biserică Albă, care luminează și astăzi, pâlpâit, ca un mic far genovez. Sub chipurile de sfinți buhăiți, ce știu și au văzut multe, încă mai poți auzi, de la o strană încrustată în motive bizantine, glasul unui țârcovnic cu fes turcit, îngânând punctuația desăvârșită a boabelor unui vechi mod bisericesc. La aproape jumătate de veac distanță de bardul Pann, Ștefan Valentineanu, ins exigent și aprig din fire, își face apariția, în ipostaza cumințită doar în aparență (după un episod controversat ca soldat în legiunea străină) drept arhivar în cadrul Bibliotecii Academiei, pe aceeași stradelă cu renume. Cazonul mamifer de bibliotecă se confruntă cu o problemă complicată; o scrisoare de la Barac junior, ce-l incriminează pe Pann de un împrumut fraudulos, un plaghir după distinsul său tată. Din acest km 0, itinerariul pe care onorabilul domn Cosmin Ciotloș îl realizează în Până când nu te iubeam își găsește un punct de pornire, din care se vor extinde țesături din fire roșii, atât de dense, încât până și întortocheatele păduri amazoniene par un simplu rebus pentru preșcolari.
Scurt tratat de maximă exigență
E o concluzie previzibilă care stă pe buzele multora dintre noi; da, Ciotloș are ceea ce s-ar numi, în termeni ușor improprii și periclitați, talent literar. Fiecare cronică, studiu sau volum publicat ascunde o elementară atenție asupra frazării care punctează, în mod calculat până la detaliul ultim, o narațiune aritmetică în care datele devin niște personaje de sine stătătoare. Este ceea ce dă una dintre structurile de rezistență biografiei romanțate. Ciotloș nu scrie doar din condei. Grija cercetătorului față de rigoarea documentării nu poate fi abandonată. În schimb, ea nu sugrumă aproape niciodată textul, devenind un eficient potențiator. Spun aproape pentru că este clar că anumite pasaje, oricât de convingător ar fi aclimatizate într-o strictă curgere epică, necesită săpături adânci și multe alte note de subsol pentru a le percepe complexa manieră a construcției. Cum la fel de limpede este faptul că oricât de mult ai investiga pe teren, te pierzi la un moment dat în fentele acrobatice ale maestrului de ceremonii. Din acest motiv, afirmația din finalul epilogului, prin care cititorul se va bucura „sincer și simplu“, făcând abstracție de travaliul documentării, deși legitimă se dovedește, în anumite momente, imposibil de pus în practică.
Nu o să încerc să rezum acțiunea romanului, întrucât cronicile de până acum s-au concentrat destul de mult pe aceasta din urmă. Ceea ce aș vrea să evidențiez în schimb este faptul că formatul narațiunii (roman de „mistere academice“, a cărui dinamică efervescentă este în contrapartidă cu subiectul nișat) este un pretext ingenios pentru o intuiție critică ce recontextualizează receptarea lui Pann. Faptul că plagiatul se dovedește în altă parte e satisfacția de suprafață; felul în care Ciotloș decopertează maniera critică e un rezultat cu atât mai surprinzător. Literatura lui Pann este subordonată, în primul rând, fibrei muzicale. Din acest motiv, apropierea de literatura sa (atâta câtă e a lui, dar nu numai) ar putea fi revitalizată utilizând instrumentarul muzical; vorbim de moduri, nu de genuri, ceea ce pune pe tabla de joc o descoperire notabilă.
În schimb, personajele reprezintă o resursă ce nu cred că a fost exploatată suficient în cazul lui Până când nu te iubeam. Ci nu doar pentru faptul că nu sunt personaje fictive, iar natura lor biografică poate fi cercetată. Plasându-și acțiunea la sfârșit de secol al XIX-lea, cu câteva decenii bune după dispariția lui Pann, felul în care personajele sunt alese introduce în economia acțiunii piste de interpretare ce reordonează diverse puncte tangente cu autorul lui Nastratin Hogea. Ba chiar mai mult, deși aflate într-un raport de apropiere față de contemporaneitatea lui Anon Pann, producțiile artistice ale acestuia devin și pentru actanții romanului ușor ilizibile, întârind ipocrizia enunțată de Ciotloș în cazul în care ar fi ales o abordare directă, fără intermediari. Și încă ceva… personajele aruncate de către auctore în arenă surprind, palmat, se înțelege, o serie de preocupări de maxim interes pentru el, ce reies din eleganța alcătuirii criticii sale. Din această cauză, genealogiile de caractere pe care le voi face s-ar putea să fie împinse până în extrem și poate uneori neconcludente pentru altcineva. Însă sper, ele nu se vor îndepărta de la spiritul cărții.
