A spune că un scriitor este nonconformist a devenit un clișeu, o expresie care astăzi nu ne mai spune nimic, însă Ariana Harwicz reușește să redea însemnătatea acestei etichete. Cele mai cunoscute romane ale sale, care alcătuiesc așa-numita Trilogie a pasiunii, îmbină erotismul și violența pentru a aduce la lumină fața nevăzută a relațiilor de cuplu sau a celor dintre părinți și copii. Cu Mori, iubitule!, Degenerat, ambele traduse în română de Liliana Pleșa Iacob pentru editura Vellant, și cu Pierderea judecății, tradusă de Cornelia Rădulescu pentru aceeași editură, Ariana Harwicz creează un univers al durerii și al ratării în care conținutul epic devine doar un pretext pentru articularea stilului său captivant, liric și visceral deopotrivă.
Invitată la ediția din acest an a FILIT, Ariana Harwicz a povestit despre felul în care își construiește cărțile, despre relația scriitorului cu limba, despre temele centrale ale prozei sale, despre viitoarea adaptare a trilogiei sale, regizată de Lynne Ramsay, produsă de Martin Scorsese, cu Jennifer Lawrence și Robert Pattinson în rolurile principale și despre multe alte subiecte la fel de relevante.
Ai studiat scenaristică și teatru. Ce te-a atras către aceste domenii?
Scrisul a fost în centrul tuturor lucrurilor pe care le-am făcut în viața mea. Am început cu cinemaul, m-am mutat la teatru și am ajuns la literatură în Franța. Am studiat, de asemenea, pictura și filosofia, dar mereu când priveam un tablou căutam textul, scriitura. Dar da, scrisul a fost mereu în centrul vieții mele.
Dar cât de diferite sunt pentru tine aceste tipuri de scriitură? Sunt ele conectate în vreun fel?
Aș spune că nu e nicio diferență între a scrie teatru, cinema sau un roman, pentru că scrisul este, pentru mine, un act de distrugere. Scriitorul maghiar, câștigător al Premiului Nobel, Imre Kertész spunea că a scrie înseamnă a-ți dori să distrugi totul. Pe de altă parte, fiecare tip de scris are limbajul său propriu, dar impulsul de a scrie este același în toate cazurile.
Venind vorba despre limbă, cât de greu ți-a fost să trăiești în mediul cultural francez, dar să continui să scrii în limba maternă și să devii o scriitoare spaniolă într-un spațiu mai conservator cu limba?
Ei bine, mereu spun că ceea ce m-a făcut pe mine autoare a fost să scriu în spaniolă înconjurată de o limbă străină. Din impactul acesta al unei limbi străine, în cazul meu franceza, asupra limbii materne, spaniola argentiniană, s-a născut scrisul. Limbile acestea sunt ca un fel de părinți ai scrisului meu. Nu cred că aș fi putut scrie în Argentina. Astfel, tot ce scriu conține și puțină traducere. Sunt ca un pseudo translator.
Să înțeleg că în timp ce scriai în spaniolă învățai și limba franceză. Pe lângă experimentele lingvistice, cum ți-a influențat scrisul procesul de învățare a limbii franceze?
Desigur, a fost un proces paralel, în timp ce deveneam scriitoare învățam și franceza. Dar a fi scriitor nu ține de a publica. Poate nu e foarte frumos să zic asta, dar există mulți oameni care publică fără să fie scriitori și mai există și mulți scriitori care nu publică deloc. Ce te face să fii scriitor este dorința de a avea o experiență unică cu limba. A fost distractiv să învăț franceza și să-mi creez o limbă proprie în primul meu roman.
Venind vorba de limbă, Mori, iubitule!, are această protagonistă, o tânără care s-a mutat în Franța rurală și care are sentimentul că nu aparține. Faptul că femeia este un outsider și că nu cunoaște limba generează violența care urmează în viața ei?
