Flow (al regizorului leton Gints Zilbalodis) este o mostră de realism magic fără dialog binevenită pe ecranele noastre: într-un viitor apocaliptic sau într-un trecut măturat de ceva care aduce a potop scos din Biblie (temporalitatea e partea de mister a filmului), cinci animale fără absolut nimic în comun luptă împotriva curenților de apă pe o barcă rămasă dintr-o civilizație din care oamenii, pare-se, au dispărut.
Au dispărut însă au și lăsat ceva în urma lor, universul din Flow e bine echipat pe partea arhitecturală a lucrurilor. Suntem introduși într-un spațiu măreț și enigmatic, un prototip de pădure tropicală mobilată cu clădiri impunătoare pe care le putem lesne lua drept temple. Însuși personajul central rătăcește inițial printre ruinele a ceva ce odinioară pare să fi fost atelierul unui sculptor, cu o grădină unde tronează sculpturi de diferite mărimi ale unor pisici, sau poate metamorfozări în piatră ale uneia singure, anume chiar pisica neagră cu ochi aurii în jurul căreia se învârt și se țes toate firele narative. Dar spațiul, denudat de orice formă de viață umană, e înecat în apele fioroase ale potopului, devenind astfel terenul unde se joacă în permanență cartea supraviețuirii. E greu să nu iei aceste împrejurimi post-apocaliptice drept (inclusiv) un discurs despre inutilitatea gesturilor umane, fie ele și glorioase, în fața unei naturi răzvrătite. Ca în orice film pentru copii, pisica întâlnește alte animale în fuga ei de ape: un golden retriver, o capibara, un lemur și o pasăre-secretar, laolaltă formând echipajul improbabil al acestei bărci-fără-Noe plutind în încercarea de a înfrunta apele și de a supraviețui dezastrului. Aici intervine și o anume tentativă de antropomorfizare a animalelor, în felul cum nu numai potopul e o provocare, ci și coabitarea între specii complet diferite, cinci lumi care se ciocnesc și se văd nevoite să formeze o echipă improbabilă, depășind capriciile individualității.
Antropomorfizare și nu prea: grupul de animale e eterogen și mimează comportamente reale din viața naturală (a se citi deopotrivă natură și realitatea domesticirii), dar creează simultan legături bazate pe ceva similar cu simțul apartenenței. E clar că un soi de firesc al lucrurilor e ținta principală a regizorului, și mai mult de-atât, un firesc unde converg personalitățile distincte ale animalelor, ca și când empatia și spiritul a ceva numit prietenie țin nu de comportamente strict umane, învățate prin repetiție și exersate în sânul comunității, ci mai degrabă de partea instinctivă a lucrurilor. E o abordare care în același timp păstrează o oarecare distanță față de sentimentalisme superficiale, chiar dacă, în esență, Flow e un film de familie unde stârnirea emoțiilor face parte din miză.
Plotul curge ca apele damnării care au înghițit lumea oamenilor, iar în mijlocul lui, pe barcă sau încercând să se urce în ea, e grupul de outcasts, de indivizi pierduți sau alungați de semenii lor. Într-una din secvențe devenim chiar martorii unui astfel de ritual de alungare: pasărea secretar e victima unui linșaj simbolic, atunci când celelalte păsări din trib o condamnă pentru actul reprobabil de a ajuta un exemplar al altei specii. E un moment dur, un pic straniu pentru un film de animație destinat în principal copiilor, dar e totodată o parte importantă a filmului, o continuare a refuzului de a idealiza lumea animalelor și de a o transforma până la capăt într-o lecție cu morală clară; animalele pot, în moduri mai directe decât oamenii, să facă dovada unei cruzimi înfiorătoare. E drept că secvența are aura unui documentar de pe National Geographic, sau măcar ideea unei confruntări între păsări a fost inspirată de acolo, dar e suficient de stilizată cât să evite naturalismul complet. Ba mai mult, ulterior în film, aceeași pasăre are parte, alături de pisică, de un moment realmente magic, ieșind cu totul din tiparul preexistent al filmului și avântându-se într-o zonă de miraculos, de inexplicabil, un moment când cerul se transformă într-un spectacol astral și parcă se deschide pentru a primi pasărea rănită, care plutește spre scizura deschisă în univers și se contopește cu nemărginirea lui. E un moment ce înscrie moartea în curgerea firească a vieții și o transformă într-un omagiu adus existenței perene, devoalată de una din fricile ei instinctive, dispariția totală și plonjarea în necunoscutul absolut (sau în neant). Dacă miza filmului părea pusă pe șine de simplul instinct de supraviețuire, zborul păsării spre altă dimensiune e ca o lecție despre îmbrățișarea morții ca alternativă luminoasă, contrară unui sfârșit iminent și gol.
Ce face Zilbalodis cel mai bine e să creeze o micro-societate împinsă la extrem, cu indivizi scoși din mediul și comunitățile lor de baștină, aduși împreună pentru a-și testa instinctele și a învăța un lucru sau două despre traiul la comun, complet în afara zonei de confort oferite pe tavă de viața de dinainte de potop. Mai mult sau mai puțin subtil, regizorul leton creează straturi ale poveștii ce rezonează cu pericolele cât se poate de reale ale lumii contemporane. Fără tezism și departe de fanteziile moraliste ale unei fabule, Flow poate fi considerat și un semnal de alarmă în legătură cu încălzirea globală, lipsa de toleranță și maniera în care omenirea va trebui să se obișnuiască cu gândul readaptării la o lume zdruncinată de cataclisme imprevizibile.
Imagine: Flow, r. Gints Zilbalodis, 2024
