„Arta și activismul pot coexista atunci când există atât o miză personală, cât și una colectivă“

Interviu cu Gianina Cărbunariu

(Fotografii de Barna Némethi)

Start

Cu umor și onestitate, regizoarea și dramaturga Gianina Cărbunariu își analizează parcursul artistic într-un interviu-portret. Aceasta povestește despre pasiuni timpurii și relația cu familia, dezbate subiecte importante din industria artistică și vorbește necenzurat despre realitatea mediului teatral, cu frumusețile și greutățile sale.

Te-ai născut și ai crescut în Piatra Neamț. Povestește-ne, te rog, despre copilăria ta. Care erau pasiunile tale? Cum îți petreceai timpul liber?

Am început să citesc la 5 ani și devoram cam tot ce prindeam. Nu am avut lecturi dirijate, aveam la dispoziție întreaga bibliotecă din casă, precum și bibliotecile tuturor rudelor mele. Am avut norocul să mă nasc într-o familie în care oamenii prețuiau cărțile. Ieșeam și eu pe afară ca toți copiii, dar, dacă era să aleg, aș fi stat toată ziua și, uneori, noaptea, să citesc, fără să mă bată nimeni la cap. O altă pasiune a fost înotul, am fost la cursuri ani buni, îmi place și acum. Până într-a noua am fost pasionată de matematică. Un unchi inginer mă ajuta în timpul liber să rezolv probleme mai grele, mai ales de geometrie. După clasa a noua, am ajuns să urăsc matematica pentru că m-am dus la o clasă cu profil real, unde cerințele erau atât de mari încât nu aveam timp să citesc mai nimic și asta mi se părea foarte frustrant. Așa că m-am mutat la o clasă de limbi străine. Cred că prin clasa a VI-a sau a VII-a am ajuns la cenaclul literar de la Palatul Copiilor din Piatra, coordonat pe atunci de doamna profesoară Cristea. Scriam tot felul de „texte”. Cred că am început să scriu piese de teatru prin clasa a VII-a. Când eram în clasa a X-a, am înființat prima trupă de teatru a liceului, am făcut un spectacol pe un text scris de mine cu care am fost și la câteva festivaluri, deși pe atunci erau foarte puține festivaluri pentru tineri. Îmi petreceam timpul liber în repetiții (am și jucat în spectacolul respectiv), iar uneori mai și chiuleam de la anumite ore pentru asta. Am fost și la un atelier de teatru pe care îl făcea actorul Corneliu Dan Borcia. Împreună cu alți prieteni de vârsta mea, mergeam la Teatrul Tineretului să vedem fiecare nou spectacol, iar de la festival eram nelipsiți.

Care este relația cu părinții tăi și cum te-au influențat aceștia în parcursul profesional?

Am făcut două facultăți, Litere și Regie de Teatru, masterat, doctorat… deci mulți ani de școală. Părinții m-au susținut să fac tot ce am vrut și m-au ajutat financiar într-o perioadă care a fost foarte grea pentru ei. Lucrau în combinatul chimic Săvinești, tata ca maistru, mama ca laborantă. Cred că atunci când eram în primul an de facultate la Litere, au fost amândoi disponibilizați. Pe atunci nu erau job-uri part-time pentru studenți. Practic, nu prea erau job-uri. Nu știu nici acum cum au reușit ai mei să mă susțină. E adevărat că am avut, de obicei, bursă, mai făceam și meditații la franceză. După ce am intrat la Regie, am avut norocul să găsesc proiecte remunerate, care aveau și legătură cu studiile mele. Țin minte că am fost implicată în câteva proiecte de teatru foarte faine cu și pentru liceeni. Deci am încercat să nu fiu chiar o povară pentru ai mei, însă sunt convinsă că au făcut sacrificii foarte mari pentru a-mi oferi ceea ce lor li s-a părut cel mai important lucru: educația. Deși au fost destul de stricți până la 18 ani, nu m-au comparat niciodată cu alții, nu m-au silit să intru în competiții ridicole sau absurde. Mi-au oferit susținerea materială pentru studii, apoi libertatea de a alege să fac ce vreau cu viața mea. Pentru asta și pentru multe altele, îi iubesc și îi respect foarte mult.

