Având cunoștințe reduse despre science-fiction în general și cu atât mai puține despre literatura speculativă din timpul comunismului, m-am avântat într-un proiect colaborativ alături de Mihai Iovănel – pe ale cărui cunoștințe vaste despre paraliteratură m-am bazat în ultimele luni – despre SF-ul est-european scris în perioada Războiului Rece. N-am să dau spoilere referitoare la scopul textului nostru. Am să spun că, personal, ceea ce m-a interesat în acest corpus destul de eterogen nu au fost autorii canonizați ai anilor ’70 și ’80, de tipul lui Stanisław Lem, al fraților Strugațki sau chiar al unui Gheorghe Săsărman (tradus de Ursula K. Le Guin în 2019!), la care se întrevede deja o sensibilitate speculativă similară cu cea a SF-ului vestic, combinată cu o atitudine esopică, anticomunistă de fundal. Odată cuperestroikași cu izbucnirea crizei petrolului din anii ’70, viitorul Lumii a Doua părea deja compromis în ochii esticilor, iar literatura SF a blocului socialist nu a făcut decât să scoată la iveală o stagnare fără orizonturi, o neîncredere în viitor, o turnură spre interior a acestei forme paraliterare adresate cândva poporului.
Elanul stahanovist s-a metamorfozat în reverie și a făcut loc unei turnuri eerie, cu accente filosofice groase, care mută planul cosmogonic și tehnologic în cel psihologic și spiritual, cum bine scoate în evidență Andrei Tarkovski în adaptările sale cinematografice din Lem (Solaris – 1972) și Strugațki (Călăuza – 1979). Dimpotrivă, ceva din stranietatea dură și ideologizantă a formulei sovietice, cu ceea ce pare în ochii noștri de contemporani a fi un pedagogism naiv, m-a făcut să mă întorc cu mai mare curiozitate către SF-ul scris în perioadele de glorie ale viitorului sovietic. Într-o primă fază, apar romanele scrise în preajma Revoluției Ruse, în care vedem primele încercări de imaginare a unor lumi alternative: vezi Steaua roșie a lui Alexander Bogdanov (1908) sau Aelita lui Alexei Tolstoi (1923), cărora li se poate adăuga, drept contrapondere ideologică, romanul disident Noi al lui Evgheni Zamiatin (1920). Apoi, există un hiatus stalinist (1924–1953), în care excursul în viitorul îndepărtat este înlocuit cu bătaia scurtă a planului cincinal, iar speculația se mută din planul tehno-futurist în cel realist-socialist. Într-o ultimă fază a utopismului estic, apare literatura SF a dezghețului, care este practic reluarea primei faze, dar pe steroizi: în Nebuloasa din Andromeda a lui Ivan Efremov (1957) nu doar că întrevedem posibilitatea unei lumi postcapitaliste, ci și un imbold turbo-umanist, în care forțele fizicii și ale biologiei nu mai pot să opună rezistență dezvoltării supreme a Omului.
Evident, România nu a putut participa la primul val de SF cu tușe optimist-bolșevice. La începutul secolului trecut, genul speculativ se dezvolta timid, sub nume precum cele ale lui Victor Anestin, Nicolae G. Rădulescu-Niger sau Henri Stahl, adesea cu note distopice à la H.G. Wells. Odată cu dezghețul, cultura locală s-a întors cu fața spre interbelicul modernist pierdut, iar lipsa unei tradiții SF ar fi trebuit să marginalizeze acest gen pe rafturi. Însă acest lucru nu s-a întâmplat. În URSS, începeau zorii revoluției tehnologice și științifice (STR) după o perioadă de neîncredere în achizițiile vestice în materie de cunoaștere și de tehnică (deci inclusiv în cibernetică, care avea să devină huge inclusiv în România). Înainte ca Rusia și statele-satelit din jurul ei să își îndrepte atenția și banii către inovația tehnologică de ultimă oră, autori ca Efremov încep deja să fabuleze pe marginea unei accelerări civilizaționale potențiale, care extind teza „socialismului într-un singur stat“ la dimensiuni intergalactice. În această perioadă de tranziție se află și România, iar anii ’50 reprezintă, spre deosebire de cazul celorlalte state sovietizate după al Doilea Război Mondial, botezul oficial al genului speculativ la noi: vezi, de exemplu, Drum printre aștri de Radu Nor (1954), precum și apariția colecției „Povestiri științifico-fantastice“ editate de Știință și tehnică între 1955 și 1974. Aici mă interesează un roman specific, care a luat mai multă inspirație de la gigantismul spațial sovietic decât oricare altul: este vorba despre O iubire din anul 41.042 al lui Sergiu Fărcășan, publicat în foileton în 1958 și care, din nefericire, n-a beneficiat de o reeditare postdecembristă.