M-a entuziasmat faptul că Ștefan Valentineanu, singurul personaj creat aproape de la zero, are un strămoș onomastic, aproape obscur astăzi, în persoana lui I.G. Valentineanu, descoperit de către exegetul matein într-un studiu sub semnătura lui Paul Cornea. Entuziasmul provine din descoperirea personală a acestui nume din aceeași sursă de referință obligatorie, reprezentată de studiile regretatului profesor: până să aflu această informație din cadrul lansării oficiale, și eu dădusem peste același nume în De la Alexandrescu la Eminescu, unde Paul Cornea realizează unele dintre primele mostre de analiză cantitativă din spațiul autohton, ce vizează numărul de traduceri din proximitatea momentului pașoptist, unde Valentineanu reiese printre cei mai productivi. Sunt convins că Ciotloș a prelucrat puțin din tonalitățile acestui astăzi aproape invizibil publicist, cu aplecări către istorie, aruncându-mi un ochi prin două trei articole ale acestuia. Aici intervine fanatica documentație, a cărei rigoare este destul de rar întâlnită în aceste momente. În schimb, ceea ce mi se pare cu atât mai interesant este felul în care converg niște registre aparent disparate și fără numitor comun. Contactul cu legiunea străină mi-a ridicat un semn de întrebare. Pentru temperamentalul Valentineanu, episodul intră într-un regim firesc. Dar tocmai caracterul personajului, pus în relație cu legiunea străină mi-a pus în față instant un refren dintr-un hit al cărui titlu (sintagmă, de’, atât de caracteristică lui Valentineanu) și autor nu mai au nevoie de nicio introducere: Bad boy al nimeni altuia decât Traian T. Coșovei, în special prin acest vers: „Sunt băiatul cel rău care scrie pe ziduri «mergi sau crap㻓. S-ar putea, ca la prima vedere, acesta să fie un abuz interpretativ. Puțină răbdare. În primul rând, secvența citată de Coșovei în poemul său memorabil, „mergi sau crapă“, nu este altceva decât una dintre marotele legiunii. În al doilea rând, temperamentalul Valentineanu se aseamănă cu temperamentalul Coșovei, a cărui alură de rock star cu diverse izbucniri este bine-cunoscută (îmi forțez mâna, recunosc, dar ieșirea lui Valentineanu la conferința de la Ateneu a lui Teodorescu pare scoasă dintr-o ședință a Cenaclului de Luni). Dar nici acum detaliile nu ar apărea concludente, fiind mai degrabă un montaj fragil. În schimb, putem adăuga câteva structuri solide, urmărind un alt capitol al cărții, și anume Foc palid. Poate părea un simplu joc utilizarea titlului nabokovian, care face bună pereche cu scena imortalizată a marelui incendiu al Bucureștilor din 1847, pe care Pann o înregistrează în Memorabilul focului mare, citat în finalul capitolului. Detaliile sunt puțin mai complexe și nu se îndepărtează de la Coșovei. Nabokov intră în dialog cu Hamlet în Foc palid, decopertând și ramificând, de fapt, vasta problematică a tatălui. Acum, dacă am inspecta roamanul autorului Lolitei, s-ar putea să nu mai terminăm niciodată. Să rămânem la problematica tatălui care, lucru deloc întâmplător, apare și în capitolul cu pricina al lui Ciotloș. Tatăl lui Valentineanu, față militară, respectând un paralelism cu construcția fiului (vezi Hamlet și Foc palid) este prins în mijlocul incendiului unde, în agitația evenimentelor, are loc o întâlnire cu însuși messer Pann, ce prilejuiește din nou un dialog cu preocupările din actualitate ale fiului. Nu l-aș fi implicat deloc pe Coșovei în acest puzzle unde nu are nicio legătură, dacă Citloș nu ar fi publicat Cenaclul de luni – Viața și opera, unde capitolul despre Coșovei, „Numărătoarea continuă“, aduce în prim-plan această foarte interesantă dialogare a Moreacului cu seniorul Traian Coșovei, punctată printr-o analiză atentă, ce iese din zona predictibilă a psihanalizei, mergând pe martori textuali. Perechea tată-fiu Coșovei va fi o rampă de lansare pentru următoarea pereche de tați și fii, celebră altminteri, care va fi rezolvată de un alt personaj important. Lucrăm cu intermediari în palpitantele tranzacții, întocmai ca autorul acestui manual de răstălmăciri.
