„Remus“
Regizorul de culise (tehnic) Pompiliu Rădulescu era născut pe 23 noiembrie 1931, în comuna Cănești din județul Buzău, lucra la TNB din 1961 și era membru de partid din 1969.
Din acest ultim motiv (apartenența la PCR), nu știm când și cum a devenit sursă a Securității București, însă în arhive există o notă-raport1, datată 10 decembrie 1976 și semnată de căpitanul Ștefan Stănescu (ofițerul responsabil de Teatrul Național la acel moment), relatând o discuție cu „candidatul R.P. – asistent de regie“ (sensul e de „regie tehnică“), care lucra la spectacolul Acord de Paul Everac și nu era prea fericit „că i s-a repartizat această piesă, deoarece o consideră a nu fi «pe linie», ceea ce îi va da mult de lucru. […] În plus apreciază că piesa este greoaie, foarte lungă, text mult și personaje puține“. Este singura situație, în materialele pe care le-am putut identifica, în care subiectul informării este un spectacol – celelalte fiind note de caracterizare, datând din perioada 1983-1989. Notele sunt olografe.
Ofițerii de Securitate îi dezvăluie identitatea reală, printre altele, în 1986, în două rapoarte de avizare pozitivă pentru pașaport, pentru două turnee ale TNB, în Iugoslavia și în Germania Federală (cu Fata din Andros): primul, din 7 martie, redactat de locotenent-colonelul Marin Sterian2, al doilea, din 8 mai, redactat de locotenentul-major Tibi Sfichi3. Numele conspirativ apare, notat de ofițeri ca motiv pentru verificare, și în note date despre el în anii ’80.
Într-o notă-referință din aprilie 1986 (destinată avizului de pașaport pentru turneul cu Fata din Andros), sursa „Vică“ scrie că e „considerat unul din cei mai buni regizori ai teatrului. În meseria pe care o practică cu devotament este autoritar, precis, întreprinzător adică are exact calitățile necesare unui bun meseriaș. […] A participat […] la realizarea a numeroase spectacole festive organizate pe stadioane sau la Sala Polivalentă, fiind bine apreciat de organizatorii spectacolelor respective. Este un om pe care te poți baza atunci când îi încredințezi o sarcină“4. În traducere, lucra la spectacolele de 1 Mai, de 23 August sau din cadrul Festivalului „Cântarea României“; având în vedere intensele verificări ale celor implicați în aceste „acțiuni“, menționarea lor era o garanție de încredere.
Serviciul de cadre (de resurse umane) al TNB îl caracteriza, cu aceeași ocazie, drept „o fire veselă, expansivă, și pentru acest mod de a se purta cu colectivul din subordine, este foarte simpatizat“5. Aimée Iacobescu („Irina“) scria, în februarie același an, că e „Om serios, muncitor, își face cu dragoste meseria. Din păcate, nu este prea cultivat și din cauza aceasta mulți colegi se amuză pe socoteala lui“6 (actrița are dese observații derogatorii despre cultura colegilor ei). În octombrie 1988 (într-o notă marcată de ofițeri ca urmând a fi „exploatată la mat[erialul] de verif[icare] a sursei «Remus»“), tot „Irina“ spunea că Rădulescu „este ceea ce se cheamă un băiat bun. Nu-l dă afară cultura, sau, să zicem, pregătirea artistică, dar își vede de treabă cu seriozitate. […] Are mult bun simț și-și iubește teatrul și munca pe care o face. Nu l-am văzut mai niciodată nervos sau nemulțumit de diversele accidente create în cadrul muncii noastre“.7
Toată lumea îl iubea pe (nenea) Pompi. Și, în esență, și Pompi-„Remus“ iubea pe toată lumea – mai puțin pe Horea Popescu, în calitate de director artistic. Deși „Nu-i plac scandalurile, nu se compromite. Îi plac anturajele, dar este un om echilibrat“, „Ca director este destul de moale și puțin influențabil. De altfel, una (sic!) din lipsurile mari pe care le are [e] că ascultă lucruri (sau apleacă urechea) care nu sunt adevărate. Ca director trebuie să fii convins de unele lucruri și apoi să dai verdicte. A fi director de (sic!) o instituție ca Teatrul Național, trebuie să fii foarte corect, fără să te influențeze nimeni, singur să te conduci“8.
