Arta psihanalizei, psihanaliza artei

Motto

„Scrierea analitică este un gen literar care implică legătura dintre o interpretare și o operă de artă. Văd această formă a scrierii ca o conversație între o idee analitică originală (dezvoltată într-o manieră academică) și crearea în cuvinte a ceva asemănător unei experiențe analitice. Fiecare idee analitică este o interpretare în măsura în care face referire, direct sau indirect, la relația dintre experiența conștientă și cea inconștientă, și astfel este o interpretare în sens analitic. În același timp, în mod necesar, scrierea analitică implică o operă artistică, o muncă în care scriitorul trebuie să utilizeze limbajul într-un mod măiestru…“

Thomas H. Ogden, A scrie despre psihanaliză

Psihanaliza și arta au avut, și au continuu, legături și spații de întâlnire, de interferență și de regăsire, chiar dacă uneori sunt complementare și în acordaj, iar alteori controversate și discutabile, ele se hrănesc și se îmbogățesc una pe cealaltă, una din cealaltă, incontestabil. Estetica, arta și procesul creator au fost considerate de către psihanaliști, de-a lungul deceniilor, ca inerente și de netăgăduit în travaliul psihic, în travaliul analitic și în cadrul intern/extern al analistului. Pentru a nu aminti și de psihanaliștii poeți, psihanaliștii romancieri, psihanaliștii muzicieni, pictori, dansatori ș.a.m.d. Funcția estetică, funcția poetică și metaforică a analistului/analizantului, potențialul creativ, funcția de simbolizare, capacitatea de a fi și „a trăi creativ“ (Donald Winnicott), „aprehensiunea estetică a lumii“ (Donald Meltzer), „amprenta și stilul/vocea analistului“ (Thomas H. Ogden) sunt doar câteva dintre conceptele-metafore întâlnite în literatura psihanalitică și în teoria clinicii psihanalitice, în tangență cu procesul creator și dimensiunea estetică a psihismului.

Poeții susțin adesea că poezia poate oferi un leac pentru disperare și izolare. William Carlos Williams scria: „Este dificil/ să afli vești din poezii/ și totuși oamenii mor mizerabil în fiecare zi/ din lipsă/ de ceea ce se găsește acolo“ (1962). Adrienne Rich, la rândul său, mărturisea că poezia poate deschide camerele încuiate ale posibilităților, poate retrezi zonele amorțite ale sentimentelor, poate reinsufla dorința. Oferind o punte între lumile subiective, poezia este în mod inerent o lovitură împotriva a ceea ce Stolorow și Atwood numesc „mitul minții izolate“. Cum ar putea oare psihanaliștii să exploateze această putere vindecătoare? Totodată, cum ar putea oare scriitorii, artiștii, pictorii, să beneficieze de travaliul psihanalitic pentru a-și păstra forța creației în acordaj cu Sinele lor Autentic?

În 1997, la o conferință psihanalitică, George Atwood, care lucra cu pacienți sever tulburați, mărturisea despre dificultatea de a accepta suferința fatală a unui pacient psihotic: „Sunt mort“. Cuvinte-încercări, iată, ale pacientului de a comunica aproape metaforic, poetic ceea ce altfel este incomunicabil. Dacă ascultăm poetic, mărturisirea pacientului nu transmite, sau nu numai, convingerea inexistenței sale reale. Imaginația noastră ne oferă un sentiment straniu, o dorință pulsatilă, zădărnicită, de a fi în viață, trunchiată de ritmul monoton al mărturisirii, o coborâre în trei note spre Poarta Infernului: „Sunt mort“.

Ca psihanalistă și poetă, eseistă, mă gândesc adesea la asemănările dintre cele două demersuri ale mele: travaliul psihanalitic și travaliul creator, amândouă fiind procese psihice vitalizante. Psihanaliza a fost mult timp o resursă pentru interpretarea literară, și reciproca fiind valabilă în ultimii 100 de ani. Cele două activități principale ale psihanalistului, ascultarea empatică a analizanților și crearea de interpretări adecvate lumii și experienței celuilalt, sunt ambele facilitate de sensibilitatea și forța specifice unui poet – respectiv, funcția poetică, metaforizantă a analistului. Există o asemănare între tipul de reverie activă, alertă, în care ești cuprins sub mirajul unui poem – care îmbină atât un simț deosebit al semnificației, cât și „transa“ liniștitoare a sunetului și ritmului – și modul în care se ascultă atât conținutul, cât și aspectele nonverbale ale discursului unui analizant. Interpretările eficiente se bazează pe aceleași abilități lingvistice – concizie, claritate, aluzivitate, ritm, melodicitate, structură, mesaj – care informează cele mai bune poeme. Dar analogia merge mai departe de atât. Câmpul intersubiectiv creat de un poem între scriitor și cititor, un câmp lingvistic încărcat de sens, se aseamănă foarte mult cu câmpul intersubiectiv mediat de limbaj, creat de analist și analizant. Un poem reușit, ca și o interpretare reușită, creează un sentiment de relație intersubiectivă.

