Katherine Mansfield e singura scriitoare pe care Virginia Woolf a invidiat-o cu adevărat. Poate pentru că o percepea ca fiind atât de deosebită de ea și pentru că provenea dintr-o lume stranie și exotică – din Noua Zeelandă, de la celălalt capăt al Pământului. Katherine era întruparea a tot ceea ce Virginia n-a fost, dar a visat să fie: o maestră a improvizației existențiale, un mesager al haosului, o aventurieră în biografia căreia pasiunile, erotismul, avorturile, despărțirile și conflictele cu amanții constituiau esența personalității. Nu lipsesc din palmaresul ei tulbure o căsătorie care a durat o singură zi, activitățile ca figurantă pe platourile de filmare și chiar un zbor – ce putea fi tragic – cu zeppelinul, în 1915. Dinamică și contradictorie, neastâmpărată și eluzivă, Katherine avea o singură religie: scrisul.
Ambițioasă ca puține alte autoare, o tortura gândul că proza ei nu era suficient de bună pentru a înfrunta secolele. Considera cele în jur de o sută de povestiri apărute în volumele, trei la număr, publicate în timpul vieții doar uvertura la o operă literară pe care o proiecta la dimensiuni grandioase. Modernistă înainte ca modernismul să fi beneficiat de o definiție acceptabilă, Katherine Mansfield a revoluționat proza scurtă.
Cititoare atentă a autorilor contemporani, a folosit înaintea lor tehnica fragmentării discursului punând în evidență ceea ce Virginia Woolf definea în 1919 drept „myriads of impressions“ („un potop de impresii“) – deși mai potrivit pentru Mansfield ar fi fost „myriad of expressions“. Și-a asumat cu tenacitate marginalitatea și singurătatea „alergătorului de cursă lungă“, construind cu voluptate un univers al amănuntelor ignorate și al personajelor aproape invizibile.
Katherine și Virginia s-au întâlnit prin intermediul lui Lytton Strachey. La una din reuniunile de sfârșit de săptămână, tânăra neo-zeelendeză și-a manifestat admirația față de romanul Virginiei, The Voyage Out, spunând că și-ar dori foarte mult s-o cunoască pe autoare. Pentru Virginia și Leonard, interesul a fost mai degrabă profesional, deoarece căutau tineri autori pentru editura lor, Hogarth Press. Prima întâlnire a avut loc abia în februarie 1917. Amintirile Virginiei nu sunt prea entuziaste. Și-a amintit doar mirosul înțepător de zibetă – ceea ce-i provoca nu doar plăcerea și excitația provocate de mosc, ci îi evoca și felul de-o inimaginabilă ferocitate în care era obținută substanța prin maltratarea pisicilor africane cu acest nume.
Într-o scrisoare din 11 februarie 1917 către sora ei, în care îi relata despre o vizită la mama lui Lytton, Lady Strachey, Virginia nota: „Am avut o scurtă întrevedere cu Katherine Mansfield, care îmi pare un personaj antipatic, dar plin de energie și lipsit de scrupule. Cred că ți-ar fi un bun «companion»“ (Woolf, 1976L: 144). Nu s-au mai revăzut decât în iunie, când impresia s-a îmbunătățit substanțial. Drept dovadă, Virginia o invită pe Katherine la cină la Hogarth House și o ascultă perorând despre viața ei plină de mistere și bizarerii. Îi acceptă pe loc spre publicare Prelude, scrierea ei autobiografică, și face din ea un mare succes. Relațiile dintre ele devin atât de apropiate, încât Katherine nu se sfiește să se invite în vizită când poftea. În august, Leonard și Virginia o găzduiesc la Asheham, și imediat după aceea musafira trimite o epistolă ce dovedește legătura plină de pasiune care deja le lega. Flacăra aceasta avea să ardă timp de șase ani, până la moartea tragică a lui Katherine:
Te-am întrezărit scurt chiar înainte să dispară totul și ți-am făcut semn cu mâna. Sper că ai văzut.
Îți mulțumesc pentru că mi-ai îngăduit să văd Asheham. Este foarte frumos și simt că va pâlpâi pentru totdeauna într-un colț al ochiului meu interior.
M-am bucurat că am avut timp să vorbesc cu tine. Avem aceeași meserie, Virginia, și e foarte curios și excitant că suntem în căutarea, fiecare în felul nostru, a aceluiași lucru. Chiar îl căutăm. Asta nu poate fi negat.
Nu-i lăsa pe ceilalți să te convingă vreodată că îmi petrec prețiosul meu timp umblând brambura după chilipiruri sau comițând adultere. Sunt mult prea arogantă și mândră pentru asta. În fond, lasă-i să creadă ce vor (Mansfield, 1930: 80).
Provenită dintr-o familie bogată, dar dezorganizată și dezinteresată de soarta copiilor, Katherine a urmat școala în Anglia, la Queen’s College din Londra, unde a studiat franceza, engleza, canto-ul și muzica. În acea perioadă s-a împrietenit cu Ida Baker, o fată blândă care a urmat-o ca o umbră până la moarte.
