Mai precis ar fi să spun că pianista clujeană este îmblânzitoarea lui Rahmaninov. Și, poate, nici măcar a lui – celebrul compozitor rus. Am cunoscut-o în timpul preocupărilor pentru îmblânzirea, rând pe rând, a Sonatei Nr. 1 op. 28, în re-minor, pentru pian și, respectiv, a Concertului Nr. 2 op. 18, în do-minor, pentru pian și orchestră. Acesta din urmă îmi răsuna de undeva de sus, însă nu din ceruri, ci din sala de studiu situată exact deasupra sălii de lectură a bibliotecii, unde mă aflam pironit la scrierea unui următor text muzicologic. Îmi atrăgea atenția în primul rând conduita. A ei, a interpretei. A ei, a muzicii. Și a lui, a pianului.
Felul în care pianista scotea aceste două feline din cușca partiturii mă făcuse curios să văd cum s-ar fi descurcat cu Studiile-Tablouri, fie ele op. 33, fie ele op. 39, indiferent. Și asta fără a mă mai gândi la preferatul meu – Concertul Nr. 3 op. 30, în re-minor, pentru pian și orchestră de același Rahmaninov. Deoarece ascultând-o, îmi devenea dificil să fac diferența între un safari și un rodeo, așa cum ar fi fost normal să judec în cazul unui dirijor. Nu-i mai găseam analogiile potrivite. Mă impresiona rezistența furibundă pe care o opunea materialul muzical, refuzând cu încăpățânare să i se supună. Iar urmărind-o performând direct pe scenă, nu identificam nimic din metaforele deja demult uzate ale virtuozității fericite și astfel zburdalnice, ci mai degrabă asistam la actul frământării și coacerii nu doar a sonorității rebele, ci și a claviaturii însăși. Muzica audibilă rezulta direct din transformarea lemnului în lutul maleabil, ceea ce nu îmi trezea asocieri cu vreo pianistă celebră, ci direct cu Camille Claudel, eleva și amanta lui Rodin. Nu mai puțin înverșunată, Antonia sculpta în materia invizibilă a frecvențelor acustice, transformând fizica în muzică.
Eram la o sesiune de înregistrări în sala de concerte a instituției angajatoare și ascultam interpretarea din Rahmaninov. Antonia nu cânta cu propriile degete, mâini și corp. Deloc așa ceva. Imaginea era de reîncărcare a instrumentului cu suficientă energie vitală încât pianul să devină capabil să i-l reproducă pe propriul ei Rahmaninov. Interpreta le transmitea atât sonorității, cât și instrumentului, propria ei înțelegere a iubirii în cel mai fiziologic sens posibil. Deoarece actul interpretării este întâi de toate o (inter)acțiune anatomo-fiziologică, și nu o „încețoșare“ psiho-emoțională stoarsă cu tot dinadinsul pentru a înduioșa un public oricum ignorant. Ceea ce vede publicul este una. Iar ceea ce i se întâmpla Antoniei era cu totul altceva. Chiar și în cea mai simplă accepție pur vizuală. Adică, și mișcare, și secreții. O acțiune de resuscitare. Iar plămada celebrului concert pentru pian dospea și se rumenea sub incandescența unei aproape incontrolabile auto-combustii, ale cărei grade pianista le împingea tot mai mult înspre limita rezistenței fizice. Fie a pianului. Fie a sunetelor. Fie a ei înseși.
Și cu cât înaintam în audiție, cu atât mai clară și densă devenea rețeaua impulsurilor scăpărătoare, care se aglomera în jurul interpretei, într-o analogie perfectă cu psihodrama abstract-expresionistă din tablourile lui Jackson Pollock. Devenea irezistibil de vizual, cu atât mai mult cu cât interpretarea se derula în valuri succesive de variante, pe care pianista parcă le răsfoia alegând-o pe cea mai potrivită propriei viziuni. Poate chiar mai mult. Antonia genera epifanii, așa cum s-a întâmplat cu Наваждение (Navajdenie, în limba rusă – iluzie înșelătoare indusă de spirite rele) op. 4, de Serghei Prokofiev, sau cu Studiile simfonice op. 13, de Robert Schumann. Însă lucrurile nu se opresc aici, deoarece urmează și două sonate pentru pian de Beethoven (op. 31 Nr. 3 și op. 110), și Balada Nr. 3 de Chopin, și două din Studiile transcendentale (Nr. 1 și Nr. 10) de Franz Liszt, și două din Studiile-tablouri (Nr. 1 și Nr. 3) de Rahmaninov, preferatele mele, dar și o adevărată cavalcadă de studii ale lui Frederic Chopin – Nr. 1, 6, 8, 10 și 12 din op. 25, precum și Nr. 3, 4, 5 și 11 din op. 10. Cu o impresionantă viteză de absorbție a tot mai multe lucrări, o adevărată imersiune în repertoriile pianistice universale, sensul sacrificial al profesiei parcă se retrăgea timid din prim-planul existențial al pianistei, care mi-a mărturisit singurul lucru important pentru ea: „Vreau să cânt!“
Și de abia după o asemenea „liturghie“ sau „misă“ (deloc una neagră, ca la Skriabin), au devenit foarte clare, rând pe rând, cel puțin două idei pe care Antonia Arpaș mi le-a făcut cât se poate de prezente în propria-mi conștiință.
Prima a fost ideea de excelență. Adică, ce ar putea și chiar ar trebui să fie elita unei instituții de învățământ vocațional, așa cum este în cazul unei studente ca Antonia un conservator de muzică. Pentru o mai bună înțelegere a situației, elita se constituie ca grup într-o opoziție radicală față de grupul ariviștilor, a activiștilor și a impostorilor de orice calibru, pe care o identific drept floră parazitară universitară existentă în oricare instituție românească (și care nu supraviețuiește decât ca grup de indivizi depersonalizați și mimetici).
