„In eternal blackness, in the midst of the darkest night/Proteins and minerals, exist within specks of light“ – cine își începe crezul artistic în acest fel? ChatGPT ar spune că William Wordsworth. Bard AI ar miza pe Goethe. Ambele se înșală. Știe oare rapperul newyorkez Rakim că a surprins în urmă cu 27 de ani esența poeziei ecologiste într-un secol de consum, aflat cel mai probabil în pragul tranziției spre postuman? Probabil că nu, dar Florin Dumitrescu prin cartea sa, Sentimentul naturii,apărută în 2023 la Casa de Editură „Max Blecher“ demonstrează că înțelege substratul modificărilor biochimice survenite la nivelul țesăturii sociale.
Sentimentul naturii
de Florin Dumitrescu
Casa de Editură Max Blecher
2023
În mijlocul beznei capitalismului târziu (sfârșitul lumii sau sfârșitul capitalismului?), volumul se prezintă drept o licărire plină de vitalitate, un ecosistem sustenabil care permite dialogul dintre specii. Poetul nu este doar poet, ci și specialist în advertising, textier pentru trupele Sarmalele Reci, Timpuri noi, iar mai nou Ninigra, antropolog, fin traducător al lui Raymond Queneau, dar și cunoscător al piețelor locale, pe care le studiază atât teoretic, cât și senzorial. Volumul este împărțit în trei secțiuni: „Ecolalii“, „Sentimentul naturii“ și „Orfeu în stiren“, miza ecologistă fiind evidentă încă din titlu și întărită pe parcurs prin ilustrațiile lui Adrian Preda. O lectură mai atentă surprinde de fapt încleștarea dintre umanism și postumanism într-un cadru (pre-?, post-?) peri-apocaliptic vegetal, luxuriant. De altfel, bardul (pentru că poemele sunt scrise într-o manieră orfică, incantatorie) rearanjează datele conflictului tradițional dintre natural și tehnologic într-un context actual – cum bine știm, unele curente literare sunt consecințele mecanizării activității umane: romantismul este în fond o contrapondere adusă Revoluției Industriale, iar simbolismul este într-o oarecare măsură o reacție la presa scrisă. Din acest considerent, putem vedea cartea lui F.D. drept un exercițiu critic, o „frondă“ adusă societății consumeriste; întâmplător sau nu, cuvântul „frondă“ desemnează și frunza aeriană a ferigilor, plante vasculare care îl fac pe autor „ferigit“ – „Sunt ferigit/ beat de clorofilă/ o fibră vibratilă/ mi-a zvâcnit“. Cartea abundă în mesaje eco-friendly, departe de a se încadra sub eticheta autoritară a ecologiei punitive, discursul fiind candid și fragil precum „firul de iarbă care sparge dala“. Se regăsesc în volum tot felul de influențe – de la poetica senzorială a lui Brumaru („sub mușama harbujii vor musti/ la noapte senzuali obraznici țepeni“), la inflexiunile baroce specifice lui Șerban Foarță („ori care ai contemplat gardul viu/ cu tufe tunse uniform de merișor/ visând la lumile infinite dinapoia lor/ dureros promise și dulce amânate/ precum contele de Recanati“). De asemenea, Cartea plantelor și animalelor de Simona Popescu pare să fi avut o contribuție decisivă în demersul artistic, naturalismul fiind îmbinat armonios cu naturalețea specifică poeziei clasice. În spiritul consacrat al postmodernismului, volumul este scăldat în ironii ontologice savuroase („pecetea mahalalei ne consacră/ drept cei mai păguboși panacotari“), descântece ornitologice („găinaț de cocor/ medalie bustului/ să fie pe gustul lor/ de ornitolog amator“) și meta-referințe simbolice – poetul își autoironizează condiția, poate chiar cu trimitere la piesa Sarmalelor Reci – „Violeta duce găleata la gunoi“ când zice „Mie mi-a rămas să adun pietrele/ lângă pubele într-o grămadă/ mai dosit așa să nu le vadă/ când duc gunoiul cumetrele“.
Materia grea a volumului este concentrată în a doua secvență, intitulată chiar „Sentimentul naturii“. Aceasta surprinde într-o manieră dimoviană infantilizată sentimentul de dragoste neîmpărtășită care îl cuprinde pe elev în fața profesoarei de română. Chiar dacă la o primă vedere textul pare edulcorat prin virilități dulcege de tipul „cel mai ascuns dintre secrete/ […] În vis mi-l dezvelea ca prin minune/ etalându-și toți nurii“, ori „bucurându-mă de cum stăteam amândoi/ tandri tremurători și goi/ în ghiocul unei orhidee/ un ceas un veac o clipă n-am idee“ care ne duc cu gândul la idealizarea petrarchiană, ori la un „Petrarca ras în cap“ cum cinic îl numea Călinescu pe boierul moldovean Conachi, poemul surprinde de fapt prin dimensiunea ludică a discursului critic (post)modern. Ne aflăm în fața unui text care pastișează și parodiază, cum de altfel reproșează și profesoara, reprezentanta autorității, polițista canonului literar – „Tu numai epigrame și pamflete/ atârnai la gazeta de perete/ în loc să vii cu noi la olimpiadă“. Poemul seamănă cu o demonstrație de forță, în spiritul Levantului cărtărescian, toposul fiind concentrat în „floră și-n fauna/ […] pe frunze și-n pene/ […] xileme și-n vene“. Plotul principal este flancat pe alocuri de poeme mai mici, un fel de interludii, de jucării meta-textuale, iar în corpusul său vibrează ecouri ale volumului anterior Dodii apărut în 2016, în colecția Vorpal a editurii Nemira („Simțim cum vegetale/ crescute strâmb și prost/ în rostul dintre dale/ își caută un rost“). Însăși formularea ,,sentimentul naturii“ este o sintagmă aplicată periodic comentariilor de liceu care vizează pastelul, poetul văzând în aceasta oportunitatea deconstrucției și ulterior a îmbogățirii de sens în manieră neonaturalistă.