Deși mergeai încă din anii de liceu la spectacole de teatru, prima facultate pe care ai absolvit-o, în anul 2000, a fost Facultatea de Litere. Care a fost momentul în care ai realizat că îți dorești o carieră în domeniul teatral și ce a dus la această alegere?

Cred că cele două facultăți se completează foarte bine. Nu m-am gândit, evident, la o carieră, dar mi-a plăcut teatrul de la prima experiență, de când aveam opt-nouă ani. Apoi în liceu a devenit clar că vreau să fac regie de teatru. Stagiunile Teatrului Tineretului erau foarte bune, am prins momentul când s-a repetat Orfanul Zhao. Țin minte că m-am furișat la o repetiție și îmi amintesc foarte bine, după atâția ani, câteva dintre indicațiile pe care Alexandru Dabija le-a dat actorilor în ziua aia. Am văzut foarte multe spectacole în cadrul Festivalului de teatru, despre care puțină lume știe că e cel mai vechi festival din România (din 1969) și că e și primul festival internațional, reinventat de directorul de atunci, regizorul Nicolae Scarlat, în 1992. Era un festival cu o selecție provocatoare, experimentală, iar atmosfera era incredibilă, publicul era numeros, de toate vârstele.

Nu am dat din prima la Regie pentru că erau puține locuri și nu voiam să stau un an acasă. Mi-am făcut curaj abia după anul trei de Litere și nu mi s-a părut un examen greu. De fapt, am și intrat prima. Nici atunci nu m-am gândit că voi face o carieră. Auzeam în jurul meu, în facultate, tot felul de discuții despre cum să intri în teatre, cu cine să vorbești, cine ce prieteni sau rude influente are. Pe mine nu m-au interesat și nici nu m-au intimidat genul ăsta de abordări. Eu aveam această pasiune și voiam să spun, în felul meu, lucruri despre ceea ce simțeam, despre ce vedeam în jur. Eram destul de naivă, dar cred că, din punctul ăsta de vedere, nu m-am schimbat prea mult. Nu mă interesează să îmi construiesc o „carieră”. Îmi place ce fac și, în ciuda multor greutăți inevitabile în meseria asta, am căutat întotdeauna strategii ca să duc până la capăt fiecare proiect în care am crezut. În rest, multe lucruri pur și simplu mi s-au întâmplat și cred că am avut șansa unor întâlniri care m-au inspirat și m-au motivat să nu mă opresc din drum.

Înființarea grupului dramAcum, în 2001/2002, a marcat unul dintre primele proiecte la care nu ai lucrat doar din postura de autoare sau regizoare, ci și în calitate de promotoare a unor idei. Cum te-a ajutat această experiență timpurie și cât de importante sunt aceste „alianțe” formate între artiști cu viziuni și principii comune?

Cred că pentru orice tânăr artist e importantă experiența unui astfel de proiect colectiv, lucrul în comun, cumva paralel cu sistemul educațional, în care e și multă frondă, dorință de a schimba un statu-quo, dar și încercare de a coagula oameni în jurul unor idei: dramaturgi la început de drum, studenți la regie și actorie, oameni de teatru, spectatori. Proiectul dramAcum a trasat niște direcții pe care s-a putut construi în continuare, mai ales în ceea ce privește includerea dramaturgului în echipa de creație, documentarea unor teme, dezvoltarea textului în sala de repetiții, lecturile publice și atelierele de creație.  A fost un moment important în viața mea, pentru că nu era numai despre teatru, ci și despre prietenie, principii comune, solidaritate. E bine să nu fii singur la început de drum.

Teza ta pentru doctorat este intitulată Regizorul dramaturg. Ce avantaje apar pentru un spectacol de teatru ale cărui piesă și regie sunt semnate de aceeași persoană? Ce riscuri implică expansiunea fenomenului pentru dramaturgii care nu pot sau nu doresc să își regizeze singuri piesele?