Da, de Anghel Demetriescu este vorba, al cărui ton este prins extrem de sugestiv de Ciotloș, într-un cod al prieteniei specific istoricului, a cărui corespondență, de o vitalitate seducătoare, este redată fidel prin câteva ticuri de stil. Georgian este o altă recuperare de rezonanță, ce pune un reflector pe dimensiunea orientalismului în literatura română, exemplificată, printre multe alte nume și de Pann. Utilizând foarte buna ediție întocmită de către Eugen Ciurtin, Georgian devine un liant narativ și stilistic extrem de important. Revenind la Demetriescu, primul lucru cu care am rezonat văzându-l în prim-plan a fost un crochiu sentimental, lipsit în schimb de emfaticele lirisme caracteristice, făcut de către Barbu Ștefănescu Delavrancea fostului său profesor. Numele lui Delavrancea împinge automat la perechea Caragialilor, Mateiu și Ion Luca. Se cunosc relațiile de prietenie ale lui Demetriescu cu Ion Luca, cât și ajutoarele pe care acesta le-a primit din partea istoricului. Unul dintre serviciile importante ale lui Demetriescu către Caragiale, prins între preumblări berlineze, a fost chiar instruirea lui Mateiu, a cărui influență este vizibilă în jurnalul acestuia, Demetriescu devenind un impuls stimulativ pentru aplecările către heraldică. Tot ca influență, prin intermediar de această dată, s-ar putea lega și strânsa prietenie cu Odobescu, ce devine o concretă influență mateină, ulterioară (schimbul epistolar dintre Odobescu și Demetriescu fiind unul de referință). Dubletul Caragiale nu este expus întâmplător. I.L. comite o splendidă prefață la Spitalul Amorului, semnificativă pentru temperatura receptării lui Pann de la sfârșit de secol XIX, text definitoriu și pentru planurile din Până când nu te iubeam. Mateiu, pe lângă influențele literare exercitate de către Pann, ce radiază în Pajere, devine un nod important de legătură pentru ultimul dublet de personaje.
Foarte interesantă alegerea lui Spiru Haret drept tovarăș de arme al lui Valentineanu. Ci nu doar pentru că pune în scenă raționala figură a matematicianului în raport cu cea a balcanicului instinctual, ce se dovedește a fi un clișeu superficial, întrucât Pann, demontat de Ciotloș printr-o apropiere de precizie, se dovedește a fi mai mult decât atât. Deși s-ar putea din nou să comit un delict intepretativ, Spiru Haret ar putea juca aici un rol de interfață pentru imaginea altui armean matematician, cu moravuri ermetice, a cărui fascinație pentru Pann este declarată de pe poziții extreme, drept unic patron, într-o scrisoare elogioasă către George Topîrceanu. Puteți să-i spuneți cum vreți, Barbilian, Barbu, dar cred că există o legătură, facilitată și de amintirea anterioară a pontagiului Mateiu, a cărui vădită admirație creatorul jocului secund o purta în mod absolut. În schimb, felul de constituție al Anei Haret este unul dintre marile câștiguri ale romanului; un personaj construit din retorici ale gestului subtil, care echilibrează și temperează conglomeratul de evenimente, dându-le o direcție limpede. De fapt, ea este cea care oferă intuiția critică a lui Valentineanu asupra lui Pann, ci nu doar prin interpretarea foarte frumosului bel-canto cât și prin contrapunctele argumentative pe care le aduce în dialogul purtat cu acesta. Amintind de inedita compoziție muzicală, pusă și ca suport auditiv, reinterpretată sub minuțioasa baghetă a lui Dan Pîrvu (unde greutatea pianului este secondată de bătăile grațioase ale xilofonului, înlocuind foarte inspirat registrul țambalului) reușește să dea un corp sonor unei interpretări critice, corporalizând-o printr-o extensie senzorială reușită. Să dăm spre citare un fragment a cărui execuție nu mai trebuie explicată, vorbind de la sine printr-un cod de virtuozitate tratată cu maximă exigență, aproape molipsitor: „Și-n râsete, cum altfel, Ana se-așeză la pian și preluă linia, prinzând-o delicat între degete cum culegi un obiect căzut în noroi, un inel, de exemplu, și-l ștergi întâi, apoi îl clătești cu grijă, și-n atingerea ei, caraghioslâcul lui Haret începu să lucească a melancolie de vals, înălțată dintre țesături greoaie a căror apăsare o păstrează totuși, dar o deșiră tandru și o contrazice liniștitor“.