Romanul lui Fărcășan este construit în jurul unui truc metatextual, care ne poziționează, o dată, pe două planuri ale povestirii propriu-zise și, a doua oară, pe mai multe trepte ale dezvoltării societății comuniste. În introducere și în epilog, observăm că instanța narativă se dedublează între un narator implicit – autorul Fărcășan din anii ’50, care probabil încă era un simpatizant al Partidului în momentul scrierii, dar despre care știm în retrospecție că a părăsit România ca refugiat politic în Canada în anii ’70 – și unul explicit, aflat în punctul extrem al timespan-ului narativ: un „instalator de planete“ din anul 50.000, care scrie în pauza de la lucru „o poveste pentru cei 854 de strănepoţi ai [săi]“ despre trecutul îndepărtat („Îmi cer iertare pentru vina mea: în loc de a scrie despre actualitate, mă ocup de trecut. E o boală curioasă care bântuia printre scriitorii secolului al XX-lea“).
Mă interesează această inserție ludică dincolo de pretextul ei formalist: ea face ca povestea SF cuprinsă în diegeză să pară, în sine, un moment istoric tranzitoriu, un viitor-trecut primitiv și infantil în comparație cu posibilitățile infinite ale evoluției sociale. Această idee a creșterii virtuale neîngrădite, a depășirii dialectice a fazelor istorice sau chiar cosmologice, pare să definească speculația sovietică din aceste timpuri. Ceea ce surprinde în această perspectivă gargantuană asupra evoluției este constanța Omului în peisaj, care supune voinței lui întreaga natură până la ultimele consecințe, după cum va spune un om de știință celebru din O iubire…: „Eu susţin că aşa cum a creat corpuri şi substanţe noi, necunoscute în natură, case, oraşe, specii noi de animale şi plante, omul va crea şi viteze noi, superioare aceleia realizate de campioana cosmică a naturii – lumina“. (Principiul antropocentric este același care face ca marțienii din romanul lui Bogdanov din 1908 să ajungă, în ciuda unor căi evoluționare distincte, la aceeași morfologie precum cea a pământenilor.)
Depășirea pragurilor fizice și epistemice, prin știință și tehnică, va duce la apariția unei societăți fantasmagorice în anno sovietici 41.042, când are loc acțiunea principală a romanului, unde oamenii dobândiseră capacitatea de a trăi câteva sute bune de ani, sistemele solare fuseseră antropizate, iar resursele de energie se maximizaseră prin transformarea sorilor în hipercentrale. Cu ochii prezentului, imaginația outdated și industrialo-centrică a lui Fărcășan nu ne mai surprinde, dar nu putem ignora magnitudinea la care pretindea că ar putea ajunge omenirea, prezentată cu o seriozitate aflată la granița cu „limbajul de lemn“ al regimului. În anii ’50, viitorul venea nu din capturarea proverbială a mijloacelor de producție (un simplu pas incipient), ci dinspre cursa spațială a Rusiei cu SUA. Astfel, Revoluția Bolșevică încă reprezintă un moment-cheie al acestei explozii spectaculoase, însă central se dovedește „anul 1957, 4 octombrie – data primului pas făcut de om, cu ajutorul sputnicului, în afara planetei sale de origine“, ales ca anul 1 al numărătorii acestei societăți. Cu toate acestea, între 1 și 41.042 are loc un eveniment important în economia narativă: trimiterea în spațiu a navei Arca lui Noe și a celor patru mii de navigatori ai acesteia în anul 8.900, care are un deznodământ tragic după ce aceasta se pierde, subit, în periferiile galaxiei. Ceea ce se simte pentru locuitorii navei ca o mie de ani de naufragiu – în care mai multe generații de oameni se nasc și mor în mijlocul nimicului stelar – reprezintă, pe Terra, o perioadă imposibil de imaginat, de câteva zeci de milenii, în care „omenirea nu făcea altceva decât să treacă pe câmpul unor noi bătălii, încă mai grandioase, în care creierul uman înfrunta infinitul“. Romanul începe cu ciocnirea acestei nave, ieșite de pe făgașul „normal“ al evoluției, cu planeta de origine. Nava este descoperită de către echipa extravagantului și introvertitului om de știință Ols, expert în „24 de discipline ştiinţifice favorite“ și pasionat pe ascuns de poezie și filosofie, un prototip excepțional al tehnocratului comunist.