Iar elita se constituie ca grup doar aparent, deoarece fiecare persoană care dobândește această calitate, se impune ca o individualitate dăruită cu talent, voință și rezistență la efort, toate trei necesare pentru performarea unei activități cu adevărat (auto)sacrificiale ca interpretarea profesională pianistică. Și anume elita, și nu impostura anonimă, formulează imaginea, faima și noblețea, într-un cuvânt – autoritatea, adică autentica excelență, a unei instituții și a unei comunități profesionale. Calitate pe care doar un reprezentant al elitei – ca produs al acestei instituții – i-l poate conferi. Deși lucrurile necesită o anumită și necesară nuanțare.
Devine la fel de evident că o reprezentantă a elitei interpretative, oricât de „fragedă“ i-ar fi încă vârsta, își poate asuma statutul de elită doar în calitate de vârf de lance al unei duble genealogii, asemănătoare cu dubla spirală a unui adn artistic și destinal. Este vorba despre genealogia repertorială și, mai ales, despre o necesară genealogie, să-i spun, familială. Un lanț al transmiterii de meșteșug și măiestrie – o autentică maieutică – în sensul cel mai propriu al cuvântului.
Și de ce nu mă surprinde, oare, că formatorul Antoniei este nimeni altcineva decât bine cunoscutul pianist clujean Daniel Goiți (cu statutul lumesc de prof. univ. dr.), a cărui autoritate deja demult îl situează pe o poziție superioară în ierarhia artei pianistice românești. Pentru Antonia – un Maestru. Deși l-a precedat profesoara de pian Mara Pop, iar după Goiți a urmat profesoara bucureșteană Dana Borșan de la Universitatea Națională de Muzică București. Și parcă însetată de cunoaștere, Antonia își completează genealogia maeștrilor prin Aurelia Visovan de la Hochschule für Musik Nürnberg, țintind tot înspre un tot mai sus prin pianista ucraineană Ana Fedorova, profesorii Arnold Stefan și Lilya Zilberstein (viitoarea președintă a juriului la secția pian de la Festivalul Enescu 2024), amândoi de la Universität für Musik und Darstellende Kunst Wien, pianistul și dirijorul american Stephen Kovacevich și pianistul italian Pasquale Iannone, Katya Apekisheva, o talentată pianistă moscovită și, caracterizată de către critici drept o interpretă înzestrată cu o fenomenală carismă, pianista ucraineană Olga Monakh. O adevărată familie de profesioniști, cu atât mai mult că Daniel Goiți și Arnold Stefan au studiat la același conservator la Berlin. O confluență multietnică, însă toată omogenizată prin imperativul profesionalismului artistic, o familie pe care tânăra pianistă a prezentificat-o în propria viață ca fiindu-i necesară propriei evoluții profesionale. Iar pentru mine a fost relevant că fiecare membru al acestei familii de profesioniști deja consacrați a acceptat-o pe studenta-pianistă, confirmând, astfel, fiecare prin propria-i implicație, potențialul artistic al Antoniei.
Or, deloc întâmplătoare în biografia Antoniei au fost „coliziunile“ cu Yuja Wang, mai întâi în timpul ședințelor de la master-class-ul cu Stephen Kovacevich, parcă dintr-o întâmplare, și apoi, deja în 2023, în cadrul Festivalului Enescu la București. Iar Yuja Wang, steaua strălucitoare a podiumurilor de concert mondiale, s-a dovedit a fi nu altfel decât empatică, reacționând cu entuziasm după o scurtă audiție:
Obviously, you are an awesome, amazing, curious, gorgeous young lady!! Ahhh. You have a beautiful sound. Sensitive tender soul. From the little bit of Rachmaninov No. 1. I heard. You have much potential and I believe you have many good ideas and ultimately know what you want to do with the music.
Și să închei pe o notă realistă. O idee deloc reconfortantă este constatarea faptului că în România nu există critică muzicală. Este adevărat că există un grup numeros de cronicari muzicali, a căror genealogie, din câte văd, se trage fie de la Miron Costin, fie chiar de la Grigore Ureche. Însă oricât de meritorii ar fi descrierile țărilor moldave, muntene sau transilvane, nu este de constatat nicio legătură cu arta componistică profesionistă de tradiție europeană.Or, evaluarea gândirii, precum și a interpretării sau compoziției muzicale nu poate fi altfel decât (doar) critică. Și doar astfel apare o posibilitate reală de a vizualiza și de a cultiva talentul și dăruirea. Calitățile pe care tânăra pianistă le deține într-un mod evident.
Adică, aici în Țară la ea și ca viitoare muziciană profesionistă, Antonia va trebui să-și accepte statutul de „orfană“ însă măcar avându-l ca „tată“ pe Daniel Goiți. La care aderă simpatia amicală cu care o privilegiază Yuja Wang. Deoarece nu poate fi imaginat un spațiu cultural complet fără o instanță evaluativă la fel de profesionistă, adică una cu tradiție și cu nume de referință, un fel de „inchiziție“ nemiloasă a culturii muzicale, străjuind autenticitatea valorică. Și cum însăși cultura, una autentică, funcționează ca un sistem de vase comunicante, este evident că Antonia își va îndrepta atenția înspre spațiile în care își va putea continua formarea și, mai ales, va avea parte de o autentică evaluare și încadrare în conformitate cu propria ei identitate valorică. Singura calitate de care a fost, este și în continuare va fi nevoie acolo unde există muzica, arta și cultura.
Imagine: © Colin Anderson