Cea mai târzie notă a lui „Remus“ pe care am găsit-o datează din 1987 – una dintre cele cinci date de el, de-a lungul anilor (în noiembrie ’81, iunie ’82, mai ’84, septembrie ’86, iunie ’87), în dosarele de urmărire ale actorului Andrei Finți.9 În ciuda faptului că furniza, în esență, informații banale și deloc elaborate, Pompiliu Rădulescu le era foarte util ofițerilor în crearea profilului celor despre care întrebau (notele lui sunt predominant de verificare), în trasarea „anturajului“ respectivelor persoane și în confirmarea a ceea ce aflaseră deja. A dat, astfel, note despre Mihai Fotino („Este un actor care îl interesează să câștige foarte mult din lucrurile pe care le face și alte spectacole în afară de teatru. Îi place foarte mult să spună bancuri. Este foarte prieten cu Florin Ionescu. Mai are și alți prieteni în teatru, pe Marinuș Moraru, Grigore Gonța…“10), despre Florina Cercel („Are și pasiunea animalelor“11), Alexandru (Johnny) Georgescu, Aimée Iacobescu, Mircea Albulescu, Costel Constantin, Gheorghe Dinică, Gheorghe Cozorici etc.
La fel ca pentru majoritatea membrilor de partid (și toți oamenii de cultură aflați în această situație), materialele informative ale lui „Remus“ nu erau înregistrate în evidența generală, unele fiind explicit marcate, din dorința de a păstra conspirativitatea relației sursă-Securitate chiar și față de alte structuri ale poliției politice, ca FN (fără număr; în mod normal, notele primeau un număr compus din numărul dosarului personal și cel al succesiunii notelor în timp – al câtelea material furnizat de sursă era). Nu toate notele (ale lui „Remus“ ori în general) erau marcate cu FN, însă, de exemplu, pe o notă din 1984 există mențiunea „FN/30“, ceea ce ne spune că, până în acel moment, Rădulescu dăduse 29+1 materiale informative – iar ansamblul documentar de arhivă arată că, după 1981, activitatea i se intensificase. Cum nu am găsit note care să pară a fi fost date din proprie inițiativă („Remus“ nu se plânge, nu apelează la Securitate pentru ultraje ori nemulțumiri personale, dar răspunde mereu la apel, când i se cere), e posibil ca activitatea lui crescută să fi fost „meritul“ locotenent-colonelului Marin Sterian, care va fi văzut o garanție de încredere în simplitatea dezinteresată a regizorului tehnic.
Nu știu când și cum, după 1987, va fi încetat legătura lui „Remus“ cu Securitatea, iar el a părăsit lumea celor vii fără să vorbească despre asta.
„Vică“
Identitatea reală a lui „Vică“ (o persoană încă activă în teatrul din București) – care, membru de partid fiind, nu are un dosar personal de rețea – e deconspirată, în primul rând, chiar de Securitate, căci ofițerul responsabil îi menționează numele și statutul de sursă/persoană de sprijin în trei rapoarte diferite de avizare pozitivă pentru eliberarea pașaportului, unul din 1984 și celelalte, din 1986.
Am găsit peste 40 de note olografe date de „Vică“ (plus câteva note-raport – relatări ale ofițerului de legătură despre ceea ce i-a comunicat sursa), cuprinse în patru dosare de rețea, patru dosare de urmărire informativă și nouă volume diferite din două dosare de problemă („Teatre“, respectiv „Creație artistică“). Cea mai timpurie astfel de notă datează din septembrie 1983, ultima este din octombrie 1989. Deținea, încă de pe atunci, o funcție de conducere în Teatrul Național, iar informările se împart în trei categorii: de verificare/caracterizare (subiectul sunt angajați ai teatrului: fie alte surse, fie persoane aflate în supraveghere sau sub urmărire informativă, fie cei care solicitau eliberarea unui pașaport), rapoarte de turneu sau de întâlniri cu străini și relatări legate de, să zicem, mersul teatrului (incidente, ședințe ale Comitetului Oamenilor Muncii – COM etc.).
Spre deosebire de multe alte cazuri (de cele mai multe, în Teatrul Național), notele de caracterizare ale lui „Vică“ sunt aproape referințe de „resurse umane“: au un ton obiectiv-oficial, se concentrează pe descrierea poziției persoanei în economia instituției (de exemplu, actori nu foarte talentați, dar muncitori și profesioniști), apreciază calități umane (cum ar fi dedicarea față de copii sau soț/soție), nu colportează bârfe și refuză cu încăpățânare comentariile despre viața personală („Vică“ a dat note de verificare despre actorii Costel Constantin, Valeria Gagealov, Ioana Bulcă, Eugen Cristea, Adela Mărculescu, Mircea Albulescu, Cristina Deleanu, despre directorul artistic al TNB, regizorul Horea Popescu etc.12).
