„Dar e ruşine pentru ţară, i-a răspuns securistul, că rămân [în străinătate] prea mulţi.“
Nu ai foarte des ocazia să urmărești în ralanti, pas cu pas, cum explodează o bombă sau cum se întinde un incendiu de proporții, dar există și astfel de ocazii speciale.
În dimineața zilei de 16 iunie 1986, pe la 6-7 dimineața, când (mare parte din) trupa Teatrului Național București (TNB) care făcuse deplasarea în Occident cu spectacolul Fata din Andros ajungea în vama rutieră Curtici, actorul Eugen Cristea își sună mama ca s-o anunțe. Putem să ne imaginăm că în vamă existau telefoane publice sau că i s-a permis să sune din biroul vreunui oficial – doar era vorba despre artiști cunoscuți, de pe prima scenă a țării. E luni, zi liberă în teatre și începutul postului ortodox al Sfinților Petru și Pavel, iar actorul își informează mama că turneul a decurs bine, dar că „este și un necaz pentru teatru“.
În jurul orei 8:00, dna Cristea o sună pe Sanda Ionescu Ulmeni, secretara directorului Beligan, care, la rându-i, îi povestește sursei (adică informatorului Securității) „Daniel“, pe la 8:15, ce-a aflat, presupunerea ambilor fiind că „trupa s-a întors incompletă“. Tot la prima oră, directorul administrativ al TNB, Constantin Vânătoru (care participase la turneu), își sună și el soția, spunându-i doar că e „foarte supărat“, ceea ce Alis (sau Alice) Vânătoru îi comunică, pe la ora 9:00, aceleiași Sanda Ulmeni, care și ea spune mai departe.
La 1:00 după-amiază, un alt actor, Radu Gheorghe – spre deosebire de Cristea, el călătorise cu avionul –, sună la regizoratul tehnic, anunțând-o pe o anume Chirița Dumitrescu de faptul că un coleg de distribuție, Gabriel Oseciuc, a rămas în Germania. Cum Chirița D. crede că e o glumă, „Daniel“ îl sună înapoi pe Radu Ghe. (care, așadar, apelase de acasă) și primește confirmarea, aflând și că bagajul colegului lipsă urmează să fie adus de Vânătoru, împreună cu două scrisori. În versiunea raportată de „Daniel“ ca fiind furnizată de Gheorghe, Oseciuc nu se simțise bine, fusese luat cu salvarea și rămăsese încă șapte zile în Germania, pentru analize.
La ora 14:00, Răducu Ițcuș, care venise cu același avion cu R. Gheorghe, sună și el „la direcție“ să anunțe că Oseciuc nu mai vine (nu știm dacă lui Ițcuș îi luase mai mult să ajungă acasă ori simțise nevoia să se sfătuiască, înainte, cu cineva). La ora trei fără zece, află și directorul general Radu Beligan (din nou, era zi liberă la TNB și telefoane mobile nu existau; ne putem chiar imagina că Sanda Ulmeni l-a rugat să vină special: „Tovarășe director, we have a situation“), care declară faptul „o rușine“.
Abia la ora 20:00 ajunge în Piața Universității autocarul/autobuzul cu care călătoreau actorii, moment în care Vânătoru și secretarul literar B. Elvin sunt interpelați, de colegi, despre ce se întâmplase la plecarea din Germania, ocazie cu care Elvin povestește că da, lui Oseciuc îi fusese rău într-o zi, și da, fusese dus cu salvarea, dar altădată. Exceptând oamenii de la TNB, nimeni – nici familia lui Oseciuc, nici autoritățile (adică Securitatea) – nu aflase, până la acea oră, că actorul nu revenise în țară. Iar după toate datele, „organele“ au continuat să nu știe încă cel puțin două zile.
