Despre Apolodor am aflat, înainte să știu cine e Gellu Naum, nu dintr-o carte, ci de la televizor. Pe la începutul anilor ’60 ai secolului trecut, în diminețile de duminică se transmiteau înregistrări din spectacolul Cartea cu Apolodor al Teatrului Țăndărică. Era, probabil, montarea din 1962, în regia Margaretei Niculescu, distinsă în același an cu premiul Festivalul Internațional al Teatrelor de păpuși și marionete de la Varșovia. Vocile personajelor aparțineau unor actori care curând aveau să se impună pe scenele teatrelor și pe marele (și micul) ecran: Eugenia Popovici (Apolodor), Amza Pellea (tâlharul din Connecticut), Constantin Rauțchi (căpitanul Cyrus Smith), Vasilica Tastaman (pisoiul Tiț), Mihai Fotino, Ion Lucian, Horia Căciulescu. Dar asta nu mă interesa pe atunci. Eram convins că păpușile vorbesc cu vocile lor proprii și își inventează povestea din mers.
După ce se termina programul pentru copii la televizor, ieșeam în spatele blocului unde, împreună cu ceilalți copii, care și ei urmăriseră spectacolul, mă jucam frenetic… de-a Apolodor. Iar când, în frenezia jocului, se întâmpla să ne lovească, cu sau fără intenție, vreun membru al distribuției, nu era înjurat de mămițica dumisale, așa cum se proceda de obicei în astfel de situații. Simțeam că imprecația ar fi inadecvată în contextul jocului „de-a Apolodor“. De aceea, în loc de maledicție, declamam patetic, „Ce mi-a făcut, ce mi-a făcut, tâlharul din Connecticut!“
Și astfel, Apolodor contribuia și la educația noastră civică…
Iar când am început să citesc singur Cartea cu Apolodor, multă vreme lectura îmi activa automat în auz vocile din spectacolul televizat. A trecut ceva vreme până ce vocile „inițiale“ s-au estompat și au dispărut. Acum mi-aș dori să le aud din nou, dar înregistrarea spectacolului nu pare a mai fi accesibilă. Continui în schimb să recitesc Apolodor și să descopăr la fiecare nouă lectură „ouă de Paști“ intertextuale. Îmi place să cred că Gellu Naum le-a ascuns acolo pentru a fi găsite de cititorul persistent – adică cel care se întoarce la Apolodor dispus să spargă bariera sonică a versurilor melodioase și a rimelor jucăușe, suficiente în sine pentru a justifica oricând o relectură, și să se aventureze în zona unor aluzii culturale și a unor jocuri intertextuale care amplifică povestea și îi sporesc deliciul.
Pe parcursul revenirilor mele la Apolodor mi s-au dezvăluit tot mai clar valențele alchimice ale „operei“. Interesul lui Gellu Naum pentru alchimie și familiaritatea lui cu codurile alchimice se manifestă în scrierile lui încă de la început și se exprimă răspicat în volume ca Athanor (1968) și Zenobia (1985). În dialogul său cu Sanda Roșescu (Despre interior–exterior, Editura Paralela 45, 2013), Gellu Naum mărturisește: „Citesc cu ușurință textele obscure. De obicei, ele mi se par mai limpezi decât cele mai explicite manuale… Un tratat obscur, de alchimie, mi se deschide ca o scrisoare… Firește, nu e vorba de procedee, de formule sau mai știu eu ce…“
Și în Apolodor există o amprentă alchimică. Numele protagonistului, de pildă, asociat de cititori, spontan și fără temei cu Apolodor din Damasc, este mai degrabă o trimitere la zeul Apollo, perceput de alchimiști (alături de Hermes Trismegistus) ca zeitate alchimică. Pentru ei Apollo este aurul aflat la antipodul plumbului reprezentat de Saturn. În colajul „alchimic“ al lui Max Ernst, Strange Halucination! (1948), zeul Apollo apare în prim-plan, ținând în palma stângă simbolul alchimic al soarelui. Numele personajului lui Naum potențează asociația alchimică și prin terminația „dor“, care nu e doar un ecou al „dorului“ invocat constant pe parcursul călătoriei, ci și o aluzie la franțuzescul d’or – „de aur“: Apollo d’or…
Chiar și imaginea fizică a lui Apolodor are conotații alchimice. Pe lângă faptul că are conturul unui alambic alchimic (vasul de distilare sau cucurbitul), pinguinul are și o cromatică alchimică. Culorile lui – negru și alb – sugerează etapele inițiale ale procesului alchimic, nigredo și albedo. Fiecare încercare prin care trece Apolodor, începând cu căderea din bimotor (urmată de numeroase alte căderi din diverse mijloace de transport), îl ajută să iasă din starea de massa confusa, din nigredo, și să progreseze spre albedo prin abluțiunile succesive la care este supus simbolic, căzând în apă, aproape în fiecare etapă pe care o parcurge. Jurnalul lui, din care, vai, lipsesc atâtea pagini, este înregistrarea compromisă a unui Opus Alchemicum altminteri perfect. Pentru că, deși lucrarea alchimică vizează transformarea materiei brute în laborator, Magnum Opus este în egală măsură și un parcurs spiritual spre desăvârșire prin trans-formare.