Același lucru se întâmplă cu rapoartele de turneu: cel despre deplasarea cu Fata din Andros din ’86, pomenește inclusiv despre seara petrecută de trupă cu Victor Mavrodineanu și ceilalți jurnaliști de la Europa Liberă fără a cădea în detaliile sordide pomenite de „Condorul“. Finalul notei îi oferă lui „Vică“ ocazia de a elabora, fără patos ideologic, despre rațiunile defectării actorului Gabriel Oseciuc, dând și o idee despre faptul că interesul regimului față de riscul de evaziune era direct proporțional cu poziția unui artist pe scara valorică locală:
„Trebuie să precizez că, fără a avea o idee mai amănunțită despre modul său de a gândi înainte de plecarea în turneu, am putut să fac unele constatări asupra capacității de discernământ atât a lui cât și a celorlalți membrii ai colectivului, ajungând la concluzia că Oseciuc are o gândire puerilă, de om nedezvoltat mintal pentru vârsta pe care o are, lucru pe care colegii lui mai apropiați îl știau cu mult timp înainte.
Dar atenția factorilor de răspundere nu a fost îndreptată asupra lui, care nu a avut un succes deosebit în interpretarea rolului, ci mai ales asupra acelora care aveau într-adevăr un mare succes la public și care puteau fi tentați de diverse oferte“13.
Chiar și atunci când raportează incidente cu actorii, „Vică“ se păstrează într-un registru al neutralității factuale – ceea ce, de fapt, face și mai vizibil ridicolul producerii de hârtii în scopul „acoperirii“ birocratice:
„În ziua de marți 20 ianuarie 1987 s-a prezentat la birou tov. Andrei Finți care a întrebat dacă este legală măsura luată de contabilul șef de a nu elibera drepturile bănești pe luna ianuarie până când fiecare om al muncii nu achită contribuția bănească conform Legii 1/1986 (nu s-a achitat chenzina I celor care nu au plătit contribuția).
A continuat spunând că el nu achită niciun ban decât dacă-i vine poprire prin Administrația financiară. Am încercat să-i explic că este o lege care trebuie respectată de către toată lumea, că este o obligație cetățenească, el replicându-mi că în lege nu sunt prevăzute sancțiuni […].
Apoi a spus că nu-și va ridica retribuția decât când i se va achita întreagă […]. Contabilul șef i-a spus că dacă nu vine cu chitanța de la CEC cu suma depusă […] îi va reține automat 700 lei.
Tov. Radu Beligan l-a rugat să înțeleagă situația și să achite o sumă la CEC în contul acestei contribuții“14.
În 1987, actorul Andrei Finți era supravegheat informativ și, posibil, cel mai nesupus administrativ dintre membrii trupei TNB, iar legea 1/1986 se ocupa cu „retribuirea în acord global și în acord direct a personalului muncitor“. Din observațiile locotenent-colonelului Marin Sterian pe acest document, e aproape cert că „Vică“ a scris nota, drept „confirmare din surse multiple“, la solicitarea ofițerului: conform acestuia, Finți îl căutase personal ca să-i spună că nu plătește nicio contribuție „atâta timp cât nu știe ce se face de către stat cu acești bani […], în casă nu au căldură, gaze, apreciind că legea nu este constituțională“, iar Sterian i-a informat mai departe pe Beligan și pe Horea Popescu, „care știau și au promis că îl vor lămuri [pe Finți] să plătească“15.
S-ar putea comenta că, în calitatea lui de membru al conducerii TNB, „Vică“ putea fi ceea ce se numea „sursă oficială“ – acel reprezentant al eșaloanelor superioare dintr-o instituție care avea obligația să țină legătura și să comunice cu Securitatea.
