Apă, praf și soare

(fragment în avanpremieră)

Start

Siminoc aproape că fugi din castel chiar în clipa în care văzu sângele pe batistă. Însă se potoli înainte să ajungă la ușa camerei, și se gândi că deja știa cum era să plece cineva brusc și fără niciun cuvânt. Așa că se întoarse în cameră și, după ce se îmbrăcă în hainele mai simple, de vânătoare, luă o bucată de pergament și le scrise mamei și reginei un bilet, spunându-le că avea să se ducă să-l caute pe Busuioc și că avea să le trimită o scrisoare de-ndată ce-l găsea.

Iar de nu – asta avea să-i fie soarta.

Trebuia să fie îndeajuns, căci mai mult nici el nu găsea de spus. Lăsă pandantivul lui Busuioc lângă scrisoare. Vru să lase și coroana lângă ele, dar în cele din urmă o vârî în desagă, fără să știe prea bine de ce. Poate doar ca un fel de promisiune către sine că se va întoarce, poate fiindcă se simțea dator să o ia cu el. Oricare ar fi fost motivul, Siminoc o ascunse la fundul traistei, sub restul celor trebuincioase. Apoi plecă, înainte ca zorii zilei să-i arate calea, scoțând tiptil calul lui Busuioc din grajduri, fără să fie văzut de nimeni, și încălecând abia când trecu de porțile tăcute ale castelului.

Iar atunci, ca un val spărgându-se de țărm, lumea veni să-l întâmpine, căci fu ca și cum tot pământul îi răsună în inimă, așa cum îi răsunase și când Busuioc se pregătise să plece. Erau multe primejdii în lume, și toate păreau a-și întoarce capetele spre el de cum păși afară din umbra castelului.

„Ai întârziat, Siminoc“, i se păru că-i spunea lumea.

Nu mai avea nimic de făcut decât să meargă înainte. Ce altceva îl mai aștepta în cale? Spera că nimic mai mult decât ce îl întâmpinase și pe Busuioc, căci atunci măcar ar fi fost sigur că avea să-l găsească.

Merse o zi, merse nouă, când călare, când pe jos, poposind sub copaci și în ascunzișuri care să-l ferească de ploaie. Nu se încumeta să se apropie prea mult de drumurile umblate, de frică să nu-l prindă tocmai călăreții ce-l căutaseră în zadar pe Busuioc. Nu știa dacă ar fi trimis alții și după el, în ciuda biletului lăsat. „Se prea poate“, se gândea el. Castelul rămăsese fără prinț.

Busuioc plecase prin pădure, așa că pădurea îi era calea, cu arcul și săgețile pregătite pentru toate lighioanele ce se iveau. Când ajunse la marginea ei, nu mai auzise sunetul valurilor de săptămâni bune. O luă pe lângă livezi lăturalnice și simțea cum parcă pierea ceva în el cu cât mergea mai departe de mare. După cum le spuseseră și dascălii, cu cât se îndepărta, cu atât mai multe lighioane păreau să mișune prin lume. Dădu peste șopârle înaripate ascunse în copaci, păsări cu mulți ochi care furau animale de pe câmp. Creaturi de nedescris pândeau în cele mai întunecate văgăuni. Siminoc își ținu tolba pe jumătate goală mai tot drumul. Învățămintele îi ghidau prea repede mâna ca să nu tragă în tot ce vedea, dar măcar așa se putea forța să le mai cruțe pe unele dintre ele.

Deseori se gândise, seara, înainte să adoarmă, că ar fi trebuit să se întoarcă, însă niciodată nu făcu niciun pas înapoi. De ar fi fost vreun loc în care avea să-l găsească pe Busuioc, acela trebuia să fie înspre asfințit, undeva între sau după munții la care visaseră toată viața. Cât de straniu i se părea să ajungă atât de departe de casă și totuși să nu se simtă pierdut. Merse zile, nopți și luni de-a rândul, iar chemarea nu deveni niciodată mai slabă. Frica întemeiată care îl mânase când plecase de la castel se mai ostoi cu timpul. Nu de puține ori, Siminoc își dădu seama cu jenă și vinovăție că reușise să uite de Busuioc preț de câteva ore, fermecat de plaiurile necunoscute din jur.

Nu era învățat să fie de unul singur atât de mult. La început, liniștea și singurătatea îl tulburaseră, îl făcuseră să nu poată dormi noaptea și de-abia să mănânce ziua. Dar Siminoc se obișnui treptat cu amândouă. Avea mai mult timp și loc ca oricând să-și audă propriile gânduri, să ia decizii de unul singur. Cu toate astea, gândul că așa urma să-i fie tot restul vieții dacă batista grăia adevărul îl dobora mereu la pământ.

