De remarcat întrebarea care trebuie relativizată puţin, „ce ar putea să urmeze“ fiind mai adecvată – pentru că, chiar dacă la început intenţia era să încerc tragerea unor concluzii la finalul „Festivalului Urmuz“ (căci multe şi diverse s-au derulat în acest an: cărţi, unele pentru colecţionari, articole, ba chiar rubrici în publicaţii periodice, timbre şi alte piese poştal-filatelice, simpozion internaţional, piese de teatru, expoziţii cu albume aferente, muzică – amintesc şi monumentul de la Curtea de Argeş şi cafeneaua „La Urmuz“ din apropiere), aleg să privesc spre „ce mai este de făcut“, încercând, mărturisesc, şi să-i provoc pe cei care ar putea să facă. Punctul de vedere este cel al urmuzofilului amator, de formaţie şi deformaţie matematician. Adică, nu mă voi aventura (prea mult) în exegetică, e apanajul criticilor de meserie, ci voi privi din afară „viaţa şi opera“, cum zice un clişeu, lui Urmuz, receptarea scrierilor lui.
Începând cu biografia, cu istoria familiei chiar, deoarece multe mai sunt de aflat în această zonă. Pentru că multe detalii s-au uitat după în secol şi mai bine, pentru că Demetru nu trăia exclusiv la lumina zilei, precum Dumitru, cel din acte, pentru că cei care l-au cunoscut nu sunt totdeauna cei mai neutri-fideli cronicari. Se includ aici, deopotrivă, sora Eliza, George Ciprian, Mihail Cruceanu, Constantin Beldie, Vasile Voiculescu şi Tudor Arghezi. Şi cine în plus? Iar cei care au scris fără a-l cunoaşte (în primul rând Saşa Pană, Geo Bogza, Ilarie Voronca şi ceilalţi avangardişti ai vremii), au scris din auzite despre personaj (căci personaj este Urmuz!) şi interesat-encomiastic despre scriitorul revendicat ca înaintemergător, până la mitologizare (spune Nicolae Balotă, în monografia Urmuz, Editura Dacia, Cluj, 1970). Dar, semnalez de acum, pentru că va fi un eveniment în bibliografia domeniului, se lucrează, este chiar iminentă apariţia unui volum de… inginerul (e important, pentru că lucrează numai cu informaţie verificată) Ducu Gheorghiescu, care clarifică multe detalii biografice, corectând adesea date aflate în circulaţie.
Se va spune, poate, că asemenea informaţii nu au cine ştie ce importanţă pentru critica literară propriu-zisă, pentru interpretarea-evaluarea operei – nu ştiu dacă e aşa în alte situaţii, dar sigur nu este în cazul lui Urmuz. Faptul că doctorul Dimitrie Ionescu-Buzău era autoritar şi că nu concepea ca fiul să ajungă „lăutar“ are legătură cu întreaga „carieră“ literar-muzicală a lui Urmuz. Sigur, urmările au „beneficiat“ şi de întâmplarea nefericită că toate compoziţiile muzicale ale lui D. Demetrescu-Buzău, pentru că aşa le semna, au fost pierdute, cu excepţia a patru portative din Sonata nr. 2. Iar compoziţii au fost multe, jumătate din „lădoiul de circa un metru cub“ pe care mama lui Urmuz l-a pus la dispoziţia lui Saşa Pană, Geo Bogza, Ilarie Voronca, în 1930, dar „au fost împrumutate spre cercetare medicului colonel dr. Traian Popescu, un bun prieten al lui Urmuz şi, la rându-i, distins meloman şi compozitor ignorat“ (Saşa Pană, Urmuz, Pagini Bizare, Editura Minerva, Bucureşti, 1970). După mai mulţi ani, „nici urmă de manuscrise“ (partituri)… Să sperăm că ele încă mai există pe undeva, că vor apărea cândva la vedere. Buna regulă de trei simplă, evident, aplicată abuziv aici, dar deloc nesugestiv, ne dă dreptul să ne întrebăm, ştiind că Urmuz a scris 40 de pagini şi a ajuns atât de „unic şi important“ (formularea lui Vasile Voiculescu), ce compozitor am pierdut, dacă el a compus „o jumătate de metru cub de partituri“?…
Semnalez însă, dincolo de aceste speculaţii optimiste, o problemă literară central-exegetică, poate o impietate în Anul Urmuz, dar… Amicus Plato, sed magis…
Este vorba despre fabula-nefabulă Cronicari, de departe cea mai populară scriere a lui Urmuz. „Morala“ tautologică „Pelicanul sau babiţa“ este mai cunoscută decât frazele cu tâlc ce pot fi depistate în fiecare paragraf al „schiţelor şi nuvelelor“ urmuziene, grele de conţinut, dificil de „digerat“ la o lectură grăbită, comodă. Cică nişte cronicari duceau lipsă de şalvari a devenit titlu de carte (este vorba despre o antologie de „comic absurd“ (!), selecţie şi cuvânt înainte de Iordan Chimet, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 1999, cuprinzând o selecţie de scrieri ale suprarealiştilor români – opera lui Urmuz fiind inclusă în întregime, începând, desigur, cu menţionata „fabulă“).