Ar mai fi de zăbovit asupra multiplelor relații dintre personaje. Ședința de spiritism coordonată de către Hasdeu (unul dintre marii susținători ai literaturii creatorului Poveștii vorbii), unde spiritul lui Pann transpune explicația dintre tărâmuri metafizice într-o rimă total improprie, aproape de factură onirică (de unde Valentineanu pune imediat diagnosticul de joc artificial), ar merita o pagină separată, alături de oponentul Maiorescu, martor fidel al unei întâlniri cu finul Pepelei, surprins în meteorologicele aplecări din Însemnări zilnice. Dar pentru a nu plictisi, divagând la nesfârșit și uneori poate nejustificat, mă opresc aici cu aceste destructurări afective. Cu scuzele de rigoare dacă, uneori involuntar, prins în plasa unor inutile prețiozități, am mistificat exagerat și impropriu; nu încerc să caut un alibi – e doar efectul pe care o carte de acest tip ți-l oferă, ce te împinge către asemenea gesturi imprudente, dar mai mult decât satisfăcătoare.
Gastronomice
Un lucru mai puțin observat, dar care cred că devine una dintre curelele de transmisie ale acestei biografii romanțate, o reprezintă apetența către filonul gastronomic. Sunt câteva pasaje de pus la purtător, ce ies din plictisitoarea premisă prin care rolul este, nu-i așa?, de a reda savoarea epocii. Nu neg, o oferă, însă lucrurile sunt puțin mai complicate. În primul rând, pasajele cu pricina sunt un mijloc de acces către lumea lui Pann care, pe lângă preferințele personale traduse prin „supele, drese cu cașcaval tăiat mărunt“ și „sticlele de Borviz“, devin un pricipiu coordonator, vizibil în focalizarea câtorva texte reprezentative. Același principiu coordonator se poate aplica și începuturilor literaturii de rit pașoptist, dar nu numai, consolidând un fel de pânză freatică ce oferă un solid factor identitar al perioadei literare în cauză, încă prea puțin comentat. Această trăsătură de caracter din Până când nu te iubeam nu este un import provenit din propria mea interpretare, cât o stare de fapt, sondată cu aceeași înverșunare în arhivistică; colecția lui Constantin Bacalbașa din Dictatura gastronimică este un nume obligatoriu în această zonă, iar volumul Petrei Mona, Ierburi uitate. Noua bucătărie veche, regăsit de asemenea în ampla bibliografie instrumentată de Ciotloș, este o colecție savuroasă și un studiu antropologic al plantelor de grădină detaliat. Iar pentru a arăta felul în care acest tip de imaginar este regizat și regizează în același timp scenarii dintre cele mai colorate, începutul din Eine kleine Nachtmusik îți lasă gura apă; aceeași magistră Ana Haret, pe un varieteu din Bacalbașa: „Știuca fusese gătită à la fraçaise, Ana Haret se dăduse peste cap să-i nimerească proporțiile, știa de la Spiru că invitatul e mare amator, așa că nu uitase să radă nucșoară peste peștele împănat cu slănină. Cel mai greu îi fusese să facă rost de ciboulette, slujnica îi adusese arpagic, ceea ce firește, era altceva, așa că a trimis-o înapoi în piață, să-ntrebe la țăranii din Ardeal“.
Epilog sentimental (fără bibliografie)
Și eu l-am cunoscut pe Ștefan Valentineanu. Întâmplător sau nu, tot pe Calea Victoriei, chiar în spatele Bisericii Albe, în fosta casă a lui Perperssicius, devenită între timp sediu pentru cochetul Muzeu al Literaturii române. S-a întâmplat acum câțiva ani, pe când eram un tânăr student, în îngusta mansardă a muzeului, unde alături de câțiva colegi ne-am întâlnit să vorbim, cum altfel decât despre dileme pannesciene. Aceleași sticle de borviz, aceleași supe drese cu cașcaval, același Blaga în ipostaza de dramaturg mistificator, maica Platonida și încă mulți alții. Era ploaie mocănească în acea zi și un frig plăcut de sfârșit de noiembrie, amintind de refugiul de sub Tâmpa și de mult ademenitorul aer al vechiului Kronstadt. Valentineanu, cum altfel decât temperamental și atent documentat, punând o ciudată tandrețe față de studenții săi. La final, rămânând ultimul în sală, am vrut să-i pun o întrebare. Vorbind cu o politețe stânjenitoare, a ascultat cu un zâmbet pișicher ce am avut de zis până la ieșirea din muzeu când, într-un moment prielnic, m-a întrerupt, îndemnându-mă să lăsăm la o parte mănușile albe: „Hai să-l lăsăm în pace pe domnul Valentineau! Mai bine spune-mi simplu, Cosmin!“