Cu două zile înainte de Bobotează, Maria stă la poartă cu Geta, vecină-sa de peste drum. Geta are telefon și a sunat-o Ioana de la magazinul sătesc, să-i spună că popa și dascălul tocmai au trecut de magazin și aveau cu ei căruciorul cu gălețile de agheasmă. Acum se uită amândouă la popă și la dascăl cum alunecă pe gheața de pe uliță, popa bolborosește în barbă de mânie, și Maria zice că uite-l cum își face păcate acum, în zi sfântă, cât pentru tot anul. L-o ierta Dumnezeu, dacă pe el nu, atunci pe cine, râde Geta de după colțul de basma cu care își ferește gura de frig. Așa-i când cunoști pe cine trebuie, zice Maria, apoi se scutură, uite ispita cum e lângă noi mereu, Doamne iartă-mă, vorbește gura fără mine. Dracu’ o îndeamnă și pe Geta să-i spună că lasă, Marie, că nu zici nimic neadevărat, mâine-poimâine avem 50 ani, știm și noi cum e viața. Mai au vreo 2-3 ani până la 50, da’ așa se grăbește Geta.
– Da’ ce-or veni pe unde-i gheața mai gheață? întreabă Geta, apoi tot ea își răspunde: cred c‑au tot băut sfințiile lor de dimineață, grea zi or avea cu Botezu’ ăsta. N-o fi ușor să mergi prin toate casele și să te cinstească toți. Pân’ ajung la noi, sunt sătui de mâncat și de băut, vor altele.
Femeia asta a fost mereu slobodă la gură. Pesemne că vede ceva pe fața vecinei ei, că adaugă, ca și când n-a vrut să spună exact ce a auzit asta:
– Bani, fă, Marie, de bani zic.
Popa Dejan a ajuns, în sfârșit, la Maria-n poartă. E roșu la față și‑și șterge fruntea cu o batistă mare, albă, cu bordură neagră, pe care mai apoi dă să o bage mototolită în buzunarul drept al hainei, dar nu-i încape, că acolo-i crucea. Dascălul ajunge și el, cât pe ce să se izbească de popă și să-l pună la pământ, că dascălu-i om zdravăn, care în timpul din afara slujbelor la biserică muncește pământul. Noroc că nici popa nu-i mic, nici pe lungime, nici pe lățime, așa că reușește să rămână în picioare. Femeile parcă s-au micit acum. Stau cu umerii strânși și capul aplecat și salută cu săru‑mâna, părinte.
– Doamne-ajută, fiicele mele! răspunde popa, cu ochii mai mult la Maria.
Un damf de țuică și usturoi vine dinspre el și-o face pe Maria să vrea să-și întoarcă fața în altă parte. Popa zice grăbit:
– Ai ieșit și tu doar în bundă și-n cârpa asta – mâna lui stângă, care acum ține batista care nu și‑a găsit încă buzunarul, arată spre rochia femeii, neagră cu flori albastre și nasturi în față –, zici c-aștepți pețitori.
Dascălul începe să râdă din spatele lui, mai mult behăit de țap decât râs. Se oprește și devine serios când o vede pe Geta că îl săgetează cu privirea. Își face de lucru cu una dintre gălețile cu agheasmă, cea în care măturicea de busuioc stă cu capul în jos, muiată în apă sfințită.
– Să mergem în casă, Marie, mai zice popa. Mâna lui stângă se strecoară pe ceafa femeii, pe sub marginea de blană a bundei, și-o împinge ușor dincolo de poartă, pe aleea pietruită care duce la casă. Știe popa rosturile pe aici, e de mult în sat și, până de curând, înainte să se facă încă o biserică, cu alt preot, el a slujit la tot ce-a fost nevoie. Bucata asta de sat, dinspre biserica mare, oricum a rămas a lui. Numai în ultimii ani de câte ori a fost aici în curte, cu toate pomenile și parastasele care au trebuit făcute după ce a murit Nicolae, bărbatul Mariei!