Documentele de arhivă nu ne lasă să aflăm precis nici ce, când a aflat soția lui Gabriel Oseciuc, Eugenia (Jeni), cu care avea un copil mic, nici dacă îl aștepta în seara zilei de 16 iunie. Însă a doua zi, marți, 17.06, la 10:30, e în biroul lui Beligan, ascultând relatarea faptelor din partea cel puțin a lui B. Elvin (care-i spune că nici vorbă ca Oseciuc să fie bolnav, arăta superb). Jeni revine la TNB miercuri (18) și joi (19 iunie), povestind că a primit succesive telefoane nocturne de la soț, în care o cheamă la el, îi spune că trebuie să-i plătească 9000 de lei unei persoane din Germania care l-a ajutat, că a ajuns deja în Elveția, că-i trimite procură să vândă o mașină și-o motocicletă, c-o să-i trimită un videoplayer. Concluzia turnătorilor din teatru e că Jeni e băgată până-n gât în poveste, iar pe Oseciuc l-au ajutat colegii de turneu să rămână în Germania (motivul bănuielii? el nu făcea parte din distribuția originală de la Fata din Andros).
Mobilizarea Securității se produce abia pe 20 iunie – posibil ca eșaloanele inferioare să fi aflat mai devreme, pe 18 sau 19 iunie, dar abia la sfârșitul săptămânii, vineri, au fost cerute note de la informatorii din TNB, adnotate furios de conducerea ierarhică. Pe nota sursei „Daniel“ sunt două rânduri de rezoluții, cea mai importantă fiind semnată de locotenent-colonelul Gheorghe Goran, locțiitor al șefului Securității Municipiului București.
Goran cere identificarea persoanelor care l-ar fi introdus pe Oseciuc în grupul de turneu, revizuirea informațiilor existente la momentul în care actorului i s-a permis plecarea și pregătirea de rapoarte pentru Direcția I (Informații Interne) și pentru conducerea Departamentului Securității Statului (DSS). Un subaltern al locțiitorului (cu semnătură indescifrabilă) cere (re)contactarea tuturor surselor de la TNB, solicită ca directorul administrativ Vânătoru să lămurească în ce condiții a rămas actorul în Germania și ținerea sub observație a soției Jeni, pentru a vedea ce crede și dacă poate fi folosită pentru „aducerea lui Oseciuc în țară“. În aceeași zi, postul telefonic de la domiciliul Eugeniei Oseciuc e pus sub urmărire, primind numele de obiectiv „Oscar“.
Cine era, totuși, Gabriel Oseciuc și de ce defectarea lui a produs atâta agitație la Securitate?
În ciuda sonorității slave a numelui (tatăl lui era din Pașcani), Oseciuc s-a născut (în 1950) la Constanța și a fost crescut de bunica lui la Brăila (mama îi murise). În adolescență, a „prins“ un rol în filmul Codin, apoi a intrat la IATC (Institutul de Teatru, acum UNATC), la Actorie, primul sau printre primii, în an cu Adrian Pintea. Nu am o explicație de ce, dacă a devenit student imediat după terminarea liceului, cum spune în interviuri, asta se petrecea în 1973, pe când avea 23 de ani deja.
În 1976, tânărul Gabriel Oseciuc debuta cinematografic (încă nu absolvise facultatea – a terminat-o în ’77) într-un rol principal, în Zidul lui Constantin Vaeni, colega lui de platou – și iubita din film – fiind Cornelia Pavlovici, viitoarea lui primă soție. Au urmat, practic imediat, Prin cenușa imperiului al lui Andrei Blaier – unde îi dădea replica lui Gheorghe Dinică, tot în rol principal – și Trei zile și trei nopți al lui Dinu Tănase. Era un băiat blond, cu ochi albaștri intenși și o față atipică printre actorii de film ai vremii, și cel puțin pentru primele două producții a primit cronici elogioase.
În 1978, s-a căsătorit cu Cornelia Pavlovici, actriță la Teatrul „Ion Creangă“, cu care a avut și o fiică. În 1985, după divorțul din 1984 (Cornelia s-a recăsătorit, apoi, cu Victor Socaciu), s-a căsătorit cu Eugenia (Jeni) Dan.
După Ana și „hoțul“ al lui Virgil Calotescu, pe un scenariu de Francisc Munteanu, din 1981 („pentru prima oară revenit în formă şi cu adevărat convingător“, scria Eugenia Vodă, cu această ocazie, despre Oseciuc, în revista Cinema), cariera lui în cinematografie pare să se fi împotmolit, din rațiuni greu de reconstituit peste decenii. Din documentele de arhivă și din presă, se subînțelege că era o persoană oarecum dificilă și inconstantă, ba chiar că-și „bate joc“ de propriul (incontestabil) talent.