Cei care au studiat, în paralel, viața Virginiei și a lui Katherine pun în evidență contrastul puternic dintre ele. În afara pasiunii pentru literatură, totul le despărțea. La douăzeci de ani, Katherine cunoscuse o sumedenie de experiențe posibile și imposibile. Avusese deja un șir impresionant de relații amoroase atât cu bărbați, cât și cu femei, se bucurase din plin de avantajele bănești oferite de familie și de o libertate absolută de a-și împlini dorințele. Capricioasă și voluntară, pleznea de sănătate și nu-și refuza niciuna din plăcerile vieții. Urmase școli serioase și se descurca în orice situație, fiind capabilă să-și argumenteze ideile, oricât de fistichii ar fi fost ele. Prietenoasă și comunicativă, era mereu înconjurată de admiratori, de parteneri de petreceri sau aventuri erotice, risipindu-și cu generozitate nu doar banii, ci și timpul.
În ce-o privește pe Virginia, în 1908, când Katherine a revenit definitiv în Anglia, avea douăzeci și șase de ani și niciunul din atuurile viitoarei sale prietene. Prin comparație, părea un biet animăluț sălbatic, speriată să depășească granițele stricte ale caselor-mănăstire în care crescuse. Nu urmase cursuri școlare oficiale și îi lipsea dezinvoltura de a comunica altminteri decât în interiorul micului grup de intelectuali care frecventau casele fraților și surorilor Stephen. Singura ei prietenă adevărată era atunci Violet Dickinson, un surogat de mamă și de amantă. Spre deosebire de Katherine, care străbătuse Pământul de la un capăt la altul, Virginia abia dacă ieșise de câteva ori din țară. Deși mai mulți bărbați își manifestaseră interesul față de ea, era castă și deloc dornică să-și complice existența plănuind să-și întemeieze o familie. Violențele de natură sexuală la care o supuseseră frații ei vitregi nu o încurajau să se apropie de bărbați. Iar șirurile de înmormântări ale persoanelor dragi au contribuit din plin la transformarea ei într-o tânără fragilă, nevrotică, învelită în suferințe ca într-un lințoliu.
Ceea ce le unea era dorința irepresibilă de a se elibera din chingile unei atmosfere încărcate de toxicitate psihologică și represiune socială. Îmbâcseala victoriană nu făcuse, sub domnia regelui Edward, decât să-și arate consecințele, chiar dacă avea deja colții teșiți. Nu era vorba de o reacție născută din asumarea teoriilor revoluționare ale vremii, ci un factor natural. Ambele femei veniseră pe lume cu un simț special al riscului, cu determinarea de a nu se supune canoanelor și chiar cu impulsul ca, la rigoare, să le distrugă.
Prin contrast, Virginia abia începea să culeagă roadele unei vieți așezate – chiar dacă sănătatea a constituit o problemă permanentă, cu frecvente episoade care au ținut-o departe de pasiunea ei supremă, scrisul. Traiul alături de Leonard Woolf o echilibrase în mare măsură și îi oferise stabilitate emoțională și siguranță socială. Prin urmare, existau suficiente elemente ca prietenele în devenire să se invidieze din prima clipă. Virginia era geloasă pe dezinvoltura, „revoluționarismul“, dezinhibarea și chiar succesul intrepidei neo-zeelandeze, pe când aceasta tânjea după ordinea burgheză și siguranța unui parcurs confortabil, cu dese deplasări în Richmond și Sussex. Exista și handicapul primei întâlniri, în care dezamăgirea s-a instaurat de ambele părți. Virginia n-a fost în stare să absoarbă energia de sorginte animalică pe care o detectase pe cale olfactivă, iar Katherine n-a găsit suficiente motive să râdă și să se distreze în compania acestei ființe cu aer hieratic și curiozități ce depășeau limita discuției firești.
Succesul ca scriitoare coincide cu debutul unei serii de boli care o vor urmări pe Katherine până la moarte. Reumatismul și neputința de a se lecui de gonoree nu doar că i-au alterat profund trupul, ci au obligat-o la călătorii în sudul Franței, pentru a se proteja de iernile din Anglia. Singură sau însoțită de credincioasa ei prietenă Ida Baker, vorbește în scrisorile către Murry despre felul curajos în care lupta cu suferințele, bravând adeseori și pozând în femeie emancipată, care nu se lasă doborâtă de greutăți. Latura dominatoare și disprețuitoare a caracterului ei se manifestă în comportamentul față de Ida, pe care o acuză că e prea grasă – într-o vreme când Katherine slăbea văzând cu ochii –, prea lacomă și, pe deasupra, proastă. În ce-o privea, trăia aproape numai cu țigări, cafea și imprecații. Iritarea era completată de un duplicitarism cel puțin dezonorant. În timp ce în scrisorile către Murry evoca scene înfiorătoare legate de Ottoline Morrell, în misivele expediate acesteia era numai lapte și miere. Tabloul, confuz și promiscuu în același timp, n-ar fi complet fără idila cu Ottoline în care se angrenase tocmai atunci J. Middleton Murry.
