Vântul adia ușor, era o după-amiază de vară indiană, dar stai, deasupra noastră veghea o cupolă de frunze verzi care ne ferea de soare. Până la solstițiul de toamnă mai lipseau ceva zile, de unde atunci senzația de nostalgie care invadase spațiul în care ne aflam? Poate de la lumina în scădere care se întrevedea printre crengi, de la sunetele scoase de pescărușii ce pluteau deasupra orașului, de la imaginea unei elice care se rotea când și când, nehotărâtă, deasupra unui balcon de la o casă din apropiere, și de la pacea care cuprinsese curtea MNLR, deși în fundal se mai auzeau uneori zgomotele orașului. Rândurile de scaune se ocupaseră treptat, să fi fost 70-80 de participanți veniți pentru lansarea cărții scrise de Ioana Drăgan, În căutarea nefericirii, apărută la Editura Tracus Arte.
Vocea caldă și discretă a moderatoarei, Georgeta Drăghici, a deschis evenimentul. Florina Pîrjol și Ioan Cristescu se aflau alături de autoare întregind desantul criticii literare convocate. Paul Cernat era de asemenea așteptat să participe, și chiar dacă nu a mai ajuns, sintagma – (Anti)bovarismul identitar – care se regăsește în postfața sa la carte a fost amintită de mai multe ori ca o referință necesară pentru discutarea romanului. Înainte de a citi un prim fragment, Ioana Drăgan a precizat care sunt personajele principale ale cărții, doi bărbați, CFR-istul Gelu Poienaru din Focșani și Onni Jääskeläinen din Oulu (Finlanda), lucrător în industria forestieră, cei doi cunoscucându-se prin Skype și Chat.
Deschid o mică paranteză. Uneori, după ce a citit o carte, cititorul ar trebui poate să se documenteze și el puțin. Focșaniul avea o populație estimată de 70 000 de locuitori în 2019, anul în care probabil se petrece acțiunea, când s-a deschis al doilea magazin Ikea din București. Iar la o primă căutare pe net găsim aproape 20 de saloane de înfrumusețare în oraș, deci statutul soției lui Gelu, Mimi, e plauzibil. Focșaniul este pomenit ca așezare prima oară în 1575. Oulu are 210 000 locuitori și este mai stabil ca număr de rezidenți decât Focșaniul, aflându-se la 607 km nord de Helsinki. Pe lângă ocupațiile tradiționale de prelucrare a lemnului, orașul a devenit (mai nou) un puternic centru de servicii IT și wellness. Așezarea a fost fondată în 1605 de regele Carol al IX-lea. Pe Facebook există mai multe profiluri afiliate numelui Onni Jääskeläinen, și (bineînțeles?) niciunul cu Gelu Poienaru. Am spus toate astea ca un ecou la întrebarea care s-a repetat de câteva ori, cum a reușit autoarea să descrie atât de credibil spațiul finlandez și reacțiile lui Onni („Ce caută neamţul în Bulgaria!?”), ceea ce aparent și-a găsit explicația în faptul că Ioana Drăgan a lucrat 5 ani în Suedia – probabil scriitoarea s-a inspirat din experiența ei de viață. Dar nu, scriitoarea este familiară cu spațiul nordic, însă s-a bazat mai mult pe documentare. Astfel, un mic exemplu, încercând să stabilească o legătură între orizonturile culturale ale protagoniștilor, e amintită formația finlandeză Lordi („hard rock and heavy metal band”), care a câștigat Eurovisionul în 2006, atunci când România a fost reprezentată cu piesa Tornero – nu v-am spus, am citit cartea online, repede, ca să-mi fac o idee ceva mai avizată înainte de lansare. S-a amintit de câteva ori că Finlanda e cunoscută (de șase ani la rând) ca cea mai fericită țară din lume, conform unui raport întocmit pe baza chestionarelor firmei Gallup. România ocupă în acest clasament locul 24.
Așa ajungem la chestiune, care este motorul cărții? Ceea ce se întâmplă în călătoria lui Gelu la Oulu, și, în oglindă, în cea a lui Onni la Focșani. Gelu se duce în cea mai fericită țară din lume, în timp ce Onni în una (aparent?) mai puțin fericită. Asta ar explica titlul cărții. Am presupus totuși că acest titlu are și altă explicație, mai simplă, derivând din ceea ce Richard Ford numea Oppositional thinking, un procedeu prin care răstorni o premiză, un clișeu. Bingo, Ioana Drăgan a povestit că titlul inițial era „În căutarea fericirii”, însă Cătălin Țîrlea (soțul ei) a sfătuit-o să pună acel ne în fața fericirii, schimbând radical sensul bătătorit, pe bună dreptate. Recomandarea video-audio cu care se deschide cartea: „Bobby McFerrin – Don’t worry, Be happy!” a căpătat astfel o nuanță ironică.
Back to MNLR, ce-au spus invitații despre autoare și carte. Au remarcat oralitatea ei deosebită, complexitatea narațiunii, vocile credibile, bine construite, vii, personajele atent creionate, construcția cu miză antropologică, nota de realism. E o miniserie cinematografică, o carte de identități, s-a mai spus. S-a vorbit de asemenea despre autoficțiune („varianta comodă de literatură”) versus direcția realistă. De când am auzit-o pe Ioana Drăgan într-o înregistare pe net, am bănuit e născută în luna august, zic asta ca o explicație (naivă) pe care o asociez vocii ei energice, voluntare, cu care a citit din carte și a vorbit publicului. Vocea aceasta se regăsește cumva în scrisul autoarei, asigurând, cum remarca Ioan Cristescu, o continuitate a modului în care sunt descrise viețile personajelor. Iar marea calitate a volumului este că personajele și viața lor sunt populare – teza de doctorat a Ioanei Drăgan fiind Romanul popular în România în secolul al XIX-lea. Populare în sensul că nu e vorba despre oameni excepționali, ci avem de-a face cu oameni obișnuiți plecați în căutarea fericirii, chiar dacă fericirea asta poate consta într-o simplă ciorbă de perișoare. Sfârșitul ironic („cu apă nu se dă niciodată noroc”) exprimă afectivitatea manifestată față de personaje, iar romanul impune o continuare, a mai adăugat Ioan Cristescu.
Aș deturna definitiv această evocare dacă aș deschide subiectul (anti)bovarismului personajelor sau aș aminti despre nevoia de a-ți căuta un loc al tău într-o altă țară decât cea în care te-ai născut („viața e în altă parte”). Bref, dacă un controlor de bilete de tren din Focșani vorbește (în cea mai vorbită limbă din lume, engleza prost vorbită) pe Skype cu un tăietor de lemne din Finlanda, faptul este o convenție pe care narațiunea și-o asumă, iar povestea, cu întorsăturile ei de situație, îl (poate) prinde pe un cititor curios de intersecția* a două identități – my two cents.
Finlanda e considerată cea mai fericită țară din lume poate și pentru că cetățenii ei citesc mult. Să citim și noi, așadar.
*La sfârșitul anilor ’90 un salariat al unei multinaționale suna la un număr de helpdesk din Anglia, era prima sa convorbire în engleză cu un nativ din țara lui Shakespeare. La sfârșitul conversației a fost întrebat: Are you happy? Iar el, descumpănit, s-a lansat într-o explicație despre clipa ce se schimbă purtând masca fericirii.