Romanele mele sunt populate de personaje care sunt străini – nu toate cărțile mele sunt traduse în română. Am mereu câte un personaj care e străin și unul care este un localnic, iar angoasa și neînțelegerea dintre ei provin mereu dintr-un conflict lingvistic. Da, e vorba despre dragoste, sex, infidelitate, dar, mai presus de toate acestea, despre faptul că nu se înțeleg. Disperarea de a nu fi înțeles sau de a înțelege greșit. Cărțile mele au ceva tragicomic în legătură cu limba.
Depărtându-ne puțin de literatură, ai realizat și documentare. Ți-a îmbogățit în vreun fel literatura această experiență?
Documentarele mi-au dat totul, deoarece pentru mine scriitorul se află în aceeași poziție cu documentaristul sau cu antropologul. Scriitorul cercetează limba. Această dorință de cunoaștere, de cercetare, mi-a oferit foarte multe. Mi-a definit felul de a fi ca scriitoare.
De ce ai ales să-ți plasezi protagonista din Mori, iubitule! într-o comunitate rurală și nu într-una urbană?
Toate poveștile mele se petrec în mediul rural, deoarece eu locuiesc în mediul rural, în Franța. Am locuit în Buenos Aires până la 30 de ani, deci sunt un om de oraș. Șocul cultural pe care l-am avut atunci când m-am mutat la țară m-a făcut să văd totul diferit. Este cel mai bun lucru care i se poate întâmpla unui scriitor, să reușească să vadă totul ca nou. Astfel, toate cărțile mele au loc la sat, care e o societate în afara societății.
Ai urmărit să-ți plasezi protagonista într-o comunitate închisă tocmai pentru a reliefa problema necomunicării?
Toate personajele mele sunt declasate, trăiesc în afara societății, mereu pe cale să încalce legea. Sunt niște paria care trăiesc la periferia societății. Îi situez acolo pentru a fi clar faptul că ei sunt cei care au pierdut. Nu sunt integrați în nicio formă de societate și sunt văzuți de cetățenii obișnuiți ca fiind niște sălbatici.
Cărțile tale problematizează conceptul de familie. Ai simțit că imaginea familiei și relația dintre părinți și copii e idealizată în spațiul public astfel încât ai vrut să arăți și părțile negative?
Da, mă obsedează ideea familiei ca o piesă de teatru. Mi se pare că familia este ideală pentru a face o comedie sau o tragicomedie. Familia este un performance. Dar nu vreau să o deconstruiesc, ci doar încerc să arăt partea întunecată, ascunsă, ce se vede când pleacă musafirii, când lumea merge la culcare, când oamenii sunt lăsați singuri și partea lor ascunsă – care nu este pentru societate – iese la iveală.
Tragediile au în centrul lor conflictele de familie. Ai preluat de acolo ceva în poveștile tale?
Inspirația mea chiar vine din teatru și din pictură. Îmi place teatrul absurdului, Ionesco, Beckett, dar și Cehov. Ok, Cehov este diferit, dar piesele sale, Unchiul Vania, Trei surori, Pescărușul, aduc în prim plan familia rusă. Desigur, vorbim aici de alt secol, dar avem mai multe lucruri în comun decât am crede, mă gândesc mai ales la toate neînțelegerile, chiar și la crime. Dar nu mă inspiră doar teatrul, ci și viața reală. De exemplu, scandalul cu Bernard Madoff, autorul celei mai mari infracțiuni fiscale din istoria Statelor Unite ale Americii. Escrocul american a păcălit pe toată lumea, fiul său s-a sinucis din cauza asta. Mă inspiră felul în care familia are puterea de a crea scandaluri. Sunt cazuri în care oamenii descoperă că mama sau tatăl lor era criminal sau escroc și familia se întreabă mereu cum de nu și-au dat seama. Ne închipuim mereu că ne cunoaștem părinții și aflăm după adevărul despre ei. Există acum acest scandal în Franța, în care Dominique Pélicot este acuzat că a permis mai multor bărbați să-i violeze soția. Familia este mereu un loc în care scandalul poate să apară.
Întorcându-ne la protagonista cărții, acest personaj-narator este destul de inconfortabil. Este acest efect o strategie pentru a crea o distanță între cititor și protagonist, având în vedere și violența cărții?