Pe fondul degradării stării de sănătate, Mansfield și Murry decid să se căsătorească în mai 1918, mutându-se la Portland Villas, în Hampstead. La scurtă vreme după aceea, cele două femei se întâlnesc la Asheham, chiar în timp ce Virginia era ocupată cu pregătirea pentru tipar a volumului Prelude, care avea să apară câteva luni mai târziu, în august 1918. Întâlnirea e rezumată într-o scrisoare către Ottoline Morrell:
Am văzut-o zilele trecute pe Katherine Middleton Murry – cred că e foarte bolnavă, deși e foarte misterioasă și fascinantă. După ce mi-am tot arătat îngrijorarea, mi-a mărturisit că e nemaipomenit de fericită de căsătoria cu Murry, deși, nu-mi dau seama de ce, susținea că un mariaj nu e cu nimic mai important decât angajarea unei femei de serviciu. O parte din fascinația ei provine din obligația pe care și-a asumat-o de a spune lucruri absurde. M-aș bucura dacă ea și Murry n-ar crede că [J.D] Ferguson e un mare artist. A făcut un desen pentru povestirea ei care ne-a adus într-un asemenea hal de nervi, încât abia mai reușim să ne adunăm mințile și s-o tipărim (Woolf, 1976L: 244).
Într-adevăr, primele exemplare ale volumului conțin o linogravură ce înfățișează un cap de femeie. „Opera de artă“ a amicului lui Murry a fost eliminată din restul tirajului – ceea ce le conferă cărților „greșite“ un cert caracter de raritate bibliografică.
Din nefericire, starea de sănătate a lui Katherine se înrăutățește, accentuând nefericirea și tristețea care deveniseră deja cronice. Pe acest fundal, Virginia se simte tot mai apropiată de ea, dintr-un firesc sentiment de compasiune față de cineva ale cărei necazuri le înțelegea până în cele mai mici detalii. Într-o notație de jurnal din 9 noiembrie Virginia înregistrează avansul implacabil al bolii:
Miercuri, pe întâi, m-am dus la Hampstead și am găsit vila înaltă și urâtă ce se deschide deasupra văii, unde locuiește familia Murry. Katherine se ridicase din pat, dar e stinsă și slăbită, târându-se prin cameră ca o femeie bătrână. Nu-ți poți da seama cât e de bolnavă. Mai întâi, îți face o impresie neplăcută – dar apoi devine mai plăcută. Cred că undeva în adâncul ei există ceva de copil, ceva care a fost desfigurat, dar încă există. Spune că boala distruge viața intimă a omului, în așa fel încât să nu mai poți scrie. – Povestirea lungă pe care a scris-o nu respiră decât ură. Murry & Monstrul [LM – adică Ida Baker] o veghează și o îngrijesc, până ajunge să îi urască pe amândoi. Nu are încredere în nimeni. Nu găsește nicio „realitate“ (Woolf, 1977D: 126).
Precizia acestor notații are forța implacabilă a unor fișe clinice. Vorbind despre apăsările prietenei sale, Virginia se făcea ecoul unor situații prin care a trecut, trecea încă și va mai trece ea însăși.
Virginia Woolf, atât de selectivă în amicițiile ei, a manifestat o deschidere uimitoare față de o ființă care îi arătase, în cel mai bun caz, ingratitudine. Recenzia deloc călduroasă a romanului Night and Day publicată de Katherine în Athenaeum, revista condusă de soțul ei, n-a determinat-o să rupă legăturile, deși ar fi avut suficiente motive s-o facă. Incapabilă de construcții de largă întindere, Katherine n-a făcut niciun efort pentru a-și ascunde antipatia față de roman ca formă de expresie artistică. Night and Day i se pare o pastișă după genul de cărți scrise cu un veac în urmă („Sunt momente în care ești ispitită să strigi, ia uite, o Miss Austen adusă la zi!“), o scriere superficială („aerul de perfecțiune devitalizată, lipsa oricărui semn că ea a făcut o călătorie primejdioasă și absența oricărei răni“). Prezența autoarei i se pare excesivă, dăunătoare pentru narațiune și obositoare prin varietatea punctelor de vedere.
Virginia Woolf a digerat cu surprinzătoare eleganță asprimea prietenei sale. Dacă ar fi să luăm drept criteriu scrisorile pe care și le-au scris, am constata o discrepanță: în timp ce scrisorile Virginiei curg șuvoi, Katherine îi răspunde doar din când în când. Nu era nimic intenționat în asta. Lipsa aparentă de politețe nu ascundea o strategie, fie ea și una perversă. Katherine nu era, pur și simplu, capabilă să mențină o relație constantă cu nimeni. Capriciul domina absolut toate gesturile ei, marcate de teribilism și de o tendință naturală de a șoca. Urcușurile și căderile ei erau predeterminate de o existență care, de la bun început, a fost marcată de rupturi, inadecvări și drame. Virginia n-a obosit, în tot acest interval, s-o răsfețe. Îi trimitea în mod constant flori și țigări, interesându-se de cele mai mici amănunte din viața ei – dar, de cele mai multe ori, răspunsurile nu soseau.