Nu cumva receptarea lui Urmuz-scriitorul este distorsionată de existenţa acestei „fabule“, absurdul aparent gratuit şi comic al Cronicarilor fiind extins nemotivat, fraudulos putem spune, la întreaga operă? A devenit o prejudecată, un automatism considerarea scrierilor urmuziene ca fiind absurde şi umoristice, în timp ce ele sunt mai degrabă tragice, s-a spus asta de foarte multe ori, chiar dacă „bizare“ la prima lectură, chiar dacă „…aproape futuriste“ la a doua. Repet, remarci de genul acesta s-au făcut în multe locuri, dar Urmuz este încă etichetat ca absurd şi umoristic, suprarealist, revendicat de mişcări zgomotos-anarhice, cu care el nu a avut de a face explicit şi în care cu greu s-ar putea încadra. Explicaţia stă, bineînţeles, în faptul că fabula este mult mai cunoscută decât prozele autorului, şi a ajuns „folclorică“ din bunul motiv că este simplă, atrăgătoare, cu o prozodie bine şlefuită, aproape cantabilă, de o noutate cuceritoare. Pare o joacă, nu solicită, la prima vedere, niciun efort de interpretare. Nu sperie, precum prozele lui Urmuz, ci distrează. O trăsnaie, o picanterie. Mai mult, poate fi imitată cu mari şanse de reuşită (ceea ce nu e deloc adevărat cu celelalte scrieri) şi chiar a fost imitată (îi reamintesc pe Nichita Stănescu şi Şerban Foarţă, plus cele peste 200 de replici ale lui Romulus Sălăgean – volumul Ultimele fabule închipuite ale lui Urmuz în imaginarul autorului, Editura Eikon, Bucureşti, 2022).
Interesant este că influenţa/contaminarea este bidirecţională: din cauza „fabulei“ (Monica Lovinescu se referă la ea, la pag. 466 a cărţii O istorie a literaturii române pe unde scurte. 1960-2000, Editura Humanitas, 2014, îngăduitor-peiorativ: „versuri de o încântătoare neghiobie“…), proza lui Urmuz este redusă la comic şi absurd, dar şi invers, ştiind că proza lui Urmuz are „latenţe interpretative“ practic infinite, s-a consumat multă cerneală critică şi pe (supra)interpretarea „fabulei“. Este realmente impresionant ce şi cât s-a putut scrie plecând de la Cronicari – a se vedea, printre alţii, Ion Pop, Ana Olos, Adrian Lăcătuş, Lucian Costache… Şi, pe bună dreptate, cele 16 versuri conţin tot atâtea cuvinte cu mare adâncime semantică, sugerând o mulţime de interpretări, trimiteri, legături, chiar dacă, la prima vedere, sunt puse alături la întâmplare.