Miezul verii îl primi cu zile în care florile se deschideau peste tot, apoi cu o arșiță nemiloasă ce îl făcu să călătorească mai mult pe înserat. Apoi, tocmai când aceasta începu să se mai domolească, toamna îl întâmpină cu ploi la poalele dealurilor, și drumurile deveniră din ce în ce mai anevoioase, vremea mai sumbră și mai neguroasă, iar straiele îi erau acum subțiri și ude, și calul ostenit peste măsură, cu coama-i încurcată și prăfuită. Însă nici un moment Siminoc nu se opri să se gândească pe ce cale trebuia să o ia; acela era singurul lucru pe care îl știa cu adevărat. Era un simțământ lăuntric, ca o sfoară ce-l trăgea spre sine, tot mai și tot mai aproape de asfințit.

Când, în sfârșit, Siminoc se încredință că vremea devenise destul de rea ca să se încumete să înnopteze la un han, munții păreau să-l aștepte la doar o aruncătură de băț. Își lăsă calul în grajd, își spălă fața cum putu mai bine la fântână, apoi păși înăuntru, unde fu învăluit imediat de zarva mai multor călători, de o căldură strașnică și un miros de foc de lemne ce începu a-i topi gheața din oase. Și de abia atunci se întrebă, pentru prima dată, de cât timp tot peregrina.

— Iertare, ce zi e mâine? o întrebă pe hangița care-i aduse imediat o cană aburindă.

— A doua ale lunii, tocmai ce intrarăm în Brumar, spuse ea, ca și cum era obișnuită cu astfel de întrebări. Ce să-ți mai aduc? De vrei să stai, mai e o cameră în spate.

Siminoc încuviință că avea să ia camera și orice ar fi avut pregătit de-ale gurii, apoi rămase în han până ce își termină prima masă bună după luni de zile și până ce căldura îl mai înzdrăveni. Nu-și dăduse seama că îi fusese atât de frig până atunci, însă dintr-o singură privire aruncată în jur pricepu cât de subțiri îi erau hainele. Nu se gândise că avea să cutreiere vreme atât de îndelungată.

Trase apoi cu urechea la vorbele celor de la alte mese, aflând de lighioane înaripate ce furau câte un animal din curte, dar și de oameni sau lucruri ce dispăreau fără de știre la marginea pădurilor, ca și cum îi înghițea noaptea. Printre toate astea, nu auzi nimic care să-i amintească de Busuioc, așa că, înainte să se retragă în odaie, se opri lângă hangiță.

— N-a trecut pe-aici un tânăr… începu el, apoi ezită puțin, …care să fi arătat ca mine?

Hangița îl cercetă o clipă, apoi își plecă din nou privirea la halbele pe care le umplea.

— Nu știu eu ca dumneata, spuse ea, dar am auzit că baba Mioara mai din susul dealului l-a lăsat pe unu’ să-i stea în pod, acum ceva vreme, să fi fost în vară, și zicea că avea părul tot așa roș. Poți s-o-ntrebi pe dânsa.

Siminoc îi mulțumi și îi lăsă încă un ban de argint pe masă, punându-și în gând să o ia pe cărarea mai puțin pietruită în zori. Când se văzu singur în odaia cu o masă, o lumânare aprinsă și un pat mic curat, lipit de un perete, toate gândurile îi fugiră din minte și nu-i luă mai mult de o clipă să se azvârle în așternut, simțindu-se brusc mai obosit decât după toate luptele.

Era gata să adoarmă, respirând adânc aerul rece care se strecura printre scândurile pereților, când deschise ochii încă o dată, scoțând batista din buzunarul de la piept și ținând-o deasupra capului, unde lumina palidă a lumânării o atinse destul ca să-i arate cei trei stropi de sânge care o pătaseră.

„De-ar fi să se întâmple“, îi spusese Busuioc, ultima dată, „te rog să nu mă cauți, căci deja vei ști unde mă aflu, și să trăiești și pentru mine.“ Dar ce viață ar fi fost aceea, să-și lase jumătate din suflet să-l părăsească de două ori de-a rândul, prima oară lăsându-l să fugă departe, iar a doua stând neclintit sub o coroană mai grea ca marea?

Adriana C. Grigore

Adriana C. Grigore (n. 1993, București) scrie de când se știe, și scrisul e în continuare îndeletnicirea ei preferată. A absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din București, iar acum își petrece mai tot timpul liber cochetând cu folclorul, scriind ficțiune, SFF și nu numai, sau depănând amintiri în versuri.
A mai publicat proză scurtă în limba română, în revistele "Helion" și "Galaxia 42," și în engleză, în revistele "Clarkesworld," "The Magazine of Fantasy & Science Fiction," "Escape Pod sau Beneath Ceaseless Skies." "Apă, praf, soare" este prima ei carte pentru copii.

Ediția actuală

#06, Toamnă 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×