Persista în această relație asimetrică și un dram de culpă. Cândva, prin 1917, se pare că Virginia adusese la cunoștința noii sale prietene niște lucruri dezagreabile pe care Clive Bell și Desmond MacCarthy le colportaseră despre scriitoarea neo-zeelandeză. Deși pretindea că nu ea se află la originea bârfei care ajunsese la urechile zvăpăiatei domnișoare Mansfield, explicația pe care o dă într-o scrisoare lui Clive Bell sugerează contrariul.
Oarecum împotriva naturii ei, Virginia a continuat s-o viziteze și să-i scrie lui Katherine – cel puțin în măsura în care aceasta era disponibilă ori nu era plecată în străinătate. Nu lipsesc momentele de enervare când, de pildă, Katherine e lăudată fără rușine în Athenaeum, publicația soțului ei, văzând în asta o manifestare de prost gust. Iritarea e sporită de faptul că nu-i răspunde la scrisori, confiscată de misterioasele ei ocupații în țară sau în afara ei. În 11 mai 1920 Murry îi cere să-i trimită povestiri pentru revista pe care o conduce, dar „nu menționează vreo dorință a lui Katherine de a mă vedea“ (Woolf, 1978D: 36). Mai mult, atunci când îi scrie, aceasta nu îi dă replica – de pildă, în 20 mai. Când, într-un târziu, Katherine îi răspunde („pe un ton țeapăn și oficial“) spre a-i mulțumi pentru lauda la adresa unei povestiri publicată în Arts & Letters, „The Man Without Temperament“, scrisoarea de mulțumire seamănă mai mult a favoare făcută unei supuse decât a dialog între două prietene. Katherine o invită, din vârful buzelor, s-o viziteze, dar o avertizează că „a devenit foarte plicticoasă“.
Cele două ore în care au stat de vorbă au început sub auspicii deloc promițătoare. Discuția a demarat greu, dominată de „formalism și răceală“, cu divagații despre cămin și alte fleacuri. Totul pe fondul unei indiferențe reci din partea lui Katherine: „N-a arătat nicio bucurie ori plăcere să mă vadă. M-a izbit faptul că face parte din categoria pisicilor: străină, calmă, lipsită de emoții, mereu solitară și observându-te cu atenție. Apoi am vorbit despre singurătate & am descoperit că-mi descrie sentimentele așa cum nu le-am auzit niciodată exprimate“ (Woolf, 1978D: 44).
Conversația a continuat pe teme literare, pentru a se încheie cu o caracterizare a lui Katherine în care e surprinsă în întreaga și contradictoria ei unicitate:
Îți lasă impresia stranie că ar fi altcineva decât este, întru totul centrată pe sine; și în același timp concentrată pe „arta“ ei; mi s-a adresat aproape cu sălbăticie, eu pretinzând că nu pot scrie. „Dar ce altceva poți face? Trebuie s-o facem. Viața…“ & apoi cum își spune noaptea singură povești despre toți oamenii dintr-un oraș. „E o noapte de primăvară. Mă duc pe malul mării și îi aud pe călători spunând…“ (Woolf, 1978D: 44).
Dialogul decurge într-o permanentă rupere a ritmului, cu laude aduse romanului Night and Day (cel pe care-l minimalizase în recenzia ei, dar despre care afirmă acum: „E o realizare uimitoare. N-am mai văzut un astfel de lucru de nu mai știu când“). În realitate, îl găsea completamente ratat, așa cum rezultă din ceea ce-i scrisese lui Murry: „Nu mi-a plăcut deloc. Părerea mea personală e că e falsă de la un capăt la altul“.
Dincolo de aceste note stridente – permanenta glisare între minciună și adevăr –, adevărul e că se înțelegeau una pe alta așa cum nu se mai înțeleseră vreodată cu cineva. „Cu ea, pot vorbi fără ocolișuri“, scrie Virginia. Câteva zile mai târziu, conversația rămăsese suficient de puternică în memorie pentru a reveni asupra ei:
Am luat prânzul cu K.M. și am petrecut două ore neprețuite – neprețuite în sensul în care nu există altcineva cu care să vorbesc într-un fel atât de spiritual despre scris; adică fără să-mi alterez gândul mai mult decât îl alterez scriind aici. Am vorbit despre cărți și, desigur, despre scriere: a mea. Night and Day e un roman de primă mână, a spus. […] posedă un fel de autocomandă, ca și cum n-ar mai fi fost nevoie să apeleze la anumite subterfugii. Mi-a vorbit despre experiențele ei îngrozitoare de iarna trecută – îndeosebi experiența singurătății; singură (sau doar cu „Leslie Moor“, adică Ida Baker, într-o casă de piatră cu peșteri sub ea în care intra apa mării; cum stătea singură în pat întreaga zi cu un pistol alături; & cum bărbații băteau la ușă (Woolf, 1979D: 45).
Autoarea jurnalului face aluzie la cele patru luni petrecute iarna anterioară de Katherine Mansfield la Ospedaletti, pe Riviera italiană. Era însoțită de credincioasa Ida Baker, care a trebuit să suporte, între altele, criza de nervi provocată de vizita de Crăciun a lui Murry. Și-a dat seama atunci că nu se poate baza pe Murry nici pentru nevoile ei emoționale, nici pentru cele fizice. Ceea ce a aruncat-o în brațele disperării. Cerea totul de la viață și nu înțelegea să primească mai puțin decât i se cuvenea.