Nu e clar când a ajuns Gabriel Oseciuc la Teatrul Național, dar, după un debut ca al lui, probabil că a fost imediat după absolvire: în 1977, jucase deja, la TNB, în Marele soldat de Dan Tărchilă. A primit aprecieri de presă pentru rolul (Scipio) din Caligula de Camus, montat de Horea Popescu (în 1980) – și aici împărțea scena cu „granzii“ momentului (Caligula era Ovidiu Iuliu Moldovan).
Cei care l-au cunoscut în acea vreme spun că avea dese schimbări bruște de dispoziție, de la jovialitate la enervare și-napoi, iar despre asta scrie și sursa „Irina“, actriță la TNB, în nota dată cu ocazia verificării de pașaport din 1986 (adăugând că nu era „destul de educat și cultivat“). Un alt informator îl consideră „corect“, cineva care se achită de sarcinile primite în teatru, dar nu pare să-și fi creat un anturaj de prieteni la TNB și nici să fi născut sentimente crescute de apreciere. În sistemul de loialități și competiție de la Național (care, de exemplu, îl opunea cert pe Horea Popescu lui Mihai Ionescu Berechet, și el regizor angajat), impresia e că Oseciuc făcea parte din „tabăra“ lui H. Popescu, fără însă ca asta să-i aducă beneficiile unor distribuții de prim-plan. Dacă alți actori tineri de la TNB, aflați în aceeași situație (dificultatea de a se face remarcați într-un teatru plin de mari personalități artistice), se aliaseră, personal și profesional, în proiecte mai mult sau mai puțin proprii – chiar Fata din Andros era rodul unei asemenea inițiative –, asta nu era cazul pentru Oseciuc.
În 1985, era profesor la Școala Populară de Artă din București (unde pare că s-a cunoscut cu a doua soție), participând cu elevii lui la una dintre etapele Festivalului „Cântarea României“. În 1986, era membru PCR (după ce „se remarcase“ în UTC – Uniunea Tineretului Comunist), mai fusese în străinătate „în interes de serviciu“, vecinii îl vorbeau de bine, nu avea rude în Occident (și nici în afara României, în general) și nu fusese observat cu „pregătiri de evaziune“. La plecare, nimeni nu și-a pus problema de ce Oseciuc și-a luat cu el, în Germania, și bicicleta (a trimis-o, mai exact, cu mașina de decor), iar Jeni a descoperit abia mult mai târziu că el plecase cu certificatul lor de căsătorie și cu cel de naștere al copilului. Actorul dădea impresia ultimei persoane pe care ai fi suspectat-o de defectare.
În general, angajații Teatrului Național, odată ce treceau de verificările Securității, erau ultimii susceptibili de așa fapte. Instituția era „bine acoperită informativ“ – Inspectoratul de Securitate al Municipiului București avea informatori printre directori, secretari literari, electricieni, mașiniști, regizori tehnici, pompieri, ca să nu mai spunem actori (asta, ca să nu mai vorbim despre „sursele“ unor direcții centrale ale DSS). Probabil aveau și printre garderobiere și paznici. Notele venite dinspre această rețea erau numeroase, ample, adeseori nesolicitate și acopereau o plajă extinsă de subiecte, inclusiv despre cine asculta Radio „Europa liberă“. Directorul general era membru al CC al PCR. De TNB se ocupa însuși șeful colectivului 123 (responsabil de toate instituțiile de spectacol din Capitală), locotenent-colonelul Marin Sterian, și el însuși condusese ședința de pregătire contrainformativă pentru participanții la turneu. Securitatea intervenise deja ca unii membri ai distribuției Fetei din Andros să nu facă deplasarea. Pe cei care o făceau îi verificaseră prin surse multiple – ceea ce, în alte situații de deplasări externe pe bani pe care Statul român nu voia să-i piardă, nu aveau timp să facă. Un sfert din echipa plecată în Occident erau turnători, inclusiv conducătorul turneului. Nimic nu putea merge rău. Și totuși… (Abia cu ocazia evaziunii, Securitatea București descoperea o adresă mai veche, din aprilie 1986, de la Securitatea județului Ialomița, din care reieșea că Oseciuc își manifestase, la spectacolul de 8 Martie, nemulțumirea că la Televiziune nu mai avea nimeni loc să recite poezii patriotice din cauza actorului Ion Marinescu.)