Un avantaj ar putea fi că scenariul și conceptul spectacolului apar în același timp. Apoi există mai multă flexibilitate în repetiții, poți schimba orice din mers, chiar și în ultimele zile sau după premieră. Asta face ca procesul să fie dinamic, să fie viu. Dar aș spune și dezavantajele, pentru că despre astea nu am apucat să scriu în teza de doctorat. În primul rând, munca e triplă, mai ales dacă faci și documentare, iar mulți directori de teatru nu înțeleg (încă) faptul că documentarea înseamnă muncă și timp investit (evident, vorbim de o documentare pe teren sau în arhive, nu doar în fața laptopului). Timpul de repetiții este de obicei cam același, ceea ce nu e corect pentru că este extenuant să repeți toată ziua, iar noaptea să scrii. După un proiect de genul ăsta clar ai nevoie de recuperare. În consecință, lucrezi de te ia naiba, dar cu „rezultate” vizibile mai puține. Eu nu am cum să fac mai mult de două proiecte pe an. Ca regizor, poți să pregătești și să faci și patru-cinci spectacole pe an. Sunt procese diferite, nu înseamnă că unul e mai bun decât celălalt, plus că fiecare artist are ritmul lui. Doar că pe mine a început să mă agaseze lejeritatea cu care unii cred că ești un fel de doi în unu, chiar trei în unu și că, în esență, nu e nimic așa de complicat. În ceea ce îi privește pe dramaturgi, nu există niciun risc, decât poate acela de a se face dramaturgi-regizori atunci când suferă că nu sunt montați. Nu cred că există riscul să se transforme peste noapte toți regizorii în dramaturgi. Cred că aici pot interveni programele destinate dramaturgilor și echipelor care să lucreze împreună cu ei. Sunt câteva în țară, și la Piatra Neamț am avut astfel de proiecte (SafeSpoTT, Micro-Laborator de creație, Blind Date), care au avut ca scop crearea unor echipe în care dramaturgii să se întâlnească cu regizorii și cu actorii. Există studii de masterat de scriere dramatică și ele ar trebui ca în fiecare an să prezinte câte o nouă generație de autori de texte pentru teatru care să se fi întâlnit încă din timpul școlii cu colegii regizori și actori, să se fi integrat deja în niște echipe de creație. Deci cred că lucrurile stau mult mai bine decât acum 20 de ani.

De unde a pornit ideea piesei Stop the Tempo și ce a însemnat spectacolul pentru perioada și contextul în care a apărut?

Cred că a venit în primul rând de la refuzul meu de a lucra într-un sistem teatral care pe atunci mi se părea inert, bazat pe interese de grup și de castă, neinteresat de textul contemporan, desprins cu totul de realitate. Nu a fost doar un refuz simbolic, eu am primit oferte să lucrez în teatre de stat când am terminat facultatea și în anii următori, dar am evitat să le dau curs. Ce a însemnat spectacolul pentru acea perioadă și acel context teatral cred că e mai corect să spună criticii și teoreticienii de teatru. Pentru mine a însemnat, în mod clar, o distanțare asumată față de sistemul teatral românesc, gest care a marcat traseul meu ulterior. Și, din fericire, a însemnat și momentul în care am început să îmi prezint spectacolele în străinătate, iar textele să fie traduse și să circule. Mi-am câștigat independența față de un context în care nu mă regăseam.

Odată cu prima ta piesă, care a fost remarcată în străinătate, au apărut și noi oportunități internaționale. Ce a însemnat rezidența la Royal Court Theater pentru parcursul tău profesional?

A fost momentul unor întâlniri foarte importante în ateliere sau discuții cu dramaturgi britanici celebri precum Harold Pinter, Martin Crimp, David Hare sau Tom Stoppard. Fiecare tânăr dramaturg avea un mentor pe întreaga durată a rezidenței, iar eu am avut norocul ca mentorul meu să fie dramaturgul Simon Stephens. Rezidența era coordonată de neobosita și extrem de devotata Elyse Dodgson și oferea un cadru foarte dinamic, instrumente de lucru, însă dincolo de asta era încurajată personalitatea fiecărui creator. Am fost 16 dramaturgi din toată lumea, iar într-o lună am reușit să devenim un grup, să ne împrietenim. Astfel, cu mulți dintre colegii și colegele mele am păstrat legătura peste ani. Textul a fost ulterior montat la Royal Court și a avut premiera în Dublin International Festival. Publicarea în engleză a însemnat, de asemenea, o mare vizibilitate, astfel încât în anii care au urmat a fost montat în mai toate țările din Europa. Se mai montează și acum.