Un simbol alchimic care poate trece ușor neobservat este maimuțica îndrăgostită de Apolodor. Despre legătura dintre maimuță și alchimie vorbește, în cartea sa Portrait de l’artiste en jeune singe: Capriccio, alchimistul literar Michel Butor. Acolo ni se spune că în Egipt Thoth, zeul scrisului, era adesea reprezentat printr-o maimuță. Dar Thoth este asimilat lui Hermes Trismegistus, zeul alchimiei. Iar întâlnirea lui Apolodor cu maimuțica are loc într-o oază din deșertul Sahara, deci într-o zonă geografică aparținătoare și de Egipt. Mai mult, maimuțica îi oferă lui Apolodor portocale și migdale, ambele fructe cu conotații alchimice. Portocaliul este considerat a fi însăși culoarea alchimiei, a trans-formării, reprezentând fuziunea dintre roșu (rubedo) și galben (citrinitas), celelalte etape esențiale ale procesului alchimic, alături de nigredo și albedo. Iar portocalele sunt asociate în alchimie cu soarele (vezi Apollo) și cu aurul. Nici migdalele nu sunt alchimic inerte, ele simbolizând esența ascunsă și potențialul pentru transformare. De remarcat că scena se petrece pe muzică (Iar el cânta fermecător/ Cu glasu-i dulce de tenor). Iar muzica nu putea lipsi din acest context alchimic. Există o piesă muzicală alchimică din secolul 17, compoziția lui Michael Maier, „Atalanta Fugiens“, care constă din cincizeci de fugi aranjate pe trei voci, simbolizând piatra filosofală, maestrul alchimist și obstacolele pe care acesta le are de trecut.
Dacă maimuțica reprezintă un obstacol pe care Apolodor îl depășește cu ajutorul providenței sau o ratare a mariajului alchimic (coniunctio alchimica), faza finală a opusului, nu știm – din jurnal lipsesc prea multe file. Dar nu putem să nu remarcăm că, la apariția lui Apolodor, maimuța (alchimică sau nu) coboară darwinian din copac. Înainte de a o lăsa să evolueze, aș reveni însă la cele trei portocale, care capătă o semnificație aparte în contextul amoros al fragmentului: Și ea simți un început/ De sentiment necunoscut/ Ceva între alean și dor,/ O tulburare, un fior, / Acel ceva, profund și mut/ (În orice caz, foarte plăcut)/ Pe care îl numim amor… Cele trei portocale sunt o trimitere clară la basmul literar „Trei portocale“ din Pentameronul lui Giambattista Basile (publicat în secolul 17 și preluat în 1761 de Carlo Gozzi în piesa L’amore delle tre melarance, pe care se bazează și libretul operei lui Prokofiev din 1921, Dragostea celor trei portocale).
Un alt ou de Paști muzical este ascuns și în numele maestrului dirijor de la începutul poveștii – Maestrul Domilasolfa. Multă vreme am crezut că succesiunea notelor din numele său era motivată doar de necesitatea găsirii unei rime pentru catifea, deși sunt sigur că Gellu Naum ar fi putut produce o rimă pentru orice notă. Dar am aflat – întâmplător, mărturisesc – că secvența do-mi-la-sol-fa corespunde primei măsuri (primele 5 note) din „Exercițiul nr. 1“, compus de Charles-Louis Hanon pentru celebra sa metodă de pian, Pianistul virtuoz în șaizeci de exerciții, publicată la Boulogne în 1873, adoptată între timp în toată lumea și folosită și azi.
Găsim în Apolodor și un ou de Paști din domeniul artelor plastice. Într-un fragment care apare doar în edițiile de după 1990, Gellu Naum îl duce pe Apolodor în Tunis: Fiind un bun peisajist/ Aș vrea, oricum, să mai insist/ Și să redau, măcar prin scris,/ Priveliștea de la Tunis.“ În arta plastică modernă Tunisul e un moment de referință – a fost spațiul unei transformări alchimice, am putea zice, pentru Paul Klee. În aprilie 1914, împreună cu August Macke și Louis Moilliet, Klee a făcut o excursie de două săptămâni la Tunis, care i-a revoluționat viziunea artistică și stilul. Fascinat de lumina mediteraneeană și de culorile pe care i le dezvăluia, Klee a virat spre abstract, procedând la o descompunere a peisajelor și a arhitecturii în rețele geometrice și planuri cromatice efervescente. „Culoarea și eu suntem una. Sunt pictor!“ (Die Farbe und ich sind eins. Ich bin Maler.), mărturisește Klee în jurnalul său.
