Puțini regizori în istoria teatrului au abordat tragedia antică la nivelul artistic și cu consecvența lui Andrei Șerban. Pasiunea regizorului pentru poveștile ancestrale este veche. Începe odată cu debutul său în 1972, cu Medeea, la doi ani după ce s-a stabilit la New York.
Ascensiunea lui, de la tânăr de talent la nume de referință în teatrul de avangardă internațional, e rapidă și spectaculoasă. În laboratorul artistic La MaMa, a putut explora forme inovatoare de expresie scenică, eliberate de convențiile teatrului psihologic. Celebrul spectacol Fragments of a Greek Trilogy, reunind Troienele, Electra și Medeea, nu urmărea o reconstituire a tragediei antice, ci o „recreere criptică“. Curajul și originalitatea abordării se întind de la limbajul ritualic, concentrat pe forța expresivă a corpului, a respirației și a vocii, la universul sonor arhaic și visceral amplificat de muzica semnată de Elizabeth Swados. Emoția brută, drama sacră și dimensiunea colectivă a tragediei deveneau astfel accesibile publicului contemporan – prin experiență emoțională autentică și directă.
Revenirea la The Trojan Women/Troienele în 2019 a avut valoarea unui arc peste timp. Spectacolul nu era o reluare nostalgică, ci o revizitare matură a temelor tragediei – războiul, luptele pentru putere, genocidul, exilul, suferința, soarta copiilor în război –, demonstrând actualitatea și perspectiva durabilă a viziunii sale asupra teatrului ca fenomen viu. Festivalul The Trojan Women a celebrat centenarul fondatoarei La MaMa, Ellen Stewart, aniversarea a 45 de ani a spectacolului, alături de artiști din Kosovo, Cambodgia și Guatemala. Piesa nu este interpretată în limba engleză, ci în limbi antice: greacă, nahuatl, latină și navajo. Acest colaj lingvistic este evocator pentru spiritul tragediei; sensul este transmis prin sunet, iar înțelegerea transcede limbajul și devine intuitivă.
În 2019 mă aflam în sală, mai bine zis în arenă, printre spectatori, dar și printre actori; le simțeam respirația, stropii de transpirație; jucau cu o pasiune incredibilă, mai degrabă aș spune că se dăruiau tragediei. Trupurile lor încinse și încordate treceau la milimetru de ale noastre, ale spectatorilor deveniți la cererea regizorului martori și participanți. Când mi-am ridicat privirea, l-am văzut pe Andrei Șerban care urmărea reprezentația din balconul sălii. Ținea mâinile împreunate. O rază proiectată de un reflector îi lumina jumătate de față. Stătea nemișcat, concentrat, ca într-o rugăciune. Avea bucuria, teama și curiozitatea unui copil teribil, un amestec de profunzime și joc, o expresie gravă și senină în același timp. Am avut atunci o confirmare, încă una, că Andrei Șerban face parte dintr-o specie rară de artiști, care nu doar creează, ci și trăiesc înăuntrul creației lor.
Toate marile teme ale literaturii se trag din tragedia greacă. Acolo sunt formulate întrebări existențiale pe care scriitorii lumii au construit eșafoade sau podiumuri, personaje memorabile și situații complexe care acoperă toată gama trărilor; în tragediile antice sunt adunate spaimele și misterele care bântuie lumea dintodeauna, în alte forme, dar cu aceeași urgență. Am văzut multe montări ale lui Andrei Șerban, în America și România, interpretând dramaturgi diferiți, dar senzația pe care o am e că de fiecare dată, indiferent dacă e vorba de Shakespeare sau Ibsen, de Cehov sau Brecht, a adăugat un strop – sau mai multe – din tragedia greacă, ridicând spectacolul la alt nivel, coborând în alte profunzimi, adaptând cu inteligență și instinct bun drama universală.
La Andrei Șerban, vina tragică nu este doar o greșeală individuală, așa cum apare în interpretarea clasică aristotelică, sau rezultatul unei erori de judecată (hamartia), ci devine o experiență colectivă, o ruptură între om și sinele său, între individ și forțele universale care îl depășesc.