În perioada 2013-2015 ai fost lector la Facultatea de Teatru a Universității Babeş–Bolyai din Cluj. Pe de altă  parte, ai susținut nenumărate ateliere de teatru pentru tineri profesioniști din țară și din străinătate. Ce diferențe apar când studiezi o artă într-un mediu academic față de un mediu mai puțin formal? Ce modalitate consideri a fi mai eficientă?

Cred că ambele sunt cel puțin utile pentru traseul unui artist. Pentru mine experiența la UNATC, avându-i ca profesori pe Valeriu Moisescu și pe Nicolae Mandea, a fost momentul în care m-am format, e adevărat, cu multe zbateri, căutări, îndoieli, frustrări, dar și revelații, riscuri și descoperiri. Era și mai mult timp dedicat formării unui regizor. În plus, în școală am început și proiectul dramAcum, unde contextul era foarte puțin formal. Rezidențele ulterioare m-au ajutat să îmi clarific anumite opțiuni și afinități, să îmi dau seama inclusiv ce nu mă interesează. Oricum, nici un traseu artistic nu seamănă cu altul. Pentru că depinde pe cine întâlnești în școală și pe cine întâlnești mai apoi în ateliere. Sigur că, în mediul academic, te gândești că este o rigoare mai mare, iar în cel al atelierelor ar trebui să fie mai multă libertate. Totuși, disciplina formată în mediul academic poate să te ajute. Indiferența sau aroganța unor profesori care au pretenția de a ști tot, asta cu siguranță nu te prea motivează, dar în generația mea nu a fost cazul. Pe de altă parte, o prea mare libertate în ateliere poate să te inhibe sau să te deruteze. Ca mentor în ateliere, dar și ca profesor, încerc să păstrez un fel de rigoare, dar să ofer și libertatea unor descoperiri pe cont propriu. Eu nu cred că școala produce artiști. Ea îți dă niște instrumente, un context, iar dincolo de asta e vorba doar de munca ta, de intuiții și căutări, care se transformă la un moment dat într-un parcurs. Alegerile estetice personale, dar și cele etice te definesc ca artist.

În anul 2014 ai devenit prima femeie din istoria premiilor UNITER care a obținut trofeul pentru „Cel mai bun spectacol” cu De vînzare/For Sale.  Cât de mult a contat – la nivel personal, dar și la scară largă –  acest mic pas pentru tine, dar mare pentru industria artistică din România?

După ce am luat acel premiu, în 2014, eu nu am mai montat în nici un teatru de stat din București până acum, în 2023. Cred că am răspuns la întrebare. Faptul că am fost prima femeie care a luat acest premiu nu spune mare lucru despre mine, eu aș fi trăit în continuare bine mersi și fără el. Faptul că am fost prima femeie premiată spune însă foarte multe despre sistemul teatral românesc care nu a acordat acest premiu timp de 30 de ani unei artiste incredibile cum a fost Cătălina Buzoianu, de exemplu. Întotdeauna premiile spun mai multe despre cei care le dau decât despre cei care le primesc. Evident, până la premii, industria trebuie să corecteze lucrurile și în timpul procesului, dar și la modul simbolic. Ca directoare am încercat să invit regizoare, dramaturge, scenografe și să le creez un context de lucru cât mai corect. Am înființat un premiu în Festival, oferit de echipa curatorială a TT, un premiu care poartă numele regizoarei și profesoarei Cătălina Buzoianu. Înainte de a lua premii, artistele trebuie să ajungă să lucreze, iar regizoarele care au marcat istoria teatrului trebuie prezentate tinerelor generații ca modele, cu nume, prenume și tot ceea ce au realizat. 

Când aveam cincisprezece ani am auzit pentru prima dată termenul de „whistleblower” sau „avertizor de integritate”, pe scena Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu, în cadrul spectacolului Oameni obișnuiți. Ești cunoscută pentru realizarea de spectacole cu accente sociale, inspirate din realitate, care conțin o dimensiune educativă pentru publicul larg. Însă câte dintre textele tale conțin elemente autobiografice? Cât din povestea sau personalitatea ta se regăsește în anumite personaje pe care le-ai conturat de-a lungul anilor?