Într-adevăr, îmi place dificultatea de a gândi astfel de personaje principale, cu care nu poți empatiza până la capăt, din cauza tuturor problemelor lor, care complică relația dintre cititor și personaj – lucru care s-a mai făcut în literatură. E dificil să judeci personajele acestea, dar și să le iubești. Cred că relația dintre cititor și personaje e mai interesantă când nu există empatie.
Dar de ce nu aflăm numele niciunui personaj?
Faptul acesta este o constantă în romanele pentru că nu știu ce nume să le pun. Nu îmi pot imagina un nume real, fie el francez, argentinian sau spaniol, care să se potrivească cu felul de a fi al personajelor care este, după cum am tot insistat, foarte teatral, neconvențional și nu foarte realist. Zic asta pentru că uneori mai încerc să încalc convențiile realismului. De exemplu, la un moment dat, un bebeluș se cațără într-un copac mare, dar bebelușul nu este o maimuță. Astfel, sunt momente în care mă îndepărtez de realism, iar lipsa numelor face parte din acest proces. De asemenea, personajele nu au nume și pentru că nu știu cine sunt, nu se cunosc pe ei înșiși. Nu au nume și pentru a evidenția rolul familial pe care-l îndeplinește fiecare și modul în care acest rol intră în tensiune cu identitatea individuală a personajului.
Romanele tale sunt pline de imagini puternice cu animale. Ce rol au acestea?
Animalele mă inspiră destul de mult, deoarece, după cum spuneam, locuiesc în mediul rural și sunt înconjurată de ele, de căprioare, mistreți, iepuri de câmp și alte animale mici. Animalele îmi permit să construiesc niște metafore despre violența umană și despre sex, astfel încât sunt scene în care trasez astfel de paralele. În acest sens, sunt influențată de pictorul Henri Rousseau le Douanier sau de filme precum Strigăte și șoapte al lui Ingmar Bergman, în care regizorul a mărturisit că fiecare personaj are un soi de fizionomie animalică. Îmi place jocul acest cu umanul și animalicul. Mă atrag transmutațiile din om în animal și viceversa. Am găsit și precedente în literatură, precum romanul Femeia vulpe de David Garnett, care m-a ajutat mult.
În cărțile tale există o legătură puternică între violență și sex. Ce ai încercat să faci cu această conexiune în povestea protagonistei din Mori, iubitule!?
După cum cred că ai observat, protagoniștii cărților mele sunt, de fapt, femei. Dar ele au o sexualitate ușor masculină – asta dacă urmăm binomul masculin-feminin. Protagonistele mele au o relație erotică cu propriul corp, dar și foarte violentă, masculină într-un sens. Prima scenă a romanului are o notă de erotism, cu această femeie care stă întinsă pe iarbă, ținând un cuțit în mână. Sexualitatea este filtrată prin violență. Pare că acolo e și scena unei crime.
Mori, iubitule! urmează să fie adaptat într-un film cu nume importante. Cum ai fost implicată în acest proces și ce așteptări ai de la acest film?
Ei bine, e vorba de o adaptare hollywoodiană cu staruri de la Hollywood, care va fi lansată anul următor, cu Jennifer Lawrence și Robert Pattinson în rolurile principale, produs de Martin Scorsese. Nu am participat la adaptarea cărții, doar am acceptat să fie făcut filmul. Producția filmului s-a încheiat și nu știu ce o să se întâmple mai departe, dacă o să trebuiască să promovez filmul, să particip la conferințe. Nu am fost implicată și pentru că ar fi fost dificil din cauza limbii. O să existe și un alt film după ultima mea carte, dar în Franța, unde, de asemenea, există această barieră lingvistică.
Ce importanță are pentru tine faptul că romanele tale încep să fie adaptate pentru marele ecran?
Cărțile mele au fost transformate deja în piese de teatru. În tot ce scriu eu există și o dimensiune cinematografică și teatrală și astfel cercul se închide, pentru că, după cum spuneam, am porniri de traducător pentru că îmbin constant limbile în capul meu. Cărțile mele devin piese de teatru și filme închizând acest cerc al traducerii. Cred că cel mai bun destin al unei cărți este să devină și altceva.
Imagine: © Luis Miguel Añón