Dintre toate categoriile de cetățeni români care „alegeau libertatea“, artiștii (cu precădere scriitorii, dar nu doar ei) activau în cea mai mare măsură paranoia organelor. Motivul era, pe de o parte, notorietatea lor în țară („evaziunea“ lor – care, în cazul actorilor, era imposibil de ținut secretă – îi încuraja și pe alții și dezvăluia o slăbiciune a sistemului), pe de alta, accesul lor crescut la canale de propagare a criticilor la adresa României socialiste (adică interesul presei pentru acești reprezentanți ai națiunii, coroborat cu faptul că erau, prin definiție, mult mai articulați în potențialul discurs critic decât medicii sau inginerii). Iar rămânerea în străinătate a lui Oseciuc vădea și o breșă în mecanismele de control al teatrului cu cea mai mare reprezentativitate națională. Lumea a devenit foarte nervoasă până la vârful Securității.
Strategia de damage control a presupus, așadar, inclusiv încercarea de a-l face să revină în țară.
Înregistrările telefonului din casa lui Oseciuc încep, pe 20 iunie, cu, să le zicem, consolări: prietenii îi spun lui Jeni că acum e liberă, fiindcă el, gelos, „se ține de coada ei și-i strica toate ploile“. Continuă pe 21 și 22 iunie, cu Jeni informându-și socrul că fiul lui a rămas „acolo“: „Cetățeanul râde în hohote“.
Pe 23 iunie, Oseciuc îi dă soției telefon, în care, printre altele, întreabă despre reacțiile socrilor la plecarea lui. Jeni îi spune că sunt supărați și că au avertizat-o că n-o vor susține dacă nu renunță la el. E clar că soțul îi cere să i se alăture, în timp ce ea e de părere că ar fi mai bine ca el să se întoarcă „urgent“ și „să-și crească aici, amândoi, copilul“. E de presupus că Jeni avusese o conversație cu Securitatea pe subiectul persuadării lui Oseciuc să revină – se va dovedi că și tatăl ei vorbise „pe ici, pe colo“ și i se spusese că „dacă vrea să se întoarcă, nu va fi nicio problemă“, discutase el „cu oameni care hotărăsc acest lucru“, doar că, până la momentul acestei conversații cu părintele ei (care va avea loc pe 30 iunie), Jeni aflase că soțul ei comisese o infracțiune de care Statul român nu te prea ierta.
Și actorul e perfect conștient că, dacă se întoarce, „amândoi vor trăi timorați și nerealizați profesional din cauza tentativei lui de a rămâne ilegal în străinătate“, iar el nu va mai putea călători niciodată în străinătate. Dialogul are aerul – și nu e singurul caz – că are și destinatari externi: bărbatul accentuează că n-are de gând să se ducă la „Europa liberă“, că nu are nemulțumiri față de regimul din țară, „eu nu voi face nicio poveste. Nu fac rău nimănui!“. A rămas în străinătate din cauza problemelor de sănătate și pentru că „nu m-am realizat din punct de vedere artistic“.
Planul lui Gabriel e să-i aducă, pe Jeni și pe băiat la el, dar i se răspunde în termeni foarte pragmatici – ce vor face ei, la București, timp de doi ani, cât ar aștepta pașaportul pentru reunirea familială? Asta nu înseamnă, însă, că cei doi nu-și fac declarații de dragoste în finalul convorbirii.
Alte telefoane din aceeași zi arată că întreaga familie – părinții Eugeniei și tatăl lui Oseciuc – e supărată pe el și că mama lui Jeni e foarte nemulțumită de ezitările de a divorța ale fiicei. Aparent, însă, Jeni chiar se decisese să se despartă „pentru a nu-și nenoroci familia“. O spune, în intervalul 21-23 iunie, într-o succesiune de dialoguri care arată și cum se răspândeau informațiile despre o astfel de defectare (un unchi a aflat de la o actriță de la TNB cu care se vedea), și cum se activau diverse rețele de susținere (directorul Vânătoru îi promisese lui Jeni că are grijă de ea, contractual – e vorba de un spectacol de varietăți –, ea îi cere unei prietene să-și roage niște amici s-o ajute, iar „șeful de la [Hotel] Bulevard“, unde cânta, îi transmisese că niște muzicanți îl văzuseră pe Oseciuc în Elveția). Conform lui Jeni, „fratele și cumnatul ei aveau pașapoartele în buzunar pentru Norvegia începând cu august pentru un an de zile și din cauza lui [Oseciuc] nu vor mai pleca nicăieri“.