În fiecare spectacol sunt eu, cu toate dubiile și întrebările mele. E adevărat, nu prea există elemente autobiografice clare. În Oameni obișnuiți nu există nici o referință directă la experiențe personale, dar motivul pentru care am ales să fac spectacolul a fost unul foarte personal. Apoi, în multe spectacole am încercat să analizez relația actor–regizor, de cele mai multe ori în cheie ironică și critică. A fi regizor/regizoare și dramaturg/ă înseamnă să ai putere, până la urmă ești cel/cea care decide ce rămâne în scenă, ce vrei să spui cu spectacolul. Și contează cum folosești această putere. Încerc să ofer libertate actorilor și celorlalți colaboratori în timpul procesului, astfel încât să se simtă participanți la creație și să contribuie inclusiv cu poveștile personale. Mai cred și că alegerea unei teme ține de backgroundul meu, de ce mă atinge sau îmi stârnește interesul la un moment dat. De aceea cred că în fiecare dintre personaje e ceva din mine, în aceeași măsură în care e ceva și din personalitatea actorului care joacă la premieră, cel sau cea pentru care a fost scris textul. După cum e și din personalitate scenografului care gândește spațiul și costumele sau a muzicianului care construiește spațiul sonor. Mi s-a spus de câteva ori că o actriță vorbește pe scenă cum vorbesc și eu, iar asta m-a mirat pentru că eu nu dau tonuri, rareori mă urc pe scenă să arăt „cum se face”. Și atunci mă gândesc că e un alt fel de transfer, mai subtil, ca și prezența elementelor autobiografice în spectacole. Toți participanții la proiect punem ceva din noi, foarte personal, mai ales când e vorba de o temă din realitate, față de care ne poziționăm împreună.

Din 2017 ești directoare a Teatrului Tineretului din Piatra Neamț. Pe lângă repertoriul impresionant de spectacole de care se bucură, TT organizează o multitudine de activități pentru copii și adolescenți, inclusiv o serie de ateliere creative în mediul rural. Cât de mare este interesul general, al organizatorilor și al participanților, pentru astfel de proiecte? Care sunt beneficiile contactului cu domeniul artistic de la o vârstă fragedă, atât la nivel individual, cât și colectiv?

Până acum pot să spun că am găsit un interes foarte mare în rândul participanților, atât în Piatra, cât și în orașele din jur sau  în mediul rural unde am încercat să ajungem cu proiectele educaționale ale Teatrului. Este o nevoie imensă de ofertă culturală de calitate pentru publicul tânăr. Am avut și avem susținerea profesorilor, a școlilor cu care am colaborat, am avut aprecieri din partea copiilor și a părinților. Evident, miza acestor proiecte și programe este aceea a dezvoltării personale, a încurajării unei exprimări libere, necondiționate de o notă, a stimulării creativității. Dar cred că și noi, artiștii care coordonăm aceste ateliere avem foarte multe de învățat de la copii. În acest tip de interacțiune, schimbul e reciproc dacă înțelegi că a face artă nu e o chestiune elitistă și ruptă de oameni și de un context. Și, până la urmă, beneficiarii vom fi și noi, cei care ieșim în întâmpinarea publicului tânăr și încercăm să îi arătăm că e cool să vii la teatru, că e o experiență care merită încercată și repetată. Am extins și Festivalul de Teatru, el nu se întâmplă doar în Piatra Neamț, ci și în Roman și Târgu Neamț, iar anul acesta vom juca și în rural, prin amabilitatea doamnei Maia Morgenstern care ne-a propus chiar ea pentru ediția 2023 un spectacol care să se joace într-un sat.

Cum se îmbină activismul social și politic cu domeniul artistic? Cum se pot ajuta reciproc și cum se pot încurca?