Poezia, literatura, pictura, arta nu sunt terapeu­tice per se, desigur, dar este evident că se pot insera într‑un dispo­zitiv terapeutic, într-un proces transformator, elaborant, reflectant, vitalizant, integrant de Sine. Din punctul de vedere al unui critic sau al publicului, indiferent că este vorba despre căutarea frumosului, a talentului, a tehnicii de interpretare/creație, de expresie, de comunicare, sublimare sau de substituție, avem de luat în seamă un travaliu psihic, interior. Implicarea artistică îl mobilizează pe subiectul creator cu toată lumea sa interioară, într‑un spațiu ce nu mai este nici al său propriu, nici al celui­lalt, și totuși comun ambilor, un spațiu tranzițional, cum l‑a numit Donald Winnicott.

Pentru psihanaliști, de oricare Școală și orientare ar fi, discursul este in essentia un dialog: realizarea sa, atât ritmică și intonațională, cât și sintactică, nece­sită doi interlocutori pentru a se produce (chiar dacă sunt interlocutori interni). Amintim însă, în plus față de această condiție fundamentală pentru separarea dintre un subiect și un altul, și faptul că secvențele verbale nu se realizează decât cu condiția înlocuirii unui obiect originar, mai mult sau mai puțin simbolic, cu o transpunere care este o veritabilă reconstituire ce dă retroactiv formă și sens mirajului obiectului originar. Această mișcare decisivă a transpunerii cuprinde doi versanți: doliul desăvârșit după obiectul primar (iar în umbra aces­tuia, doliul obiectului arhaic, al Lucrului, La Chose), precum și aderarea subiectului la registrul simbolic (semnifi­cant al absenței lucrului/obiectului, mai exact). Acolo unde reprezentările de cuvinte, numirea, denominația, inventarea/crearea de concepte și sintagme (în definiția lor pozitivă și negativă, simultan), de metafore și alte jocuri stilistice eșuează, rămâne un vid născător de viu dacă lumea/Celălalt îl gândește, îi comunică senzitiv-senzorial și prin cuvânt, sensurile existente, dacă sprijină țeserea de sensuri noi, și îndeosebi dacă este acolo pentru o continuitate de a fi, a gândi, a crea legături.Reprezentări de cuvinte, da. Neîndeajuns însă dacă ele nu întâlnesc o realitate exterioară care să le dea miez, fond, esență, vitalitate, sens, trăire. Și atunci, cuvântul nu mai este doar o formă necomunicantă, ci își începe destinul său de transmitere, de a fi înțeles și transformat mai departe.

Viața artistică și științifică, creația, visul, reveria, scriitura îndeosebi, sunt acele domenii în care „capacitatea negativă“ a unui om, așa cum o cunoaștem din literatură de la Keats și din psihanaliză de la W.R. Bion, este esențială în procesele psihice și creatoare, nu doar pentru forța de a trăi și de a crea, ci de a transmite durabil viața și opera de artă. Pentru scri­itor, fiecare fantasmă poate fi și îndeplinirea unei dorințe, ea urmează o dinamică, într‑un anume spațiu‑timp, se modifică în funcție de registrul psihic. Fiindcă orice fantasmă condensează în ea, simultan, cele trei timpuri: un prezent dat de o impresie actuală, un trecut (infantil, generațional) spre care trimite, un viitor creat de așteptări și de speranța împlinirii dorinței. De aceea, ars scribendi ne situ­ează într‑un atemporal, într‑un spațiu interior în care ceea ce scriem condensează și fantasmele înscrise, originare sau nu, condensează și reprezentări – ale de afecte și pulsiuni.

 Nici însuși Sigmund Freud nu neglijează paralela între scribendi și oniric, ci urmărește „personajul“ dintr‑un roman, „îndeosebi psihologic“, așa cum urmărește destinul personajelor din vis, în acțiunea lor întrepătrunsă, în destinul lor, ca un destin pulsional. Chipuri ale Eului, într‑un „teatru al Eului“ – după expresia lui Joyce McDougall – personajele sunt fie părți ale Self‑ului autorului, fie imago‑uri asupra cărora se deplasează afectul, se proiectează, se idealizează. Un autor este in essentia un Pygmalion. Însă, la final, opera sa nu îi mai aparține, e predată lumii, celuilalt. Devine ea însăși obiect obiectiv, după ce a fost obiect subiectiv – spre a‑l reaminti pe D. Winnicott.