Oricât ar fi admirat-o, Virginia era în total dezacord cu acest fel de a vedea lumea. Așa se explică de ce a simțit o vie satisfacție („I was happy“) atunci când a aflat că rivala ei a fost „pusă la punct“ pentru volumul Bliss, apărut deodată cu cărțile Aspects of Literature, de Murry, și The Sacred Wood, de T.S. Eliot. Vedea o disproporție între felul în care erau promovate, de către ea sau de către soțul ei, scrierile, și valoarea lor. Drept urmare, îi trimite o scrisoare, pe care o definește drept „sinceră-nesinceră“ pentru a-și scoate din suflet gelozia pe care o resimte față de cartea ei, lăudată peste măsură în presa momentului, îndeosebi în Times Literary Supplement. Dacă n-am cunoaște adevăratele gânduri ale Virginiei, așa cum le-a lăsat în Jurnal, scurta scrisoare ar putea trece drept un exemplu de politețe și afecțiune între două prozatoare. Așa, ea ni se înfățișează drept un exemplu de falsitate și invidie, în care fiecare cuvânt trebuie înțeles pe dos:
„Draga mea Katherine,
aș vrea să fii aici ca să ne bucurăm de triumful tău – mai mult chiar, ca să putem vorbi despre cartea ta [Bliss]. Căci ce folos are să-ți spun ce bucuroasă și chiar mândră sunt? Dar măcar îmi face plăcere să-ți trimit un rând ca să ți-o spun“ (Woolf, 1976L: 449).
Întâmplarea face ca aceasta să fie ultima scrisoare cunoscută expediată de Virginia Woolf lui Katherine Mansfield. Deși se știe de existența unei alte epistole, din 13 februarie 1921, ea nu a fost scoasă la iveală, rămânând în posesie privată. Dar Katherine avea să fie un punct de referință și în perioada următoare. Astfel, în 20 martie 1922, într-o lungă misivă către Jane Case, doldora de amănunte despre evoluția vieții publice și politice, găsim și aceste informații:
„Literatura încă supraviețuiește. N-am citit-o pe Katherine Mansfield și nici n-am de gând. [E vorba, probabil, de o referință la Garden Party, apărută în 1922, n.a.]. Dar am citit Bliss. Și a fost atât de strălucită – atât de puternică, atât de înșelătoare, atât de sentimentală, încât a trebuit să alerg la raft să-mi pun ceva de băut. Shakespeare, Conrad și chiar Virginia Woolf. Dar nu se scrie decât despre ea“. Suferința provocată de succesul copleșitor al rivalei o determină să arunce vitriol și în direcția soțului acesteia: „Middleton Murry e un omuleț care face pe Lordul Byron. Palid. Pătrunzător, cu dinți stricați. Histrionic. Egoist. Nu e, mi se pare, foarte cinstit. Dar un jurnalist bun, & muncește ca un cal. Să nu arăți rândurile astea nimănui. Lumea spune că noi, scriitorii, suntem geloși“ (Woolf, 1976L: 515).
Cu toate acestea, urmărește de la distanță starea de sănătate (tot mai precară) a amicei sale. E la curent cu deplasările ei, cu venirile și plecările de la Londra. Katherine Mansfield e dușmanul construit cu asiduitate, dintr-o nevoie imperioasă de repere. Internată la Gurdjieff Institute for the Harmonious Development of Man de la Fontainebleau încă din octombrie 1922, Katherine a murit în noaptea lui 9 ianuarie 1923 în urma unei hemoragii. Murry se afla în vizită, așa încât a putut să depună mărturie despre felul în care s-au petrecut lucrurile. La Virginia, vestea a ajuns prin intermediari. Katherine a murit în timp ce urca scările alături de soțul ei. A căzut și nu s-a mai ridicat niciodată.
Sentimentul melancoliei care o cuprinde pe Virginia se combină cu senzația inutilității, de vreme ce în jurul ei s-a căscat o imensă pustietate. Rămasă fără rivală, fără competitoare, fără acel impuls care o împingea spre autodepășire, se simțea precum un cocoș singuratic al cărui cântat rămâne fără ecou. Târziu, în toamnă, și-a adus aminte de legătura lor profundă, de felul în care se încurajau să scrie. I-a venit în minte cum o compara cu o corabie aflată în larg, și această imagine o emoționează: „K. M. mi-a spus întotdeauna lucruri pline de afecțiune și admirative, și în felul meu cred că o iubeam și eu“ (Woolf, 1978D: 318).
La apariția Jurnalului scriitoarei neo-zeelandeze, prietena ei londoneză s-a declarat mai întâi speriată de el, dar apoi a scris o recenzie plină de căldură. Nimic din acea primă reacție, dintr-o scrisoare către Vita Sackville-West („Citesc [Jurnalul] lui Katherine Mansfield cu un amestec de emoție și groază. Ce prietene ciudate am putut să am – tu și ea…“ [Woolf, 1977L: 408]) nu mai transpare în articolul pe care i-l dedică. Intitulat A Terribly Sensitive Mind, eseul a apărut inițial în Nation & Athenaeum, și, o săptămână mai târziu, în New York Herald Tribune, fiind o delicată evocare a autoarei pe care o definea ca fiind hors concours între producătorii de proză scurtă. Virginia Woolf pornește de la premisa că scrisul e inanalizabil, pentru a insista asupra „spectacolului minții“ și găsește în jurnal nu atât însușirile omului, cât pe cele ale creatorului: „E o scriitoare. O scriitoare înnăscută. Tot ceea ce simte și aude și vede nu e fragmentar și separat, ci aparține unui întreg care e scriere“ (Woolf, 1994E: 447).