Toată lumea din jurul lui Jeni pare a fi convinsă că Oseciuc se va rata în Occident (tatăl Eugeniei, susținătorul cauzei revenirii lui Gabriel, consideră că „nenorocitul o să moară de foame“).
Când Oseciuc sună din nou, pe 25 iunie, răspunsurile lui Jeni par din nou paradoxale, raportat la ceea ce le spune rudelor și prietenilor. Gabriel are un întreg plan s-o aducă la el, iar ea nu-l respinge.
Doar că, în ultima zi a lunii iunie 1986, Jeni se întâlnise deja cu un avocat (e de presupus că în scopul divorțului), mai trebuia numai să scoată duplicate ale actelor luate de soțul ei. Marțea următoare e planificat să ceară oficial separarea. Hotărârea e definitiv luată.
Compozitorul Dan Creimerman (cu care, pentru că există un Dumnezeu al arhivelor, m-am cunoscut într-o comisie de experți culturali) era fratele lui Jeni Oseciuc (erau un frate și două surori). La fel ca ea, era muzician liber-profesionist în ultimii ani ’80. A aflat despre defectarea cumnatului de la propria mamă, care locuia cu Jeni, în apartamentul soților Oseciuc din str. Sf. Constantin (pe lângă Parcul Cișmigiu), ca să aibă grijă de băiețelul de câteva luni al cuplului. Din amintirile lui, lui Jeni i-a comunicat vestea, la telefon, Gabriel Oseciuc însuși, iar vestea a făcut-o să leșine: nu se aștepta la așa ceva, iar povestea a afectat-o la început. Iar afectată era, de fapt, întreaga familie, una de oameni care cântau și care depindeau de contractele în străinătate. L-am întrebat pe fratele lui Jeni dacă, așa cum reiese din interceptările Securității, familia ei a încurajat-o mai degrabă să divorțeze decât să i se alăture soțului în Germania, iar el mi-a confirmat-o (mi-a confirmat și faptul că Oseciuc era foarte gelos, „deși se căsătorise cu artiste“).
După cum spune Creimerman, „Banii nu se făceau în România – decât dacă erai formația Savoy și cântai Domnișoară, domnișoară. Sau erai Angela Similea și aveai fanii tăi, care te urmau la toate concertele. Aveam și noi [fani], dar nu chiar așa. Speranța era să faci rost de un contract în afară. Te duci, cânți, iei bani adevărați. Dacă sora ta își depunea actele să emigreze, erai și tu pus la colț“. Iar după cum am văzut, Jeni era conștientă și de impactul asupra propriei vieți profesionale.
Aceste contracte în afară – numeroase pentru muzicieni și dansatori, în săli de concerte, baruri, restaurante, hoteluri sau vase de croazieră – erau o afacere lucrativă (despre care am mai scris) a României socialiste în acea perioadă și, deși ARIA (Agenția Română de Impresariat Artistic) vămuia semnificativ câștigurile artiștilor, se poate considera că modul lor de funcționare era deosebit de capitalist pentru o țară comunistă. Iar dacă Securitatea considera că rata foarte redusă de defectare a artiștilor plecați cu astfel de contracte era rezultatul excelentei verificări din partea „organelor“, realitatea era cu totul alta: cu cât aveau posibilitatea să călătorească mai mult și cu mai puține restricții în Occident (pașapoartele, în acest caz, erau emise pe o perioadă mai lungă, chiar un an), cu atât artiștii aveau mai puțin tentația să părăsească ilegal România. Aflată în această situație, rudele apropiate ale lui Jeni nu era deloc încântate de gestul lui Gabriel Oseciuc, ba dimpotrivă.