Psihanaliza nu interpretează autorul, crea­torul, ci caută mai degrabă acele revelații asupra inconștientului uman universal, nu biografia auto­rului sau relația cu opera sa, chiar dacă adesea întâlnim și asemenea abordări. Pentru psihanalist, singurul scop rămâne explorarea și cunoașterea inconștientului, indiferent de forma sa de concre­tizare, în patologic, în creativ, în social, în toate manifestările. Și psihanaliza, și arta au ca obiect comun realitatea psihică subiectivă, inconștientă sau preconștientă, din perspective diferite, însă: psihanaliza face corp cu inconștientul, crește din interior ca un germene, arta este o manifestare a inconștientului, precum celelalte manifestări ale sale. Aici nu este vorba doar de inconștientul auto­rului, creatorului, ci și de inconștientul lectorului, spectatorului, auditoriului.

Există o serie de psihanaliști care se opun sau sunt sceptici față de orice „aplicare“ a psihanalizei la lite­ratură, la orice artă, și alții care simt firească această „aplicare“, câtă vreme este produsul inconștientului și al creativității psihice, este un „fenomen tranzițional“, precum spunea Winnicott. Analistul este totodată el însuși un cititor al operelor literare, și nu orice fel de cititor – el se lasă impregnat de și cuprinde în spațiul său psihic, ca un conținător, mișcările pulsionale și afec­tive transmise de acel discurs narativ sau poetic. Mai mult, analistul este un scriitor, fiindcă scrierile psihanalitice implică un travaliu de elaborare și de regândire, de creație a sensurilor, de legare a fragmentelor psihice dezlegate sau patologic legate anterior etc. O ficționalizare, așa cum subliniază Thomas H. Ogden în A scrie despre psihanaliză: „Autorul analitic este în mod continuu confruntat cu un adevăr paradoxal: experiența analitică (cea care nu poate fi spusă sau citita) trebuie săfie transformată în «ficțiune» (o redare imaginară a experienței prin cuvinte, discurs), astfel încât ceea ce este adevărat în acea experiență să poată fi comunicat cititorului. Cu alte cuvinte, scrierea psihanalitică, prin comunicarea a ceea ce este adevărat în experiența analitică, transformă faptele în ficțiuni.“

André Green a scris îndelung asupra operelor lite­rare și miturilor, asupra travaliului scriiturii: Hamlet et Hamlet, Un oeil en trop, La Lettre et la Mort, L’Aventure négative ar fi reperele esențiale, fără a lăsa deoparte multiplele articole și eseuri de psihanaliză. El afirma în articolul său, „Dublul și absentul“: „Travaliul scrierii presupune o desprindere și o pierdere, o rană și un doliu, iar opera va fi transformarea ce are ca scop să le reacopere prin pozitivarea ficționalului.“ Să nu uităm și cuvintele lui Jean Laplanche, care descoperea în creator o sensibilitate anume față de traumatism (în Seducția originară), o „trau­matofilie“, în tendința scriitorului de a repeta trauma, a o re‑experimenta, pentru a o elabora și simboliza.

Creația autentică ajunge la a fi mai mult decât sublimare, în măsura în care este o experiență funda­mental bună, din punct de vedere psihic și fizic, triumfând asupra agresivității, distructivității și angoasei, altfel spus asupra mortiferului. Este cumva în lumina gândirii winnicottiene, fiindcă regăsim în capacitatea de joc și creație acea continuitate de a fi, în spațiul tranzițional al existenței psihice, o conti­nuitate în timp atât a subiectului, cât și a obiectului. Și, de aceea, această arie de existență și de creație este esențială pentru artă, religie, știință, cultură. El nu exclude patologicul, ci îl include într‑un cadru de elaborare. Așa cum nu exclude nici realitatea sau proba realității, fiindcă ține seama de iluzie, halucinație, creativitatea primară, percepția primară și de obiectul găsit‑creat. În linia lui D. Winnicott este și psihanalista și eseista Marion Milner, când afirmă că poetul originar se află în noi, atunci când creează pentru el lumea exte­rioară, descoperind familiarul în nefamiliar.

Și atunci, scriitura unde se regăsește: în libido scri­bendi, ori în sublimare, ori în pierdere – în travaliul de doliu/melancolie după obiectul pierdut? Și, păstrând rolul și semnificația instanțelor, cum se transformă Se‑ul, Eul, Supraeul, Idealul Eului în actul creator, ținând seama că acest produs al creației este cumva și obiect tranzițional: face parte și din sine, și din celălalt, și din lumea interioară, și din lumea celuilalt, în egală măsură aparținând și neaparținând ambelor. Și, mai mult, este oare acest „copil idealizat“ – produsul creației – un rod al narcisismului nostru? Și dacă da: cât narcisism de viață, cât narcisism de moarte, când ne gândim la dezlegare, la dezintri­care, la fragmentare, la pierderea limitelor, la jocul pe orice limită, până la prăbușire în „nebunie“, în maladie, în mortifer?

Sunt doar câteva întrebări la care în prezent psihanaliștii explorează și caută posibile răspunsuri, sensuri.

Imagine: Le Jour, Odilon Redon, 1891