Katherine i-a lăsat drept moștenire prietenei sale obligația de a se gândi la ea și după ce va pleca din această lume. Jurnalul, scrisorile și frecventele referințe publice ale Virginiei Woolf denotă că interesul față de rivala dispărută nu s-a diminuat niciodată. Cărțile importante ale Virginiei au apărut după moartea celei în care vedea o competitoare primejdioasă. E de presupus că răsfățata Katherine le-ar fi admirat – după cum e de presupus că ea însăși ar mai fi scris cărți fundamentale pentru modernismul britanic. Umbra amenințătoare a unei posibile competiții pe care-i era teamă c-o va pierde a supraviețuit multă vreme. Virginia a visat-o adeseori, în ipostaze idealizate, îmbrăcată în alb și purtând pe frunte o cunună de flori. În adâncul sufletului ei, Katherine a rămas zeița veșnic învingătoare.
Navigând – nu doar geografic – între lumi, Katherine Mansfield a adus doza de nebunie, visare și pasiune de care lumea Virginiei Woolf avea nevoie ca de aer. Femeia de la Antipozi a exercitat o forță magnetică față de Femeia din Metropolă, alcătuind un întreg fantasmatic. Atracția lor reciprocă, manifestată într-o prietenie dificilă, presărată cu frustrări și recriminări, a fost și un act de descoperire de sine, de identificare a „străinului din propria interioritate“ (Smith, 1999: 3). Din perspectiva istoriei literare, opera și influența Virginiei Woolf este indiscutabil mai mare decât acelea ale lui Katherine Mansfield. În imediatul vieții lor, ele au fost unite de un cordon ombilical care le-a făcut să se pună în valoare una pe alta ca nicio altă pereche de scriitoare a epocii lor.
Conviețuirea n-a fost comodă pentru niciuna din partenere. Le-a unit conștiința iubirii fanatice față de literatură. Cei șase ani de prietenie activă și-au găsit ecoul într-o serie de întâlniri profunde, cel mai adesea tensionate, în care confesiunile reciproce au mers până în cele mai ascunse adâncimi ale minții. A fost o prietenie desfășurată pe nisipuri mișcătoare, în care admirația era constant subminată de competiție, iar momentele de caldă comunicativitate puse în paranteză de inexplicabile răceli, distanțări și deziceri. Au scris una despre alta rânduri de-o mare căldură sufletească și intelectuală, s-au înțepat veninos, s-au denigrat fără scrupule, fascinate să se privească în ochi și să se reflecte în sufletul celeilalte, devorându-se imaginar cu pasiune și – mai ales Virginia – cu teroarea că nu se va ridica niciodată la înălțimea competitoarei.
Rămâne un secret ce aveau, de fapt, în comun. Totul părea să le despartă, așa cum am constatat deja. Să fie vorba de acel „inefabil“ în care se scufundau atunci când se întâlneau și se pierdeau în stranii conversații despre literatură și moarte, despre bărbați și femei, despre limite și depășirea lor? Cert e că și în următorii optsprezece ani după dispariția atât de ciudatei sale prietene Virginia a menținut o legătură imaginară, așa cum se spune despre cei care pierd o mână sau un picior că le simt în continuare prezența. „Măștile și poza“ au constituit adeseori pentru Virginia motive de a diminua admirația. Dar ele erau parte integrantă din personalitatea metamorfică a tinerei care alterna cu un rafinament incredibil posturile exhibiționiste, manifestate în plină lumină, cu cele de observatoare nemiloasă, ascunsă în umbră, într-o încordată pândă a inamicului. Adică a întregii lumi.
Pentru Virginia Woolf, Katherine Mansfield a reprezentat celălalt Bloomsbury, versantul primejdios al unei călătorii inițiatice în domeniul spiritului. Neo-zeelandeza era diferită nu doar de Virginia, ci de întreg cercul de bărbați și femei ce-și cultivau cu o gelozie feroce individualismul și excentricitățile. Felul unic de a privi lumea și de a-i recompune conturul în funcție de percepția ei era uimitor. Arta asamblării fragmentelor de realitate în unități șocante prin prospețimea și ineditul lor nu avea cum să nu atragă atenția unui cititor versat cum era Virginia Woolf. Scriitoarea mai în vârstă intuia că drumul pe care se înscrisese Katherine Mansfield era cu totul nou, pe când ea încă rătăcea în teritorii pe care în eseistica sa le critica, dar pe care în opera ei de ficțiune nu le putea, cel puțin până în acel moment, depăși.