Doar că se-ntâmplă două lucruri: întâi, că surselor oficiale le erau atribuite notele cu numele lor real (căci de aceea erau „oficiale“), nu cu un nume conspirativ („Vică“ se pomenește pe el însuși, ca participant la diverse activități, sub numele real, la persoana a treia), iar apoi, că Securitatea însăși îl menționează drept sursă oficială la TNB, începând de prin 1981, pe directorul artistic al teatrului, regizorul Horea Popescu. Popescu are multiple apariții în dosarele Securității și e cert că „organele“ au încercat să lucreze cu el, doar că nu cu prea mult succes. Și directorul artistic, și, încă și mai mult, Radu Beligan aveau poziții în sistem pe care le considerau incompatibile cu fastidioase discuții cu securiști (pe care e clar că-i considerau inferiori și e posibil că-i și tratau ca atare; arhivele abundă de documente din care rezultă iritarea ofițerilor în fața transgresiunilor celor doi16). Deși nu știm când și în ce context a început „Vică“ să dea aceste note, e cert că s-a întâmplat în jurul momentului când a fost numit în funcția de conducere și că are o relație directă cu acest fapt: legătura cu el este singura care le permite ofițerilor accesul la perspectiva instituțională (fiindcă doar informările lui se pot încheia în mod credibil cu expresia: „Nu a creat probleme teatrului“) și la palierul decizional al TNB.
Pe 27 iulie 1984, locotenent-colonelul Marin Sterian redacta olograf un „Raport cu propunere de a aviza pozitiv plecarea ca turist în RPU, RSC, RDG și RPP a persoanei de sprijin «Vică» – Vînătoru Constantin“: „Persoana de sprijin «Vică» a făcut forme pentru a merge ca turist cu soția în [Ungaria, Cehoslovacia, Germania Democrată și Polonia]. Cel în cauză a fost numit recent director adjunct economico-gospodăresc la Teatrul Național“17; „Nu i se va da (!) sarcini operative având în vedere că este persoană de sprijin, făcându-i-se numai pregătirea C.I. [contrainformativă] necesară“18. Raportul e contrasemnat de șeful colectivului 123, colonelul Vasile Matei, și de șeful serviciului 120, maiorul Vasile Maierean. Un alt raport, tot olograf, „cu propunere de a aviza pozitiv plecarea în Iugoslavia a lui Vînătoru Constantin – sursa «Vic㻓19, e datat 7 martie 1986 (era vorba despre un turneu al TNB), cel de-al treilea, un „Raport cu propuneri de avizare pozitivă a numitului Vînătoru Constantin, conspirativ «Vic㻓20 din 8 mai 1986, fiind redactat de locotenentul-major Tibi Sfichi (aici era vorba despre plecarea în Germania cu Fata din Andros).
Asta nefiind nici pe departe singura modalitate de verificare a faptului că „Vică“ este Constantin Vânătoru, directorul adjunct „economic-gospodăresc“ al Teatrului Național București în anii 1980 și, în 2025, director „organizare și producție spectacole“ la aceeași instituție. În opisul cu notele „Irinei“ (Aimée Iacobescu), în dreptul celor referitoare la Constantin Vânătoru apare explicația „dos[ar] «Vic㻓. O notă de verificare a aceluiași Constantin Vânătoru poartă rezoluția ofițerului responsabil, menționând exploatarea notei la dosarul „Vică“ – la fel cum se întâmplă și în cazul verificărilor lui „Remus“ (Pompiliu Rădulescu), „Valy Manoliu“ (Valeria Gagealov) etc.
Și să ne amintim că într-una dintre rezoluțiile pe o informare despre rămânerea în Germania a lui Gabriel Oseciuc, conducerea Securității București întreba „ce notă dă Vânătoru?“.
Născut pe 20 martie 1949, la București, și absolvent al Academiei de Studii Economice, Constantin Vânătoru (căruia prietenii îi spuneau Toto) era fiul unui fost locotenent-colonel inginer în Ministerul Apărării și fusese angajat la Național, pe funcția de contabil, în 1974 (își făcuse stagiatura la Poșta din Buzău, unde fusese repartizat în 1971, la terminarea facultății). În 1982, devenise contabil-șef, după pensionarea predecesoarei lui, Lucreția Lazăr. Era membru de partid din 1978, iar director adjunct fusese numit la finalul lui 1983 – deși, aparent, nu fusese prima opțiune. Inițial, în 1981, după ieșirea la pensie a vechiului director „economic-gospodăresc“ al TNB, Nicolae Ralea, Radu Beligan îl adusese, fără consultarea COM, pe actorul Valentin Plătăreanu, care avea deja experiență de conducere la Teatrul de Comedie – însă promovarea unui „străin de trupă“ pe un post dorit și de alții pare că agitase apele în instituție, conducând la conflicte.21 Situația s-a rezolvat în cel mai neașteptat mod: în vara lui 1983, Plătăreanu a părăsit ilegal România socialistă, împreună cu soția și copilul, iar postul lui a fost dat uneia dintre persoanele care nu-și manifestaseră neapărat dorința de a-l ocupa – lui Constantin Vânătoru.