Iar observațiile lui Apolodor par să sintetizeze imaginile care l-au marcat pe Klee și au fost păstrate în picturile din perioada respectivă (Rote und gelbe Häuser in Tunis, St. Germain b. Tunis, Vor einer Moschee in Tunis, Tunesische Scizze, Fenster und Palmen, etc.): De sus, de sus, de foarte sus,/ Spre sud, spre est și spre apus,/Cât vezi cu ochii marea mare/ Și apele strălucitoare,/ Trec elegantele fregate/ Ca niște cupe de cristal/ Și-n urma lor din val in val,/ Ca niște pietre nestemate,/ Plutesc pe zarea de opal,/ Caiacurile colorate./ Iar mai spre nord, peste câmpii/ Vezi siluete de geamii/ Și, albe, fremătând la soare,/ Livezi de portocali in floare…
Se pare însă că expunerea la această abundență estetică îi provoacă lui Apolodor o reacție contrară reacției lui Paul Klee. Pinguinul nostru cade pradă sindromului Stendhal: Aici, pe țărmul Syrthelor,/ S-a pomenit Apolodor/ Și se gândea: O fi frumos,/ Dar e-o căldură tropicală/ Și eu sunt mort de oboseală/ Și nu mai pot să merg pe jos… Oboseala existențială a lui Apolodor amintește de protagonistul romanului Țărmul Syrtelor (Julien Gracq, Le Rivage des Syrtes, 1951). Avem aici o aluzie literară autoreferențială, pentru că romanul lui Gracq a fost tradus în română chiar de Gellu Naum.
Aluziile literare, ca și cele alchimice, sunt pe cât de frecvente, pe atât de elegant ascunse în povestea lui Apolodor. Versurile care descriu captivitatea pinguinului pe nava Căpitanului Cyrus Smith (nu întâmplător acesta e și numele unui personaj din Insula misterioasă a lui Jules Verne) preiau jucăuș detalii semnificative din The Rime of the Ancient Mariner a lui Samuel Taylor Coleridge: Era frumos, era frumos!…/ (O cum rotea un albatros/ În larg, la sud de Barbados…)/ Au dat apoi în calea lor/ De un zăduf ca de cuptor:/ Nici pic de vânt, nici fir de nor/ (Pluteau, acum, pe-Ecuator…)/ Şi admira Apolodor/ Culoarea serii, de aramă,/ Când a primit o telegramă…
Să comparăm acum cu Coleridge: Down dropt the breeze,/ the sails dropt down,/ ’Twas sad as sad could be;/ And we did speak only to break/ The silence of the sea!/ All in a hot and copper sky,/ The bloody Sun, at noon,/ Right up above the mast did stand,/ No bigger than the Moon… Gellu Naum pare să preia de aici zăduful ca de cuptor, încremenirea mării și a aerului sub cerul fără nori, culoarea arămie și, bineînțeles, ecuatorul. Pentru că atât vaporul căpitanului Cyrus Smith cât și corabia din poemul lui Coleridge stagnează în frontul ecuatorial sau Zona de Interconvergență Tropicală, aflată între 5° latitudine nordică și 5° latitudine sudică, zonă caracterizată de fenomenele descrise de Apolodor. Doar că Apolodor se află în Atlantic, iar marinarul lui Coleridge în Pacific. Interesant e că în poemul lui Coleridge nava blestemată se întoarce de la Polul Sud, din Antarctica, destinația lui Apolodor. În plus, albatrosul lui Naum (O cum rotea un albatros…) este o aluzie clară la albatrosul din The Rime of the Ancient Mariner, de la care i s-au tras ponoasele marinarului titular.