Apare însă aici o mare problemă: a cui este „fabula“? Este ea pur şi simplu creaţia lui Urmuz sau este rezultatul unui joc, provocarea de a scrie un poem pe rime date, aşa cum pare a fi adevărul? În cazul al doilea, cel/cei care a/au ales rimele are/au toate meritele – termenii cu adâncime semantică acestea sunt, cuvintele de pe rimă, Urmuz nu a adăugat decât verbe şi cuvinte de legătură, şlefuind perfect versurile. A contribuit Urmuz măcar la alegerea rimelor? Greu de spus, dar deconcertant este că există două consemnări scrise privind apariţia „fabulei“ şi amândouă vorbesc despre rime date. Într-un interviu apărut în revista Rampa nr. 2988 din 9 ianuarie 1928 (vezi Ducu Gheorghiescu, Praf de stele peste tot, în suplimentul volumului Simpozionului Urmuz 140-100, martie 2023, Ed. Tiparg, pag. 49, unde este reprodusă imaginea coloanei respective din Rampa), G. Ciprian dă amănunte: „Fabula, executată de Urmuz pe rime date şi pe lacul Herăstrău la un chef când se aflau, goi, pe apă, Urmuz, Ciprian şi răposatul Nicolae Constantinescu…“ Ulterior (în Cutia cu maimuţe. Schiţe, chipuri, amintiri, Editura Contemporană, Bucureşti, 1942), episodul este plasat pe lacul Tei: „Poezioara era o inepţie scrisă de Urmuz la lacul Tei, pe rime date de un coleg de liceu“ (afirmaţie reluată ad litteram în Măscărici şi mâzgălici, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1958). Calificativul inepţie rimează, şi la propriu, şi la figurat, cu neghiobie, de la Monica Lovinescu… Geo Bogza, din auzite probabil, spune că jocul se desfăşura la Capşa (Eu sunt ţinta. Geo Bogza în dialog cu Diana Turconi, Editura Du Style, Bucureşti, 1996, p. 50), iar Emil Manu (Cafeneaua literară, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997) reia, citându-l pe Geo Bogza, adăugând şi că „Urmuz frecventa Capşa în compania lui Tudor Arghezi şi îl aflăm angajat în jocurile literare ale cafenelei“. Merită amintit şi că nu există un manuscris al fabulei, ea nu a fost găsită în lada din 1930, ci „a fost notată de Saşa Pană după comunicarea orală a actorului Grigore Mărculescu“, spune Ion Pop în ediţia sa critică Urmuz, Schiţe şi nuvele aproape… futuriste (Tracus Arte, Bucureşti, 2017), citându-l pe Saşa Pană. Iar fabula nu apare nici în „caietul roşu“ de la Biblioteca Academiei Române, în care Urmuz însuşi îşi adunase, în formă „finală“ (dar încă purtând îndreptări…) opt dintre proze, puse sub titlul „Schiţe şi nuvele… aproape futuriste“.
Ciprian a fost coleg şi prieten apropiat al lui Urmuz, memoria lui de actor şi detaliile din Herăstrău dau un plus de veridicitate relatării. Plasarea la Capşa este probabil o „relocare literară“. Faptul însă rămâne: un poem pe rime date! Care şi cât este contribuţia lui Urmuz?… Desigur, morala, ceea ce nu e puţin lucru – dar ajunge în seama „unui coleg de liceu“ toată noima versurilor dinainte.
Evident, scoaterea fabulei din „palmaresul“ lui Urmuz nu-l micşorează cu nimic, el rămâne (Geo Bogza) „întemeietorul literaturii absurde, înaintea tuturor celor care au scris în genul acesta, în Europa“, la fel (G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1986), „Prin Urmuz, suprarealismul românesc este anterior celui francez şi independent“. Ba chiar, sunt sigur de asta, fabula i-a dăunat, asociindu-i o tentă gratuit-ludică pe care pe care prozele nu o au.
Se înţelege, mai am şi alte „nedumeriri“, propuneri, uimiri – direct urmuziene (paradoxul a fost o „cheie“ extrem de fertilă în explorarea operei urmuziene pentru Lucian Costache, în Urmuz sau Despre Paradox, 2 vol., Editura Zodia Fecioarei, Piteşti, 2020, cred că ar fi interesantă şi o inventariere „şcolărească“ a paradoxurilor/semiparadoxurilor din texte) sau mai generale (Basarab Nicolescu vorbeşte undeva despre „A Doua Renaştere“, de la începutul secolului XX, marcată de fizica cuantică şi relativistă, psihanaliză, cubism etc. şi de… suprarealism; subiectul merită o carte întreagă, cu un capitol întrebându-se cât bine şi cât rău a făcut această a doua Renaştere, în particular, cât bine şi cât rău au făcut suprarealismul şi toate ismele avangardiste ale secolului trecut), dar trecem prea departe de ţinta rândurilor de faţă… şi de competenţele unui matematician curios…
Credit foto: Anastasia Atanasoska, Teatrul Dramaturgilor Români