Născut pe 16 noiembrie 1936 (a decedat în 2019), actorul Valentin Plătăreanu era membru PCR din 1965. Pentru că, în toamna anului 1976, ofițerilor li se pensionase sursa „Pavel“ de la Teatrul de Comedie (ieșind, cu această ocazie, din rețea), pe 4 noiembrie a acelui an, Comitetul de partid sector 4 a dat aprobare pentru folosirea lui Plătăreanu, directorul adjunct al Comediei, ca sursă (cu același nume conspirativ).22 Noul „Pavel“ s-a dovedit, însă, nedispus să dea note în scris, doar „semnalând“ verbal „unele aspecte“ și doar dacă era întrebat direct, motiv pentru care a fost abandonat de către Securitatea București (scos din rețea) pe 30 iunie 1983.23 Cum, însă, aparent, „Pavel“ era ținut să informeze și pentru Direcția a III-a Contraspionaj, la data rămânerii în Occident continua să apară în sistem ca fiind „în legătura cpt. Dascălu Florin“ din această direcție, ofițer care și avizase pozitiv călătoria întregii familii în Germania Federală.24
Plătăreanu era căsătorit cu Doina, născută Stan, asistentă universitară la Academia „Ștefan Gheorghiu“, unde preda franceză. Tatăl ei era generalul-colonel Marcu Stan, fost comandant al Armatei a 2-a în anii ’60, fost comandant al Comandamentului Militar Teritorial București în anii ’70 și fost deputat al Marii Adunări Naționale (se pensionase în 1978), iar sora îi era căsătorită cu Mircea Mociorniță, unul dintre cei doi fii (și singurul rămas în România) ai marelui industriaș Dumitru Mociorniță.
În august 1983, socrii lui Valentin Plătăreanu au primit un telefon de la o prietenă din Berlin a fiicei lor, care le-a transmis să anunțe la „Ștefan Gheorghiu“ „să nu pună în ea bază anul acesta“ și să caute în bibliotecă o scrisoare bine ascunsă. O modalitate foarte practicată de a-i informa de evaziune (în caz de reușită) pe cei apropiați, scrisoarea pitită cuprindea „scuze că le provoacă o asemenea lovitură“ și indicații ca părinții Doinei să vândă lucrurile din casa celor plecați ca să-și recupereze banii împrumutați copiilor.25
Foarte supărat, generalul-colonel Stan a rugat pe cineva să-i comunice vestea lui Radu Beligan și, până la informatul Academiei „Ștefan Gheorghiu“, se pregătea să anunțe, întâi de toate, Consiliul Politic Superior al Armatei.
Prietenii din Teatrul Național au păstrat legătura cu Plătăreanu, în Germania, cel puțin o perioadă (și nici Securitatea nu l-a uitat). De exemplu, în august 1984, în timpul unei călătorii turistice, Mihai Fotino a rămas peste noapte, la Berlin, acasă la „Veve“ Plătăreanu, povestind apoi (sub urechile unei surse din țară) că „defectorul“ e bine instalat, a jucat teatru în franceză cu o trupă de amatori, soția lui lucrează și o duc excelent.26
„Contactat“ de ofițeri pe tema vizitei în Occident, Fotino le-a confirmat și întâlnirea, și informația: lui Plătăreanu chiar părea că-i merge bine.27
Pentru serviciul Securității București care se ocupa de TNB, Vânătoru era cu siguranță o persoană de încredere (cu toate că, invariabil, îl verificau și pe el prin alte surse; nu am găsit, însă, indicii că ar fi mers până la instalarea de microfoane și interceptarea corespondenței). Sursa „Daniel“ (care lucra la serviciul administrativ) îl descria, în 1984, drept „bine pregătit profesional, conștiincios și devotat instituției. […] Se preocupă în permanență de sarcinile ce-i revin, este un bun coleg. Nu face comentarii politice și nu leagă prietenii la locul de muncă“28. E foarte posibil ca reticența de socializare a lui Vânătoru să fi fost (și) o măsură de precauție, menită să restrângă tipul de informații despre alții pe care ar fi trebuit să le pună la dispoziția Securității (și alte surse își limitau voluntar relațiile personale ca să evite atenția ofițerilor).