Într-un studiu dedicat dezgustului în opera celor două scriitoare, Maud Ellmann identifica starea de greață, de respingere radicală a tot ce ținea de mizerie – indiferent dacă era de natura fizică sau morală (v. Ellmann, 2018: 11-28). E posibil ca și aceasta să le fi unit, având în vedere că ambele aveau o puternică aversiune față de orice activitate umană susceptibilă să provoace reacții viscerale. „Ambele scriitoare au manifestat o atitudine de greață, și chiar anorexică față de mâncat, scârba lor fiind exacerbată de vederea și de sunetul fălcilor celorlalți care masticau“ (Ellmann, 2018: 13). De aici, până la generalizarea idiosincraziilor și a adoptării unor poziții extreme n-a fost decât un pas. N-au lipsit nici acuzațiile de antisemitism, după publicarea romanului The Years, unde Virginia Woolf a înfățișat un personaj, Sara Pargiter, care împarte cu cea care i-a dat viață nu doar sensibilitatea exacerbată, ci și un evident antisemitism. Ca să nu mai vorbim de felul în care îi prezenta Katherine Mansfield pe germani. În povestirea Germans at Meat, aceștia sunt înfățișați ca niște canibali, personaje neevoluate care nu mănâncă, ci îngurgitează animalic ceea ce au în farfurie.
E pe deplin sugestiv faptul că Virginia Woolf a modificat semnificația unuia din textele ei fundamentale despre roman, Modern Fiction, adăugându-i nuanțe născute din confruntarea cu scrisul lui Katherine Mansfield. Reflecțiile ulterioare pe marginea povestirilor acesteia au schimbat accentele într-o asemenea măsură încât e limpede că influența și comunicarea dintre ele n-au fost oprite de barierele timpului și ale vieții/morții. Amândouă se înscriseseră pe o traiectorie anti-stendhaliană, înlocuind descrierea făcută de autorul francez romanului drept „o oglindă purtată de-a lungul unui drum“ prin imaginea sondării, nu mai puțin reflexive, reflectante, reverberante a sufletului. Se poate vorbi, cum pe bună dreptate susținea o cercetătoare, de o „oglindire-scrutare“ (DiBattista, 2018: 30), de existența unui ochi nemilos care anulează posibilitatea secretului. Ceea ce le-a adus împreună era obsesia adevărului – dar nu a oricărui adevăr, ci a celui scrupulos verificabil prin minte și simțuri.
Ceea ce le-a menținut aproape a fost, paradoxal, distanța dintre ele. Din prima clipă, Virginia a simțit că se află în fața cuiva care aparține altui regn. Felul în care mirosea, comportamentul voit agresiv, cinismul, aroganța, disprețul, lipsa de compasiune, autocentrarea fioroasă nu erau de natură să suscite admirație. Dar Virginia a fost întotdeauna în căutarea ciudățeniilor vieții. S-ar putea afirma că n-o interesa să descopere oameni, ci cazuri. Or, sălbăticiunea ce purta cu sine stigmatul lumii răsturnate corespundea întru totul acelei nevoi pe care n-o putea anula cu niciun chip. Dar Katherine era mai mult de atât: „Era lipsită de scrupule chiar și atunci când se distra“ (Froula, 2018a: 55). Ceea ce constituie, în mod cert, un superlativ. Cum să nu cedezi farmecului unei apariții din altă lume, ce poartă cu sine însemnele interzisului, ale de neatinsului, dar mai ales ale autenticului?
Atunci când s-au cunoscut, Virginia avea treizeci și patru de ani și încă părea o scriitoare tradițională. În ce-o privește, la douăzeci și opt de ani, Katherine știa cu precizie ce drum va urma. Și-a permis chiar luxul de a-și califica prima carte drept „tinerească și proastă“, îmbrățișând cu ardoare noi cărări literare. Așadar, una era adepta continuității, cealaltă a rupturii. Cu certitudine, ambele aveau secrete pe care nu țineau să le dezvăluie. În cazul Virginiei era vorba de starea sănătății ei și de experiențele-limită prin care deja trecuse. Katherine ducea cu sine o complicată istorie de familie, plină de frustrări și resentimente. Suficiente motive de a se găsi, reciproc, drept personaje pline de interes: „Ceea ce a văzut Katherine când a mers la Hogarth House a fost o femeie sigură pe soțul și pe casa ei, cu o încăpere de scris numai a ei, cu o pleiadă de rude care excelau în domeniul artei și fără să aibă nevoie să-și repudieze familia ori să se simtă înstrăinată pentru că era creatoare, Domnișoara Beauchamp din Thordon și fiica lui Sir Leslie Stephen nu începeau ca egale cursa, dacă despre o cursă va fi fost vorba“ (Alpers, 1982: 247-248).
Astfel de asimetrii – care s-au adâncit și diversificat de-a lungul celor șase ani de comunicare pe cât de problematică, pe atât de intensă – sunt dublate și de fapte semnificative. John Middleton Murry, soțul lui Katherine, absolvent de Oxford, avea o părere execrabilă despre lumea căreia îi aparținea Virginia. Pentru el, membrii Grupului Bloomsbury erau doar o „gașcă de impotenți de la Cambridge“, impresie care i se va fi transmis, fie și parțial, soției sale. Contradictorie e și traiectoria urmată de cele două scriitoare. În timp ce cărțile Virginiei au fost din ce în ce mai bune, ale lui Katherine și-au pierdut, după debutul strălucitor, din pregnanță și originalitate. Un element de stranietate: autoarea mai tânără s-a stins din viață înainte de a împlini vârsta pe care o avea cea mai vârstnică atunci când se cunoscuseră.