Geta trece drumul spre poarta ei, să-i aștepte cu Botezul la ea acasă.
Dascălul intră și el în curtea Mariei și închide poarta. Alunecă pe stratul subțire de gheață de pe pietrele din alee, cât pe ce să cadă. Popa aude gălețile cum se clatină în cărucior și-i strigă peste umăr:
– Grigore, de-acum tu nu mai bei! Eu nu pot să te ridic dacă pici, și mai avem treabă.
Maria îi așteaptă în pragul casei, lângă ușa închisă. Pe peretele văruit cu alb din dreapta ușii, fereastra cu toc albastru are geamuri aburite. Popa ia busuiocul din mâna lui Grigore și-i face semn să se ducă în stânga ușii. Cu glas tunător, o întreabă pe Maria:
– Primești cu Botezul?
Femeia, prinsă în timp ce deschidea ușa, tresare, dar răspunde:
– Primesc, părinte!
Apoi, când vede că dascălul, acum așezat unde-i arătase părintele, nu pare să vină cu ei, se pornește să zică ceva. Popa îi răspunde înainte ca ea să apuce să întrebe:
– Intră și Grigore imediat, lasă-l să se răcorească. Grigore, tu fă ce ai de făcut! Să cânți bărbătește!
Maria intră în casă. Popa vine în urma ei, cu snopul de busuioc într-o mână. Își ia crucea din paltonul pe care îl lasă în antreu, la un loc cu căciula de astrahan negru. Cântă și aghesmuiește, trecând într-o cameră, apoi în următoarea, unde doarme Maria de obicei și unde este televizorul.
– În Iordan Botezându-Te Tu, Doamneeee, închinarea Treimii s-a arătat, Că Glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu Iubit pe Tine numindu-Te, şi Duhul, în Chip de Porumbel, a adeverit întărirea Cuvântului, Cel Ce Te-ai arătat, Hristoaseeee Dumnezeuleeee şi lumea ai luminat, Slavă Ţieeee.
Dascălul se aude și el afară, chiar și prin ușa închisă a casei.
Aerul din încăpere e cald și miroase a foc de lemne și a prăjiturile care stau pe o farfurie, pe masă. Maria dă să aprindă lumina, dar popa Dejan o oprește:
– Lasă, Marie, că e bine. Se vede mai frumos candela așa.
Cântă în continuare troparul și botează camera, iar la sfârșit îi întinde femeii crucea, pe care ea o pupă. Părintele bagă crucea în buzunarul sutanei. Femeia dă să meargă spre masă, dar popa Dejan o prinde de un braț, aproape de cot.
– Un’ te duci?
– La masă, părinte, să îți pun un pahar de vin. Ia și o prăjitură! mai zice ea și încearcă să-și tragă brațul, dar popa nu o lasă.
– Marie, am băut și-am mâncat destul la alții. Altceva doresc eu de la tine.
Ochii popii ard. Barba îi e mai mult albă, dar ochii sunt de drac tânăr. Pe Maria o trece un fior, ca atunci când i-a ieșit în cale un lup sau un câine, ea lup a crezut că vede, când venea din baltă într‑o iarnă, pe când era fată. Atunci a urlat cât a putut și a dat cu lemne după el, de a aruncat cu toate lemnele strânse până când dihania a plecat.
Popa Dejan o prinde pe Maria și cu cealaltă mână, cât s-o cuprindă și s-o tragă spre el. Aruncă busuiocul pe masă și continuă să se împingă în femeie până când, dând înapoi, aceasta se izbește cu spatele de dulapul cu farfurii, care zăngănesc tare de la izbitură. Popa, roșu la față, se oprește o clipă, nedumerit. De afară se aude Grigore, cântând în continuare troparul.
