Nicăieri nu-i ca acasă, zicea mama când eram copil, și o credeam din toată inima mea de consumatoare de telenovele, râvnind la emoția generată de reclamele sentimentaliste de pe Acasă.
Ce te faci însă când acasă nu e nicăieri? Ce faci când în fiecare zi ți-ai dori să fii altundeva, făcând altceva, fiind altcumva, uneori nemaicontând ce înseamnă asta cu adevărat, numai altfel să fie? Ce faci când simți că nu mai încapi în propria viață, că vrei să fii mai mult plecat decât rămas, că nu te recunoști pe tine însuți decât când te depărtezi de casă?
E simplu. Ai două opțiuni: fie te declari nomad asumat, bâjbâind prin viață de colo-colo – ceea ce poate părea cool, dă bine în story-uri, bloguri, vloguri, dar nu dă atât bine în realitate, aia cu care te confrunți zilnic, aia în care ajunge freelancing-ului neprevăzutul lui, ajunge maternității rutina ei, unde să mai pui și tendințele Into the Wild-iste care te măcinau încă din prea-fragedă adolescență?
Iar a doua opțiune, aproape echivalent de ne-la-ndemână precum prima, este să te muți. Da, să te disloci cu totul de patul tău – ia-ți patul și umblă (!) – de apartamentul tău, de salcia tăiată de la geam, de trotuarele tot mai strâmte, de sunetul neîncetat al ambulanțelor de pe bulevard, de biblioteca de la Ikea și de urlat la copil „Mașina! Mașina!“ de trei ori pe minut, deși e stradă cu sens unic și cu nume de pădure.
Adevărul e că niciodată nu mi-am ales casa. Am fost copilul pe care unde-l puneai, acolo stătea. La fel a fost și la maturitate – unde s-a nimerit, acolo m-am așezat. Mai întâi, în blocul comunist din Lăpuș, cartierul craiovean al copilăriei mele, în care s-au consumat anii petrecuți în sânul familial. Apoi, la 18 ani, m-am mutat, împreună cu prietenul meu, la București, la etajul cinci, pe Magheru, unde am plâns în hohote în prima noapte, jelind tăierea cordonului ombilical. Ulterior, am reușit să cumpărăm, în calitate de soț și soție, o „Primă Casă“ – oare și un prim acasă? – în Berceni, unde, după câțiva ani, ne-am făcut trei.
Și iată-mă în luna ianuarie a.c., locuind cu trupul de zece ani în București și, tot de zece ani, cu mintea într-un timp și spațiu nedefinite, continuu măcinată de un puternic sentiment de neapartenență și de un neobosit ce-ar fi dacă, trăindu-mi viața mai mult dincolo decât dincoace, într-un veșnic și epuizant gând că aici nu-mi e locul.
Dacă nu aici, atunci unde?
Mă confruntam, iarăși, cu două potențiale alegeri: fie mă întorceam înapoi, către vechiul acasă, în Oltenia, aproape de părinți și de bunicii încă în viață, aproape de ulițele copilăriei, de câmpurile de mușețel și lanurile de porumb, de cârciuma din sat și de biserica din vale; fie mergeam înainte, într-un necunoscut, într-un newfoundland, fără neamuri sau rădăcini, fără legături profesionale și fără niciun viitor „predictibil“.
O lună mai târziu, culegeam surcele de napi într-un sat din Argeș, locul care avea să devină, temporar, acasă.
Am petrecut prima jumătate a anului înconjurată de dealuri, păduri, râuri, copii, gâște cu nume de lavetă, capre care au născut iezi și iezi care nu mai sunt, găini, rațe, câini, pisici, și o cantitate abundentă, în perpetuă creștere de Necunoscut.
Am fost mai mult desculță decât încălțată.
Am dormit la umbra unui pom în amiaza mare.
Am stat cu mine, mult, în întâlniri nemijlocite de tehnologie.
Am citit poezie cu copiii în piscină. Am făcut scenete cu corturi tee-pee, prințese cenușii sau adormite, zboruri cu avioane de carton, excursii la râu, în căutare de libelule albastre, la cascadă sau la pădure.
Am privit cum înfloresc și înverzesc zeci de mii de pomi pe dealurile muscelene.
Am plivit.
Am sculptat o cruce dintr-un fluier eșuat (aviz amatorilor: nu vă luați după tutorialele do-it-yourself cu copii).
Am ascultat Vivaldi, Bach, Mendelssohn, Chopin, Arvo Pärt, Smetana și Max Richter, în timp ce găteam, udam florile sau stăteam cocoțată pe tavanul mașinii, să fiu mai aproape de cer.
M-am hrănit hrănindu-i pe alții.
Mi-am tăiat voia proprie de atâtea ori, și tot de atâtea ori s-a dovedit că a fost bine așa. A fost prima oară în viața mea când am ales, în mod conștient, lăsatul în voia sorții.
Am ales să nu-mi umplu viața de n liste și task-uri musai-de-împlinit, tocmai ca să fac loc vieții. Și, slavă cerului, am primit din plin.
Nu ai cum să pricepi relativitatea timpului până nu te muți la țară. Și nu oriunde, ci într-o comunitate. Da, o comunitate vie, în care oamenii încă mai fac clăci, încă mai fac grătare de peșteîntr-o zi de sărbătoare, chiar dacă pică lunea, încă se mai văd, încă se mai privesc. Aici, o zi cumulează uneori o săptămână, o lună – un an, un an – o viață. N-am crezut niciodată că aș putea dezvolta fear of missing out fiind la țară. Nemaiaflându-mă în buricul târgului, am lepădat orice înclinație de a fi buricul pământului. M-am depărtat – voluntar și involuntar – de tot ce înseamnă evenimente mondene (sau mundane), tendințe și dependințe de nou, de hip, de glamour și de instagramabil. Și, cu cât mai departe am ajuns de toate astea, cu atât m-am apropiat mai mult demine. Și m-am mirat în sinea mea că, până să mă mut, nu mă (re)cunoșteam decât sporadic, în acele „licăriri sălbatice, inconstante de frumusețe“ ale lui Sorrentino.
Sunt întrebată adesea de către prietenii mei urbani: și ce faci acolo? Onest vorbind, n-aș ști să le răspund. Aș putea să înșir câteva exemple clare de proiecte remote, amestecate cu treburi casnice, drumuri în orașele adiacente, călătorii în scopuri fotografice, ateliere cu copii, întâlniri comunitare ș.a.m.d. Dar nu o fac. Prefer să le spun că sunt bine. Că zilele acelei Felicii pe care o ști(a)u ei curg tot înainte. Că există viață – și încă o droaie – după București.
E acolo, ascunsă oleacă mai sus, oleacă mai la deal.
Imagine: Curtea de Argeș, autor neidentificat, 1942, colecția „Arhiva de Fotografie“