Poate că cea mai puternică impresie pe care i-a lăsat-o Katherine austerei sale viitoare prietene a fost aceea de personaj dostoievskian: i se părea a fi una din acele femei „umilite și obidite“ a cărei inocență a fost terfelită și care nu-și mai revin niciodată din drama pierderii Paradisului. Fiind ea însăși posesoarea unei destin asemănător, nu e de mirare că i-a comunicat lui Ottoline că a înțeles-o instantaneu și în profunzime. Și nu s-a înșelat.
Privită global, prietenia Virginiei Woolf cu Katherine Mansfield pare asimetrică. Scrisorile, notațiile de jurnale, conversațiile cu prietenii indică o discrepanță privind intensitatea sentimentelor dintre ele. În realitate, lucrurile au și o altă explicație – iar dintre biografii lui Mansfield, doar Claire Tomalin ia în considerare un element decisiv – starea de sănătate a acesteia:
„Evident, Virginia a fost rănită de absența răspunsurilor deoarece, ca mulți alții, n-a luat în considerare gravitatea bolii ei. Chiar și în august 1922, cu doar câteva luni înainte de moartea lui Katherine, Virginia i-a spus lui Lytton Strachey că auzise că s-ar fi însănătoșit pe deplin.“
Lipsa de comunicare privind starea reală a prietenie sale era, însă, dublată de ceva la fel de profund: de complexele de inferioritate ale unei fete ce nu se simțea pregătită să înfrunte sofisticata societate impregnată de prejudecăți și debordând de aroganță care constituia mediul natural al celei pe care, în sinea ei, o admira profund:
Lăsând de-o parte boala, era greu să treci peste desele schimbări de toane. În plus, în cercurile lor musteau bârfele răutăcioase, astfel încât erau transmise și amplificate chiar și cele mai mărunte remarci ale uneia privitoare la cealaltă. Katherine detesta Bloomsbury și știa că Virginia putea, dacă voia, adopta un ton superior și s-o zdrobească din punct de vedere social și intelectual. Iar Virginia știa că Katherine era mincinoasă și lingușitoare. Iar figura lui Murry nu ajuta deloc (Tomalin, 1988: 202).
Dincolo de urcușurile și coborâșurile, de erorile și așteptările înșelate, rămâne intensitatea unei atracții care a lăsat urme adânci în memoria și în sufletul scriitoarei care a supraviețuit tuturor „căutărilor de noduri în papură“, frustrărilor și adversităților reale sau imaginare. Iar deasupra tuturor, imboldul de a merge spre ea, oriunde ar fi fost, pentru a-i spune ce crede despre scris și despre existența ca scriitor. Imaginându-și o altă biografie, Virginia se proiectează într-un spațiu ideal, unde contopirea lor fizică și intelectuală s-ar fi produs ca de la sine: „Dacă aș fi fost la Paris & m-aș fi dus la ea, s-ar fi trezit & în trei minute am fi vorbit din nou. Numai că nu puteam să fac acel pas. Împrejurările – Murry & celelalte – & micile minciuni & trădări, nesfârșita joacă & glumele, sau ce-o mai fi fost, au anulat atât de mult din substanța prieteniei. Eram prea nesigură. Și am lăsat ca lucrurile să se stingă…“
Alpers, Antony, 1982. The Life of Katherine Mansfield. Oxford: Oxford University Press.
DiBattista, Maria, 2018. „Together and Apart“, în Froula, 2018.
Ellmann, Maud, 2018, „Powers of Disgust: Katherine Mansfield and Virginia Woolf“, în Froula, 2018.
Froula, Christine, Gerri Kimber, and Todd Martin (editori), 2018. Katherine Mansfield and Virginia Woolf. Edinburgh: Edinburgh University Press.
Froula, Christine, 2018a. „Katherine’s Secrets“, în Froula, 2018
Mansfield, Katherine, 1930. The Letters of Katherine Mansfield. Volume I. London: Constable & Co Ltd.
Smith, Angela, 1999. Katherine Mansfield and Virginia Woolf. A Public of Two. Oxford: Clarendon Press.
Tomalin, Claire, 1988. Katherine Mansfield. A Secret Life. London: Penguin.
Woolf, Virginia, 1976L. The Letters of Virginia Woolf. Volume Two 1912-1922. New York and London: Harcourt Brace Jovanovich, Publishers.
Woolf, Virginia, 1977D. The Diary of Virginia Woolf. Volume I: 1915-1919. London: Penguin Books.
Woolf, Virginia, 1978D. The Diary of Virginia Woolf. Volume II: 1920-1924. London: Penguin Books.
Woolf, Virginia, 1994. The Essays of Virginia Woolf. Volume Four. 1925-1928. Orlando: Harcourt, Inc.
Imagine: Young Woman with Ibis, Edgar Degas, 1857–58
