Sâmbătă, 4 aprilie, la ora trei, când am ajuns la ARCUB/Hanul Gabroveni, Dan Perjovschi n-a salutat cu căldură prietenească. A împărțit oamenii în două grupuri, dintre care unul merge cu el, iar celălalt, cu Lia. Și pornim.
Cu Dan, turul e alert, plin de umor, tranșant. Îmi dau seama că este tocmai cum sunt desenele și colecțiile sale. Viu, abil, agil, dinamic, tăios. Mă cuceresc, de data asta, pozele cu camerele de hotel în care au fost și pe care le-a fotografiat. A fost curios cum dispare orice obiect de artă, cât de kitschos ar fi el, din hotelurile moderne. Este, într-adevăr, o miniexpoziție foarte interesantă și un semn al vremurilor, nu foarte bun.
Urcăm și coborâm (expoziția Perjovschilor e și la subsol, și la etaj) și, între timp, înțelegem cât de cât cum trăiește și ce interese are un artist în ziua de azi. Mai ales dacă este de tipul lui Dan: mereu curios, mereu cu replica la el (atât artistică, cât și „de ghidare/de context“: Mona Muscă intervine în repetate rânduri, dar bunul nostru ghid știe întotdeauna ce să-i răspundă), mereu cu creionul tăios sau cu pana tăioasă.
În mine, istoria lui Dan Perjovschi este așa: l-am descoperit în 22, într-o revistă în care, pur și simplu, l-am adorat și îl descopăr și azi, cu bucurie, la fiecare număr. Îmi amintesc, printre altele, cum a creat marca pentru pagina de es/eu sau găina care strănuta în vremurile cu gripa aviară. Despre Lia, am auzit mult mai târziu, într-un interviu făcut pentru televiziune.
Turul Liei e mai ardelenesc (deși sunt amândoi din Sibiu), mai așezat, mai teoretic, aș zice. Ceea ce mă surprinde, mai ales văzând performanța cu păpușa pe care o mânjește cu noroi și o dă de toți pereții: e un video de-acum treizeci de ani, iar păpușa o simbolizează tocmai pe ea. Dă cu păpușa și în pereți, dar și în oameni: mirarea ei, atunci, a fost că oamenii n-au fugit, deși și-au murdărit hainele și i-a și durut, probabil. Lia spune că ei au trăit 30 de ani înainte de revoluție și treizeci după (sunt amândoi din 1961), „poate un pic prea mult“ acum, în consumerism, când dincolo n-am avut nimic.
Poate cel mai interesant în expoziție mi s-a părut că ne-a arătat ce au fost și ce au devenit unele locuri, unele stări: de exemplu, bărbații și femeile bătute de mineri au devenit (firește, nu ei/ele, ci simbolica lor) niște bărbați goi și femei goale, Piața Universității, metafora revoluției, un loc cu McDonald’s, iar Coloana infinitului, un toc de pantofi.
„N-am pus asta ca să ne dăm mari, dar totuși“ – spune Dan despre peretele pe care apare CV-ul lor. Eu cred că România va fi o țară „mare“, europeană și universală atunci când toți vom și vor înțelege că arta nu este un turn înalt și ermetic, ci chiar viziunea perpetuum mobile care ne schimbă perspectiva și viața. Cuplul Perjovschi reușește asta, și cum m-am uitat în jur, am putut observa că nu numai pentru mine, ci pentru fiecare artist plastic care își face zidul lui în mijlocul orașului în care trăiește.
Zic, nu dau cu zidul.
Foto © Péter Demény