Dan Creimerman avusese în ’84 (nu în ’86) un contract de un an, în Norvegia, doar că nu primise pașaport. În anul următor defectării lui Oseciuc, a plecat în Norvegia pentru două luni și, ulterior, pentru o perioadă mai lungă, în Olanda, unde i s-a alăturat și soția, Dana Bartzer.
Divorțul Eugeniei de Gabriel Oseciuc s-a consumat în cam șase luni, iar după o vreme, ea s-a remăritat, cu un profesor de la Facultatea de Automatică, și a mai avut un copil. A continuat să apară „pe sticlă“, adică la Televiziune. S-a stins din viață încă tânără.
E foarte greu de spus, dacă citești tot ansamblul de documente – dintre care unele sunt transcrieri ale unor convorbiri private –, ce anume l-a determinat pe Gabriel Oseciuc să rămână în Occident. După cum am văzut, el însuși îi spune soției că e nemulțumit de cariera lui în România (iar în ultimii ani de dinainte de 1986, avea și motive să fie) – totuși, defectările anterioare ale altor artiști (despre care circulau într-o voioșie informații și bârfe) arătaseră limitele serioase ale relansării unui actor român într-o altă țară. Tot Oseciuc vorbește despre probleme de sănătate (și scrisoarea pe care o lăsase, în Germania, în camera de hotel, adresată directorului Vânătoru, menționa „starea de sănătate precară“), justificare ce apare și în primele reacții post-evaziune de la TNB – unde, totuși, pare mai mult o încercare de a găsi o soluție pentru amânarea declarării lui ca fugit și, eventual, pentru revenirea lui. În cazurile în care vorbește despre ce face în Germania (de pildă, se înscrisese la niște cursuri), Oseciuc nu pomenește despre vizite medicale.
Mai târziu – ștampila poștei din München poartă data de 24 august 1986 –, Gabriel îi trimite o scrisoare bunicii sale din Brăila, Margareta (epistola e interceptată și xeroxată de Securitate), în care detaliază o altă variantă: am „ales această cale în primul rând din cauza soției mele Eugenia“. În această versiune, poziția lui profesională, „Actor la Teatrul Național. Regizor la Televiziune. Profesor la ea la Școala Populară de Artă“, apare ca suficient de bună pentru ca ăsta să fi fost motivul căsătoriei lui Jeni cu el, iar întreaga scrisoare e o criză majoră de gelozie post-factum, declanșată, mai mult ca sigur, de decizia Eugeniei de a divorța. Contractele în străinătate devin un pretext pentru infidelitate – „Voia să plece în străinătate să cânte două-trei sau mai multe luni, iar eu să rămân acasă cu copilașul“, „A crezut că dacă mi-a făcut un băiețel, acum voi fi cu adevărat legat de ea și ea va putea să facă ce vrea și eu să stau acasă cu copilașul și ea în străinătate atâtea luni să se distreze cum vrea ea“ –, în ciuda faptului că Jeni, spre deosebire de alți membri ai familiei ei, nu avea astfel de contracte. Mergea, în schimb, în turneu la Târgu-Jiu sau Focșani, iar fratele ei spune că nu era un spirit aventuros. Conform scenariului din scrisoarea către bunică, Oseciuc fusese dispus să se întoarcă „dacă ea mi-ar fi spus că mă iubește și că îi pare rău și că se va schimba; dar nu mi-a spus nimic“, însă interceptările apelurilor telefonice dintre Gabriel și Jeni nu indică o criză maritală și nici că Jeni ar fi avut ceva pentru care să-și ceară scuze (ori i s-ar fi cerut asta).
Cu mai bine de o lună înainte, la jumătatea lunii iulie, Gabriel îi trimisese lui Jeni o telegramă de felicitare (cu ocazia zilei ei de naștere). Mesajul (transcris de Securitate) e departe de tonul resentimentar și plin de acuze din epistola către bunică, dar sugerează că Eugenia are alt bărbat și se încheie cu „Mă bucur că-ți merge bine la Radio, Televiziune etc. Dacă vreodată vei recunoaște că în lansarea ta am avut și eu un cât de mic merit, voi fi fericit!“.