A treia secvență face apel la mitologie, „Orfeu în stiren“ fiind rătăcit prin „punga de-un leu“, „printre holograme“ și de ce nu, „la McDonald’s Unirea“. Daniela Vizireanu a remarcat cu tenacitate într-o cronică publicată spre finalul anului 2023 în Observator Cultural că poetul mizează pe întoarcerea la mit în scopul actualizării acestuia, a updatării conținutului, reperul fiind teoria lui Gilbert Durand – plecând de la această premisă, în 2024, Orfeu e un „mega-star“, Infernul e învelit în „celofan“, iar Euridice n-a călcat pe viperă, ci pe-o „conservă aurie“. Exercițiul critic își atinge climaxul atunci când apare dictonul „Consum/ ergo sum“, maximă care m-a dus cu gândul la teoriile sociologului polonez Zygmunt Bauman. Acesta spunea în introducerea uneia din faimoasele sale cărți – Consuming Life – că în veacul consumerist marfa pe care suntem îndemnați să o punem pe piață, să o promovăm și să o vindem este chiar existența noastră. Această teză este reiterată în poemul „Ia-mă de pe raft/ pune-mă în coș“, imn care se înalță pe aceleași note cu eseul „The world as supermarket and as derision“ al lui Houellebecq: lumea în care trăim seamănă tot mai mult cu un supermarket, omul de supermarket nu mai poate fi capabil să se supună unei voințe unice, dorințele sale fiind produsul unor determinări externe, altfel spus, publicitare. Pe fundalul unei volițiuni distorsionate, omul contemporan se trezește lipsit de personalitate, împrăștiat și abulic. De-asta, volumul se încheie printr-o indulgență gratuită intitulată „iertare omului“, poezia în sine fiind un colaj de obiecte vii – „Prun/ dud/ tei/ paltin/ […] păun/ dropie/ strei“ care au scopul de a-l reconecta cu natura. Nu pot să nu observ tonul minimalist pe care îl ia volumul în această parte, vocea lirică pare că se inspiră direct din învățăturile taoiste din Zhuangzi, ori din epicureism sau minimaliști celebri, precum Henry David Thoreau. Și pentru că i s-a iertat totul omului, putem oare zice „antropocen adio“? Bătălia finală dintre umanitate și post-umanitate se duce prin „turbării“ și „pădurile din cambrian“, în care „antropo-cârtițe scurmă planeta“. Acest filon pare să aibă ecouri și în literatura noastră, experimentele post-antropocentrice fiind destul de tardive și firave prin comparație cu BioArta lui Eduardo Kac, de pildă. Se simte totuși că această întrebare fundamentală îl macină și pe autorul care a compus versuri celebre precum „Nu uita că țara te vrea prost“, iar mai nou – „Nuntă la McDonald’s, tată/ Este visul meu de fată“.
Ajuns la finalul acestei recenzii, pot spune cu încântare faptul că volumul m-a surprins plăcut și într-o altă privință. Autorul mărturisea într-un interviu recent publicat în Revista Golan că l-ar fi ajutat observația mea referitoare la volumul Dodii. Într-o cronică tardivă lansată în revista Timpul (octombrie, 2022) am observat că poetul se aliniază gândirii lui Franco ‘Bifo’ Berardi tradus și la noi, în 2021 (Respirație, Editura ULBS, trad. de Mihnea Bâlici). Nu pot decât să mă bucur atunci când poezia-cronica-traducerea intră într-un dialog real, îmbogățind astfel cantitativ, dar și calitativ piața literară de la noi. Pentru că da, este vorba de piață și de viață, cum a remarcat bonom Florin Dumitrescu în interviul citat. La piață se merge de obicei cu bani, dar noi nu trebuie să ne facem griji: în zilele noastre, cum ar zice Robert Chambers „cititul este de fapt, aproape la fel de gratuit ca aerul. S-ar părea astfel că cele mai bune plăceri sunt și cele mai ieftine. Natura pare să ne spună că trebuie să ne limităm dorințele la ceea ce este bun, pur și înălțător, pentru a fi satisfăcuți fără costuri“.