Dar Cartea cu Apolodor rezonează nu doar cu Coleridge, ci și cu Eminescu. Să luăm, de pildă, „Jelania lui Apolodor la Capul Nord“: O, frații mei din Labrador,/ Adio vouă, tuturor!/ Pesemne că mi-e dat să mor/ Aici, la țărmul mărilor/ …/ O, frații mei din Labrador,/ O, frații mei din Labrador!/ De-acuma, apele, de vor,/ Îmi vor așterne un covor/ Peste nisipul de la fund,/ Legănător și sclipitor,/ La sânul lor să mă ascund,/ Să dorm pe veci, să dorm profund… Aici tonul elegiac-patetic al aspirației tanatice în context marin refrigerant amintește de lamentația eminesciană din „Odin și poetul“ (O, mare, mare înghețată, cum nu sunt/ De tine-aproape să mă-nec în tine!/ Tu mi-ai deschide-a tale porți albastre,/ Ai răcori durerea-mi înfocată/ Cu iarna ta eternă…) sau din „Nunta lui Brig-Belu“ („Gemenii“, în alte variante: …Te-or îngropa când sara şi soarele apune/ Şi coperindu-ţi corpul cu flori întunecate/ Te vor lăsa în fundul al mării înghețate –/ Acolo ’n fundul mării sub frunte-ţi ochi să nască/ Şi vecinic măreția din ceruri să privească./ Aurora boreală şi stele lucitoare/ Să lumineze tainic mormântul tău cel mare…). Iar maimuțica din oază inserează și ea în discursul său un ecou din „Mai am un singur dor“: Deși sunt încă foarte mică/ (Abia la toamnă merg la școală),/ Nu am decât un singur dor:/ Să fiu soție de tenor…
În episodul nord-american al rătăcirilor lui Apolodor referințele sunt, firește, la autori americani. Mark Twain este criptic evocat când Apolodor cade de pe Lună direct în fluviul Mississippi, de unde îl pescuiesc negrul Jim și negrul Jack: Pe Mississippi, într-un bac,/ De ce zâmbesc mereu și tac/ Și negrul Jim, și negrul Jack?/ Plutește bacul, printre cioate/ De sălcii vechi, și frământate/ Și-i murmură, și-i cântă cui/ Puhoiul apelor, gălbui? „Bacul“ (plută) și „negrul“ Jim de pe Mississippi trimit la Aventurile lui Huckleberry Finn. Interesant mi se pare că după ce Ku Klux Klan-ul l-a trimis pe Apolodor în spațiu cu intenția de a-l anihila, pinguinul, (și el predominant negru) este salvat de doi cetățeni de culoare. Cei doi „zâmbesc mereu și tac“ de parcă, informați în secret de autor, ar sesiza această ironie.
În contextul aluziilor la literatura americană, și mențiunea „popasului la tribul de irochezi“ din greu-încercatul jurnal al lui Apolodor este un tribut discret la adresa romanelor lui Fenimore Cooper. O altă astfel de aluzie, strecurată voalat în text, vizează romanul lui Frank Baum, Vrăjitorul din Oz. La fel ca protagonista lui Baum, Dorothy (Gale!), Apolodor este aspirat de un uragan spontan, care îl duce, din bena camionului cu fier vechi, nu în Oz, ci la St Louis, unde este perceput ca „om din Marte“ (Dar, după câteva secunde,/ Un uragan îngrozitor/ Veni, de nu se știe unde,/ Și îl luă cu el, în zbor,/ Și-l aruncă din nor în nor…). Se știe că atunci când a luat-o uraganul/tornada, Dorothy se afla în statul Kansas. Apolodor ajunsese, după ce fusese aruncat din tren de tâlharul din Connecticut, în statul Missouri (printre altele, statul de origine al lui Tom Sawyer): Și-a poposit Apolodor/ În valea râului Missouri…/ Missouri clipocea, ușor/ Și el plângea, plângea de zor…
Doar că cele două state sunt învecinate – atât de învecinate, încât cel mai mare oraș din Missouri, aflat la confluența râurilor Missouri și Kansas, se numește Kansas City. Așa că uraganul venit „de nu se știe unde“ nu are de fapt o origine necunoscută. Formula este folosită ironic. Uraganul vine din cartea lui Frank Baum, consolidând fundația livrescă a poveștii lui Gellu Naum, alături de toate referințele menționate până acum (și multe altele).
Apolodor continuă să migreze și azi, devenind la rândul său referință în operele altor autori. Una dintre cele mai înduioșătoare apariții ale lui în această postură mi se pare cea din textul dramatic al Mariei Manolescu, Ușa cu iederă, „o piesă despre nașterea lui Apolodor“. Premiera ei a avut loc în 2016, la Londra, în cadrul unei producții a Fundației Rimbaud&Verlaine care reunea într-un spectacol șapte piese scurte scrise de șapte dramaturgi despre șapte poeți europeni și casele lor. Închei această revizitare cu câteva replici din textul Mariei Manolescu:
„ZENOBIA: [îl mângâie pe cap pe APOLODOR] E poemul meu preferat, mi-a încălzit inima cât timp ai fost plecat. [către APOLODOR] E un pinguin drăguț și cuminte.
GELLU: Doar n-ai de gând să-l ținem? N-are nimic de-a face cu mine. Era pentru tine, dar acum că m-am întors, îl putem trimite înapoi. Trebuie să nasc lucruri mult mai importante decât un pinguin dintr-o carte pentru copii.
GELLU: [se dezlipește de ZENOBIA și pune cu grijă jucăriile la loc în cufăr] Cred că prefer să nu mai vorbim despre Apolodor. Îmi amintește de vremuri pe care aș vrea să le uit.“
Imagine: Cartea cu Apolodor, Teatrul Țăndărică, 1962