Sursa „Crin“ îl vedea ca „temperat în tot ceea ce face“, fără „vicii sau pasiuni“29, în imobil fiind „caracterizat ca un element serios, sociabil, respectuos, cu o comportare corespunzătoare în familie și societate“30, deși nu se frecventa cu vecinii (Vânătoru deținea un apartament în Colentina, cumpărat cu credit de stat).
Iar unele dintre notele lui sunt excepțional de utile istoric – și neașteptate ca informări destinate poliției politice. La finalul anului 1984 și la începutul lui 1985, „Vică“ îi transmitea lui Marin Sterian o serie de documente despre efectul autofinanțării asupra teatrelor ce făceau parte, la București, din Administrația Comună 131: Naționalul, Teatrul Nottara, Teatrul Mic și Comedia. După ce, pe 23 decembrie 1983, „Vică“ dăduse o notă cu măsurile de „creștere a veniturilor și reducere a cheltuielilor“ (inclusiv anularea timpului liber al angajaților) discutate în ședința Consiliului Culturii și Educației Socialiste (CCES) a mun. București, în noiembrie 1984, el le explica ofițerilor de Securitate, de-a lungul a opt file, structura execuției bugetare la cele patru instituții de spectacol, odată cu reducerea subvenției, rezultând în riscul ca, de unde cu un an înainte rămăsese cu bani în conturi, Naționalul să acumuleze până la 2.000.000 lei datorii.32 Marin Sterian nota, la final, că „Nota se va expl[oata] pt informare pt org[anele] CCES. Sursa va urmări modul cum evoluează situația financiară a administrației comune și repercusiunile [indescifrabil]“. Pe 9 ianuarie ’85, „Vică“ revine, încercând să demonstreze, aritmetico-economic, faptul că cele patru teatre nu pot, practic, să compenseze tăierea radicală a subvenției: dintr-un „necesar de cheltuieli“, la TNB, de 26.000.000 lei, doar 7.408.000 lei proveniseră, în 1984, de la stat. Documentul33 arată, în premieră, nivelul ridicat al „ajutorului de la întreprinderi“ – sumele pe care fabricile și uzinele din București le dădeau (știm că o făceau la indicația prim-secretarului de partid și a secretarului cu propaganda pe Capitală), sub diverse aparențe contractuale, direct teatrelor, pentru a compensa reducerile de fonduri publice: 3.820.000 lei doar la TNB, adică un plus de 50% la subvenția primită (2.395.670 de la întreprinderi din sectorul 1, 1.025.230 de la întreprinderi de construcții și 399.100 de la Trustul Carpați). La 31 decembrie ’84, Naționalul rămăsese cu datorii de 745.900 lei, neachitând onorarii pentru colaboratori pentru lunile noiembrie și decembrie, drepturi de autor, impozitul pe spectacole, facturile la căldură și lumină etc.
Același document arată și că proiecția de filme pe video era o sursă serioasă de bani la Național – și că „Vică“ avea un simț politic peste medie: „Menționez că din prevederile de venituri pe 1985 din activitatea teatrului s-a prevăzut o sumă de cca 2,5 milioane lei din activitatea de videotecă și videodiscotecă, activități ce nu le putem considera ca funcționând cu siguranță în tot cursul anului (subl. I.P.)“34. Într-adevăr, videotecile au fost interzise oficial spre finalul lui ’85.
De ce le dădea Constantin Vânătoru aceste informații ofițerilor de Securitate – fără legătură cu intenții de evaziune, comentarii ostile, atitudini dușmănoase, contacte cu străini ori alte lucruri în directă conexiune cu obiectul de activitate a poliției politice? Din ansamblul materialelor pe care apare că le-a furnizat, „Vică“ era un tehnocrat atașat Naționalului, loial instituției (în numele căreia dădea impresia că vorbește în note), care nu se vedea pe sine în poziția de a protesta contra autofinanțării (o făcea, în stilul propriu, Radu Beligan), dar era mai mult decât conștient (căci era contabil la bază) de efectele cumplite ale tăierii subvenției. Pot să speculez că, pe de o parte, voia să avertizeze asupra repercusiunilor unor asemenea măsuri (de altfel, Securitatea monitoriza „atmosfera din teatrele din Capitală“ provocată de autofinanțare), dar și că, mai ales, în mod contorsionat, spera că Securitatea va face ceva pentru remedierea situației. La fel ca în cazul Stasi, materialele Securității erau, într-adevăr, un canal, deși unidirecțional, de comunicare între oameni și partidul-stat.35
„Vică“ nu era nici pe departe singurul pentru care poliția politică proiecta o imagine a atotputerniciei. De cele mai multe ori, una falsă.