– Părinte, dacă nu mă lași, țip de te știe tot satul! zice Maria printre dinții încleștați și parcă i-e ciudă că ea, care a avut mereu voce puternică, chiar acum să nu poată să vorbească.
– Ia țipă, fă, țipă! Pe gerul ăsta toată lumea-i în casă. Nici Grigore nu te-aude, n-auzi ce harnic e cu aleluile?
O ține lipită de dulap, în care acum iar zdrăngănesc toate. E aprins și rânjește și, printre mâini care o pipăie până la durere, buze umede și dinți care îi mușcă gâtul, apoi pieptul, Maria îl aude cum îi zice c-o s-o fericească el pe ea si ea pe el, că ea-i femeie singură, văduvă de o vreme și e mare păcat să și-o tină așa, nedată, el e popa lor, păstorul lor, el are grijă de ea, dar și ea să aibă grijă de el, a văzut-o el demult că-i umblă ochii, încă de înainte să rămână văduvă, și a băgat de seamă cum îl privește la slujbe, cum îi zâmbește, l-a ademenit, i-a promis, acum să dea, îl amăgește de atâta timp si să n-o mai facă pe mironosița, că știe ca-i trebuie bărbat. Dascălul cântă afară Doamne miluieșteeee, slava Ție, și Dejan o înghesuie în ușa dulapului.
Când îl simte ridicându-i poalele, o frică și-o furie mare își găsesc drumul afară din pieptul Mariei și ies într-un țipăt:
– Grigooreee!
De surpriză, popa Dejan o lasă și se trage puțin înapoi, destul pentru Maria să ajungă la un scaun de lângă masă și i-l arunce peste picioare. Popa se dezechilibrează, crucea îi zboară din buzunarul sutanei până aproape sub patul din cameră, iar femeia fuge către ușă răcnind din nou:
– Grigooooreeeee!
Dascălul năvălește în încăpere. Maria se strecoară pe lângă el și fuge în curte. Tremură. Își încrucișează brațele ca și cum s-ar îmbrățișa singură. Popa iese grăbit și furios, își îndeasă căciula pe cap și pleacă. Iese și Grigore, pune busuiocul înapoi în agheasmă, își ia căruciorul și zice apăsat „Doamne-ajută!”. Când aude că poarta se trântește după ei, Maria se duce și-o zăvorăște, apoi intră în casă și închide toate ușile.
Vara îi place. Muncește toată ziua, iar seara e ruptă de oboseală, nu mai are timp de gânduri rele. S-a săturat să tot întoarcă pe toate părțile ce făcea cât era la slujbe în biserica mare, să nu zâmbească, să nu i se-ntâlnească privirea cu a popii, să nu stea prea nu știu cum, să nu legene coliva prea altfel decât trebuie. Ea știe că nu i-a stat gândul vreodată la alt bărbat în afară de Nicolae al ei, nici înainte, nici după ce bărbatul a murit, da’ s-a gândit că poate nici ea nu și-a dat seama ce face, cine știe, o fi greșit. Acum își ia pauze de la muncă doar duminica și de sărbătorile mari, când merge la biserica mai mică, aia cu popă nou, om bun care-și vede de casa lui, și tânăr, aproape că i-ar putea fi copil. În rest, lucrează în grădină de cu noaptea în cap, lucrează fără oprire, vine spre casă numai când arde soarele prea tare și rochia îi e lipită de spinare și de subraț cu sudoare. Înainte să mănânce și să intre în casă, fie la prânz, fie seara, își ia rochia de schimb, merge la cișmeaua de lângă bucătărie și se spală deasupra grilajului prin care se scurge apa. Bolta de viță de vie care umbrește poteca pietruită și separă casa de grădină o ferește de ochii vecinilor, care nu pot să vadă cum se freacă bine cu săpun de casă făcut chiar de ea, până rămâne cu pielea ca arsă de roșie și mirosind a leșie. O ustură, da’ nu atât cât o arde sufletul. Niciodată, de trei ani încoace, nu i s-a părut că e îndeajuns de curată. Parcă simte pe ea, dincolo de netezimea săpunului sau a parfumului de trandafir pe care îl mai pune la limpezitul rufelor, miros de răsuflare străină și de bale de popă.