Personajele, în viziunea lui Șerban, par adesea prinse într-un mecanism ancestral, în care acțiunile lor sunt dictate de energii arhetipale. Astfel, vina tragică capătă o dimensiune mai degrabă cosmică decât morală – ea nu ține doar de alegere, ci și de imposibilitatea omului de a-și înțelege pe deplin condiția. În mai toate montările, folosește limbajul corporal, muzica și ritmul pentru a sugera că vina este resimțită la nivel fizic, nu doar intelectual. Actorii exprimă vinovăția prin gest, voce și respirație, transformând-o într-o experiență viscerală pentru spectator. În plus, Șerban pune accent pe caracterul inevitabil al destinului. Personajele nu sunt doar responsabile pentru faptele lor, ci și victime ale unei ordini superioare pe care nu o pot controla. Vina tragică devine astfel o stare de tensiune între libertate și fatalitate.
În concepția lui Andrei Șerban, teatrul nu este un exercițiu estetic sau un produs cultural menit consumului rapid, ci un act de memorie arhaică, o coborâre deliberată într-un strat pre-rațional al umanului. Regia devine, astfel, o formă de credință, în care teatrul poate funcționa ca spațiu de confruntare cu forțe care depășesc individul – destinul, moartea, vina, păcatul, cunoașterea.
De-a lungul carierei sale, Andrei Șerban a construit un teatru al intensității și al riscului, care nu mizează pe explicație, ci pe trăire, pe capacitatea spectatorului de a suporta adevărul. Tragedia antică ocupă nu întâmplător un loc central în concepția sa artistică, fiind forma teatrală în care omul apare nu ca individ social, ci ca ființă expusă cosmic.
Chiar și atunci când dialoghează cu rescrieri contemporane ale mitului – precum Robert Icke – Andrei Șerban nu transformă textul într-o simplă parabolă politică sau socială. Pentru el, miza fundamentală rămâne aceeași: omul este vinovat chiar și atunci când este nevinovat.
Montarea Oedip de la Teatrul Bulandra se înscrie firesc în această linie. Pentru Andrei Șerban, Oedip este o funcție tragică. Tragedia nu este despre vină morală, ci despre limita cunoașterii umane. În interpretarea sa, Oedip nu greșește în sens etic, el află adevărul care nu aduce mântuire, ci devastare. Oedip este orb înainte de a-și scoate ochii, pentru că adevărul există deja, consumat, înscris în structura lumii. Revelația nu vine ca o iluminare, ci ca o confirmare tardivă a unei fatalități. Oedip nu este despre un om care greșește, ci despre un om care află cine este și nu poate trăi cu asta. Dar Andrei Șerban mi-a spus odată: „Aș duela cu tine aici, dacă Oedip după aflarea adevărului mai e sau nu capabil să trăiască. Eu, subiectiv, cred că da. La Sofocle, dispare în pădurea muntelui Cithaeron, adică în mister; la Icke, ultima scenă, Oedip și Iocasta retrăind clipa când s-au îndrăgostit, e un final luminos. Ce fericiți erau când nu știau… Întrebarea lui Icke: Să nu știi adevărul și să mori fericit, sau…?“
Andrei Șerban este, în mod paradoxal, conservator în credințe și inovator în forme. Fascinat de dramele ancestrale, el ne traduce tragedia greacă fără modernizare forțată, ci prin prospețimea sensului și a interpretărilor. Spectacolele lui nu se termină odată cu aplauzele, continuă să lucreze în spectator, să-l neliniștească mult timp după ce a părăsit sala. Pentru că el însuși e neliniștit, continuă să interogheze, să se îndoiască, să întoarcă pe toate fețele cauza și căile revelatoare.
Spun că pentru Andrei Șerban regia este un act de credință tocmai pentru că refuză soluțiile facile. El nu explică, ci invocă, nu oferă salvări, ci confruntări, transmitând ceva profund inconfortabil: nu există scăpare din condiția umană, indiferent cât de lucid sau moral ai fi. În regia lui, tragedia nu trebuie înțeleasă, trebuie suportată. Iar sensul ei nu este transmis exclusiv prin text. Limbajul corporal, muzica, strigătul, respirația, tăcerea devin purtătoare de sens egal sau chiar mai puternic decât cuvântul. Spectatorul este invitat să participe la ritual. Este un teatru care cere prezență totală, nu empatie comodă, care nu luminează, ci tulbură, adâncind enigma.
John William Waterhouse, Jason and Medea, 1907