I-am scris, pe Whatsapp, dlui Vânătoru despre aceste note, spunându-i de la bun început că nu e vorba despre vinovății și anateme (printre altele, fiindcă nu am găsit nimic nociv în ceea ce scria), ci despre mult mai banalele „cum“ și „de ce“. De ce a acceptat să dea aceste note, de ce le spunea ofițerilor despre datoriile generate de autofinanțare…
Nu mi-a răspuns, dar, ca de fiecare dată, sper că o va face cândva, căci e singurul mod în care ne-am putea apropia de realitatea acelor vremuri.
Note informative și note-raport ale sursei „Vică“ (selectiv)
fără dată: referințe despre Valeria Gagealov, Eugen Cristea, Adela Mărculescu (D 00013147, vol. 58, f. 6, f. 7, f. 8), Florina Cercel (I 0161938, f. 5)
13.09.1983: despre ședința CCES privitoare la Fata din Andros (D 0008932, vol. 1, ff 104-105)
23.12.1983: despre ședința CCES din 21 dec. 1983 (D 0008932, vol. 5, f. 357)
3.03.1984: referință despre Horea Popescu (D 0008932, vol. 9, f. 85)
14.07.1984: despre recepția de la Ambasada Franței de Ziua Națională, la care a participat și Mihai Ionescu Berechet, urmărit prin DUI (I 0476579 vol. 1, ff 26-27)
??.11.1984: notă despre veniturile și cheltuielile Administrației comune 1 (D 0008932, vol. 5, ff 5-12)
?? 1984: filmarea spectacolului Zbor deasupra unui cuib de cuci (D 0008932, vol. 5, f 1)
?? 1984: despre adunarea generală a oamenilor muncii, relatează intervențiile Sandei Manu și ale lui Matei Gheorghiu (D 0008932, vol. 5, ff 194-195)
?? 1984: despre ședința biroului executiv al COM (D 0008932, vol. 5, f. 203)
9.01.1985: despre efectele autofinanțării în 1985 (D 0008932, vol. 5, ff 361-363)
11.04.1985: notă-raport despre o scrisoare a lui Paul Everac (D 0008932, vol. 39, ff 303-304)
20.05.1985: referință Costel Constantin (D 0008932, vol. 2, f. 246)
3.07.1985: referință Florina Cercel (I 0161938, f. 37)
12.02.1986: referință Mircea Albulescu (D 0008932, vol. 2, f. 33)
20.02.1986: referință Florina Cercel (I 0161938, f. 20)
5.04.1986: referință Costel Constantin (D 0008932, vol. 2, f. 240)
8.04.1986: raport olograf despre turneul din Iugoslavia (D 0013147, vol. 8, ff 143-147)
12.04.1986: referință Pompiliu Rădulescu (D 0008932, vol. 9, f. 183)
24.04.1986: referință Aimée Iacobescu (R 0080545, f. 27)
24.04.1986: referință Gabriel Oseciuc pentru aviz de pașaport (D 0013147, vol. 8, f. 142)
12.05.1986: referință Liviu Crăciun (D 0008932, vol. 2, f. 269)
12.05.1986: referință Mihai Fotino (I 0259550, f. 28)
12.05.1986: referință Andrei Finți (I 0002289, f. 56)
19.06.1986: raport olograf despre turneul cu Fata din Andros (D 0008932, vol. 5, ff 337-341)
21.12.1986: referință Andrei Finți (I 0002289, f. 57)
24.01.1987: despre un scandal provocat de Andrei Finți (D 0013147, vol. 58, f. 9)
7.02.1987: referință Aimée Iacobescu (D 0008932, vol. 11, f. 272)
7.02.1987: referință Pompiliu Rădulescu (D 0008932, vol. 11, f. 273)
7.02.1987: referință Vlad Stănescu (D 0008932, vol. 11, f. 274)
18.03.1987: raport despre sosirea la aeroport a membrilor unei trupe britanice de teatru (D 00013147, vol. 58, ff 62-64)
25.03.1987: despre un cocteil acasă la atașatul cultural britanic (D 0013147, vol. 58, f. 59)
15.??.1988: referință Eugen Cristea (D 0008932, vol. 6, f. 410)
23.10.1988: ședință informală la CCES (D 0008932, vol. 6, f. 421)
28.12.1988: referință Cristina Deleanu (D 0008932, vol. 6, f. 407)
2.01.1989: notă-raport despre Plugușorul (D 0008932, vol. 6, f. 406)
20.02.1989: referință Ioana Bulcă (D 0008932, vol. 6, p. 239)
13.10.1989: notă-raport de la ședința CCES a mun. București (D 0008932, vol. 6, f. 396)
[1] ACNSAS, Fond Documentar, dosar 0008932, vol. 1, f. 231.