Într-o seară de august, stă afară, la masa acoperita cu mușama cu margarete, și o așteptă pe la ea pe Geta. Taie un pepene verde și-și pune o felie în față. Alta o așază peste masă de ea, unde urmează să stea Geta, care ar fi trebuit să vină deja de un sfert de ceas. Nu prea îi stă în fire să întârzie, mai ales când e rost de mâncat. Încă n-a scos nimic de băut, nu s-a potolit căldura de peste zi, iar tăria, care le place la amândouă, nu se potrivește decât mai pe răcoare. A acoperit pepenele cu o cârpă și acum gonește muștele de pe feliile tăiate, din care deja se scurg două dâre de zeamă. Aude cum poarta se deschide, apoi se trântește. Special a lăsat-o să scârțâie, să știe când vine cineva.
Geta apare de după colțul casei, înaltă, zdravănă, roșie la față. Ca totdeauna când îi e cald, și-a lăsat basmaua să-i pice de pe creștet, se mai ține doar în melcul pe care îl face părul brun, prins la ceafă.
– Să-ți zic, să-ți zic, spune Geta, cu răsuflarea tăiată. Adă-mi întâi niște apă, vin tocmai de la soră‑mea aia mare și am murit de cald. Parcă nu se mai potolește odată arșița asta!
Bea pe nerăsuflate cana de apă adusă de Maria. De unde stă, Maria îi vede broboane lucitoare – de apă sau de transpirație sau de amândouă – în mustața negricioasă care-i umbrește buza de sus. Geta își șterge gura cu dosul mâinii, pune amândouă mâinile pe masă, cu palmele în jos, de-o parte și de alta a feliei ei de pepene, se apleacă în față și începe:
– Știi că Dejan n-a ținut slujbă duminică, nu?
– Mi-ai zis, că doar de-aia ați venit toți buluc la biserica nouă.
– Cică l-a luat poliția sâmbătă. Auzi că a lăsat-o gravidă pe nepoata preotesei. Pe nepoată-sa, cum ar veni. Și-i aia în șapte luni, că n-a îndrăznit, biata, să-i spună lu’ maică-sa, da’ a început să se vadă și așa s-a aflat. Mama fetei, sora preotesei, a venit sâmbătă la noi în sat și a spus că îl omoară pe Dejan, îi dă foc în biserică, auzi, că și-n Casa Domnului își ducea ăsta femei. Cică a și intrat după popă în biserică, da’ au oprit-o dascălul și încă unul, de n-a apucat să-i spargă capul sau ceva, că mai și făcea pușcărie pentru sfinția sa, păcătosul păcătoșilor. Apoi mama fetei a chemat poliția și dus a fost părințelu’, l-au săltat!
Maria se ridică și se îndepărtează de masă. Intră în bucătărie după niște apă, dar mai multă dă pe ea decât bea, așa de tare îi tremură mâinile.
În noaptea aia, Maria stă pe marginea patului și plânge. Poate că ea chiar n-a avut nicio vină. Abia acum se gândește la fată, nepoata preotesei, și i se rupe inima pentru ea. Cum poate un suflet de copilă să ducă așa ceva, când al ei era să se scufunde din mai puțin? Când se luminează afară, iese și ascultă cum se trezesc păsările peste tot. Se duce la cișmea, se spală pe față și, pentru prima oară de atâta amar de vreme, se simte curată. Gândul îi fuge la copiii pe care i-ar fi vrut, dar nu i‑a avut cu Nicolae al ei, la cum e viața asta, la dacă o fi o altă viață, apoi mai plânge o vreme, nu știe de ce.
Imagine © Fortepan, Babarczy Eszter