Dacă rațiunile gestului sunt ambigue, cert e că defectarea nu a fost un impuls de moment. Pe lângă povestea cu certificatele (de căsătorie și de naștere), Oseciuc a ținut socoteala (prețului) pentru fiecare lucru pe care l-a cumpărat în turneu pentru familia din țară. Împreună cu nota adresată lui însuși, „Toto“ Vânătoru și ghidul Ștefan au găsit, după constatarea fugii lui Oseciuc, un inventar al „valizei negre cu rotițe“ și al „valizei mici“ (care conținea și rufele lui murdare): „o pereche cizmulițe roșii (8 DM)“, „un foarfece de croit, galben, mare (7 DM)“, „10 jakuri metalice + 5 jakuri duble + 9 jakuri negre + 4 adaptoare duble (total circa 50 DM) pentru orchestră și pt Dan [Creimerman] la TV“, „o pungă portocalie – Cadouri pentru vamă + 135 lei“ etc. Din interceptările telefonice, reiese că, nu se știe cum sau de ce, conținutul acestor valize n-a ajuns ca atare la destinatari.
Sursele Securității (informatorii care făcuseră turneul) n-au avut nicio bănuială că Oseciuc va defecta – „Și-a cumpărat tot felul de lucruri, și-a cheltuit banii pe toate nimicurile“. Pe 13 iunie, noaptea târziu, Gabriel Oseciuc a venit să-i plătească sursei „Condorul“ o datorie de 130 de lei – în monede de un leu, ceea ce „Condorul“ a refuzat, zicând că primește banii în țară. A revenit după miezul nopții („Condorul“ împărțea camera cu Răducu Ițcuș, Oseciuc stătea singur), „să mai stea la o vorbă“. La 8:00 dimineața, pe 14 iunie, n-a apărut la autobuz/autocar, iar directorul administrativ și ghidul de turneu, care s-au dus să-l caute în cameră, i-au constatat dispariția.
După rămânerea în Germania, numele lui Gabriel Oseciuc a fost eliminat din lista distribuțiilor de filme în care jucase și menționarea lui la radio a fost prohibită. Pentru prima dată după aproape un deceniu, filmul Zidul nu a mai fost difuzat la Televiziune cu prilejul zilei de 23 august.
Ultimul articol care-l menționează înainte de 1990 e o corespondență din turneu a Ilenei Lucaciu, în Săptămâna, datată 13 iunie. Mă rog, ultimul în limba română, căci în publicațiile de limbă maghiară, departe de Capitală, încă era pomenit printre interpreții de film (accidental, în 1987 scapă și într-o enumerare în ziarul Steaua roșie de la Mureș).
În august ’86, prima soție a lui Oseciuc, Cornelia Pavlovici, a cerut oficial schimbarea numelui de familiei al fiicei lor, astfel încât să poarte patronimul de după divorț al mamei și nu pe cel al tatălui.
Informațiile despre defectarea lui au rămas decenii sub semnul bârfei și legendei, și așa se face că-n 2009 Jurnalul de duminică scria: „Cu prilejul unui turneu la Viena, a ales libertatea, nu înainte de a le lăsa colegilor o scrisoare prin care-i anunța că are cancer și numai în străinătate are șanse să se vindece“.
La câțiva ani după rămânerea în Germania, Gabriel Oseciuc a emigrat în Canada, unde, conform relatărilor unui prieten apropiat al lui Dan Creimerman, amic exilat el însuși, o vreme a cărat mobilă, continuând să facă actorie în seriale și filme nu tocmai de prim-plan, în roluri de ruși, bulgari etc. Pare că a inițiat și o companie cu care producea reportaje și documentare pentru televiziuni canadiene.
După toate datele, încă trăiește în Canada. Am încercat să-l contactez, pe o adresă pe care o folosise pentru contul de YouTube (cu un conținut extrem de patriotic), însă probabil că nu mai e activă. Mi-ar plăcea să aud și povestea lui.
Bibliografie:
ANCSAS, Fond Documentar, dosar 0013147, vol. 8.
ANCSAS, Fond Documentar, dosar 008932, vol. 58.
Buletinul oficial al RSR nr. 75 din 14 august 1986.
Jurnalul de duminică nr. 5235 din 13 decembrie 2009.
Colecția periodicelor Cinema, Viața Studențească, Săptămâna.
Interviu cu Dan Creimerman, arhiva personală, 20 noiembrie 2024.