[2] ACNSAS, Fond Documentar, dosar 0008932,vol. 9, f. 188.
[3] Ibidem, f. 182.
[4] Ibidem,f. 183.
[5] Ibidem, f. 189.
[6] Ibidem, f. 185.
[7] ACNSAS, Fond Documentar, dosar 0008932, vol. 6, f.-fv 19.
[8] ACNSAS, Fond Documentar, dosar 0008932, vol. 9, f.-fv 90.
[9] ACNSAS, Fond Informativ, dosar 0002289, f. 12, f. 30, f. 48; dosar 0002287, f. 18, f. 25.
[10] ACNSAS, Fond Informativ, dosar 0161936, f. 24 (notă din 28.05.1984).
[11] ACNSAS, Fond Informativ, dosar 0161938, f. 21 (notă din 20.02.1986).
[12] V., de exemplu: ANCSAS, Fond Documentar, dosar 0008932, vol. 2, f. 33, f. 240, f. 246, f. 269; ibidem, vol. 6, f. 239, f. 407, f. 410; ibidem, vol. 9, f. 85, f. 183; ibidem, vol. 11, f. 272, f. 273.
[13] ANCSAS, Fond Documentar, dosar 0008932, vol. 5, fv 340. Nota e datată 19 iunie 1986.
[14] ANCSAS, Fond Documentar, dosar 0013147, vol. 58, f. 9.
[15] Ibidem, fv. 9.
[16] De pildă, Beligan avea nedeclarate „relații cu străini“ care pentru oricine altcineva ar fi condus la negarea pașaportului – însă Beligan primea respectivul aviz direct de la CC al PCR. Iar de Horea Popescu, în calitatea lui de director artistic, se plângeau chiar și cele mai benigne dintre sursele Securității.
[17] ANCSAS, Fond Documentar, dosar 0008932, vol. 9, f. 398.
[18] Ibidem, fv. 398.
[19] Ibidem, f. 396.
[20] Ibidem, f. 389.
[21] ANCSAS, Fond Documentar, dosar 0008932, vol. 10, f. 247.
[22] ANCSAS, Fond Documentar, dosar 0008932, vol. 1, f.-fv 93.
[23] Ibidem, f. 92.
[24] ANCSAS, Fond Documentar, dosar 0008932, vol. 7, fv 355.
[25] Ibidem, f. 355.
[26] ACNSAS, Fond Informativ, dosar 0161936, f. 41.
[27] Ibidem, fv 46.
[28] ANCSAS, Fond Documentar, dosar 0008932, vol. 9, f. 400.
[29] Ibidem, f.-fv 401.
[30] Ibidem, f. 404.
[31] Implementate, în ritm diferit, la nivel național, începând din 1980, administrațiile comune reprezentau comasarea sau punerea în comun a serviciilor administrativ-tehnice ale instituțiilor de spectacole și concerte. În acest sistem, de exemplu, în Administrația Comună 1, Teatrul Național deținea atelierele ce deserveau toate cele trei teatre (ceea ce, după introducerea, în 1984, a autofinanțării, a oferit TNB un avantaj economic esențial, căci atelierele generau venituri producând bunuri, mai ales mobilă, pentru „piața liberă“ socialistă).
[32] ANCSAS, Fond Documentar, dosar 0008932, vol. 5, ff 5-12.
[33] Ibidem, ff 361-363.
[34] Ibidem, f. 363.
[35] Gary Bruce, The Firm: The Inside Story of the Stasi, Oxford University Press, New York, 2010, p. 177.
Imagine © Fortepan, Magyar Rendőr