Micro-societatea de pe navă se află într-un stadiu inferior de dezvoltare, iar contactul ei cu lumea anului 41.042 se soldează cu o criză epistemică și psihologică, un culture shock pe care omenirea perfectă nu îl mai văzuse din perioada inegalităților pre-bolșevice. Sistemul utopic al viitorului va încerca să îi integreze pe noii veniți în „cea mai bună dintre lumi“, însă diferențele dintre cele două exemplare umane – care sunt, tehnic vorbind, viitorul nostru îndepărtat și extrem de îndepărtat – nu sunt doar civilizaționale, ci și cognitive și biologice. Adaptarea lor la prezent se va face urmând legea salturilor societăților întârziate la socialism, speculată de Lenin & comp.: „oamenii primitivi reuşeau iute, într-o generaţie sau două, să depăşească o diferenţă de câteva mii de ani, ca unele populaţii mărginaşe sovietice, care au sărit de la existenţa de trib direct la existenţa socialistă, sau cum s-a văzut cu unele populaţii negre după dezrobirea continentului african“. Treptat, procesul civilizării devine pretextul pentru o poveste de dragoste imposibilă între Ols și Lu, o tânără femeie de pe navă. Astfel, tot acest eșafodaj tehno-optimist se va muta, treptat, în sfera romanului sentimental. („Sentimentalizarea“ SF-ului este permanentă în blocul sovietic: am văzut-o și la Bogdanov, și la Tolstoi, și la Efremov.)
Prezența acestei trame – a tensiunii dintre un pol subdezvoltat și unul supradezvoltat, suprapus unei povești erotice destul de lame și masculiniste între bărbatul cerebral și femeia „atavică“ – într-un roman SF românesc este interesantă, întrucât pare să dramatizeze o condiție foarte specifică: cea a statului-satelit în relație cu URSS. În O iubire din anul 41.042 nu apare numele „România“ decât o singură dată, denumind o rezervație naturală exotică, depopulată, în care la un moment dat personajele îndrăgostite își dau întâlnire: „Nici o maşină de zburat n-avea voie să pătrundă sub 30.000 metri în această zonă, ca să nu sperie păsările, îndeosebi sensibilele privighetori de zi, care cântau ascunse în palmieri sau în floarea uriaşilor trandafiri. […] Era unul dintre cele mai reuşite parcuri de pe glob, numit «România», în amintirea republicii comuniste care existase cândva pe aceste meleaguri“.
Ne aflăm, așadar, într-o lume în care funcția istorică a statelor dispăruse demult, iar specificul local fusese epurat în detrimentul unei intermixtiuni etnice și sociale de dimensiuni globale: o lume de coșmar pentru un conservator sinistru ca, de pildă, Renaud Camus cu a sa teorie a „marii înlocuiri“. Cu toate acestea, Arca lui Noe readuce în această lume armonioasă o alteritate despre care sistemul viitorului crezuse că îi rezolvase contradicțiile. Plini de „forță vitală“ și, totuși, traumatizați de diferențele dintre ei și pământeni (vezi încercarea de sinucidere a lui Tim), acești navigatori reprezintă orientalii societății viitorului. Din acest punct de vedere, aș spune că romanul lui Fărcășan este un hibrid dubios între Andromeda lui Efremov și Steaua roșie: la fel ca personajul pământean al lui Bogdanov care pătrunde în societatea marțiană comunistă, acești alogeni ai Arcei nu pot face față unei lumi perfecte, alunecând treptat spre nebunie și deznădejde. Gestionarea crizei – prin civilizare, un termen repudiat astăzi în teoriile postcoloniale – ar fi căpătat valențe imperiale dacă nu se făcea printr-o aderare voluntară și non-conflictuală a acestor foști pământeni rătăciți la centru. Însă totul indică, aș zice eu, diferențele de poziționalitate dintre România și lumea sovietică în timpul industrializării și colectivizării. Chit că forțăm limitele interpretării, romanul SF al lui Fărcășan pare să surprindă, de fapt, un plot realist-socialist cu nave spațiale pe fundal: o țară capitalistă agrară încearcă să ardă etapele necesare până la realizarea unei societăți industriale echitabile.
Așadar, consider că trebuie privite cu seriozitate aceste încercări de imaginare a viitorului din perioada comunistă. După cum spune și Fredric Jameson, ele spun mai puține despre prognozele futurologice ale sistemului și mai multe despre contextul din care emerg, ca niște alegorii politice. Asta înseamnă să renunțăm la pretenția de autoritate morală sau istorică pe care ne-o dă situarea noastră postcomunistă. Realitatea acelui viitor glorios reprezenta mai mult decât o fantoșă ideologică: ea se înscria într-o întreagă lume de posibilități virtuale, printre care încă nu se întrevedea omogenizarea inevitabilă sub capitalism. Totodată, nu putem să reconstituim din interior perioada istorică dată, pretinzând că vedem niște năzuințe reale și revoluționare pentru un viitor postcomunist: Fărcășan a reprodus niște convenții literare care veneau dinspre centrul sovietic. Niciuna dintre interpretări nu este mai bună decât cealaltă: O iubire din anul 41.042 poate fi câte puțin din toate. Recitirea romanului astăzi ne pune față-n față cu un obiect ciudat și străin, care ne obligă să negociem mai multe lentile interpretative decât pare.
Sursă imagine: Class Notes – Exploring Russian Science Fiction – UW News