Atunci când aleg o temă sensibilă îmi pun atât probleme legate de estetic, cât și de etic. E ok să prezentăm ceva într-un anume fel? Pentru că se poate întâmpla să ai cele mai bune intenții și să faci de fapt mai mult rău decât bine. Am discuții cu echipa artistică, ne oprim din lucru atunci când cineva ridică o astfel de problemă, apoi decidem cum mergem mai departe. Când tema e foarte puternică, dacă mijloacele artistice nu sunt la nivelul ei, e foarte posibil să „îngropi” acea tema, să o duci în derizoriu. De obicei acționez ca un virus, încerc să îi contaminez și pe ceilalți cu întrebările mele. E și normal ca nu toată lumea să fie la fel de interesată de la început, venim fiecare din realitatea noastră. Legătura personală cu tema mi se pare foarte importantă, de aceea multe dintre improvizațiile cu care încep lucrul încearcă să scoată la lumină, într-un mod neinvaziv, povești în care actorii să își dea seama că tema îi privește mai mult decât credeau înainte să ne apucăm efectiv de lucru. O să dau și un exemplu dintr-un proiect la care lucrez acum. De vreo 2 ani mă gândesc la felul în care literatura mai ajunge la tineri, la misiunea profesorilor de literatură în școli. Poate și pentru că am terminat Facultatea de Litere, poate și pentru că cele mai bune prietene ale mele sunt profesoare de literatură. Mi-a plăcut foarte mult antologia Prof de română, publicată de Casa de pariuri literare și am făcut și eu interviuri cu profesori de română începând din luna martie. În iunie am început repetițiile la Teatrul Excelsior unde voi face spectacolul, mai exact un prim spectacol dintr-o serie la care mă gândesc. Începutul lucrului a coincis cu greva profesorilor și asta a adăugat multe la miza proiectului. În timpul improvizațiilor și al discuțiilor, am aflat că mai mult de jumătate din actorii din distribuție au părinți care sunt sau au fost cadre didactice în învățământul preuniversitar sau universitar. Cu siguranță, toți avem rude și prieteni profesori. Și atunci, evident că totul devine personal. Nu vorbim doar despre problemele unei bresle, ci despre problemele și provocările unei meserii pe care o fac oameni foarte apropiați. Arta și activismul pot coexista atunci când există atât o miză personală, cât și una colectivă.

Ești o artistă multipremiată. Pe lângă premiile pentru spectacole, ai primit Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler oferit de Președintele României și Premiul Radio România Cultural pentru Teatru. Care este relația ta personală cu premiile? Cât de mult ar trebui să conteze acestea pentru artiști, mai ales pentru cei tineri, și cât de mult contează în realitate?

Eram la masteratul de scriere dramatică în facultate și, într-o discuție, doamna Buzoianu, care era foarte generoasă cu studenții ei, a spus că i se pare nedrept că nu am fost nominalizată la UNITER cu un spectacol pe care îl făcusem în acel an. Fostul meu profesor de clasă, domnul Valeriu Moisescu, i-a spus: „Aoleu, Cătălina, vrei să îi strice reputația?”. Am râs cu toții pentru că Moisescu avea un talent deosebit în a lua la mișto orice coroniță sau situație care risca să devină prea serioasă. În facultate am respirat un aer destul de neviciat de genul ăsta de competiții, m-am format într-un mediu în care focusul era pe cu totul altceva. Poate că mă înșel, dar premiile, în mare măsură, consolidează pozițiile unor artiști deja „adoptați” și protejați de sistem. Pe mine premiile nu m-au ajutat cu absolut nimic. Sunt lucruri pe care nu ți le poate da și nici nu ți le poate lua nimeni. Nici nu mă văd „o artistă multipremiată”, am luat și eu niște premii la un moment dat. Pentru tinerii artiști și pentru artiștii aflați la orice vârstă, premiile reprezintă doar o formă de recunoaștere, în nici un caz singura. E ok când vin, nu e nici o tragedie când nu se întâmplă. Mă enervează cultura premiului cu coroniță, începând din școală, iar în artă competitivitatea poate deveni chiar ridicolă. De aceea uneori am evitat să intru în competiție cu bună știință. M-am retras de două ori din selecția FNT, cu argumente pe care le-am prezentat curatorilor.  Acum doi ani nu am înscris în selecția pentru premiile UNITER un spectacol pe care îl făcusem la Piatra Neamț. Era un spectacol site specific, out door, pe care membrii comisiei nu apucaseră să îl vadă vara, atunci când se putea juca. Am decis să nu trimit înregistrarea pentru că spectacolul era o experiență care nu putea fi înțeleasă într-o vizionare online. Nu mă mândresc cu asta, pur și simplu așa mi s-a părut normal să fac și nu m-a interesat să intru cu orice preț în competiție. Mă amuză când aud întrebări de genul: vai, vai, ce ne facem cu această cultură a competitivității? Păi e simplu, încercăm, pe cât se poate, să mai și evităm să intrăm în anumite competiții. Și până la urmă cred că e loc sub soare pentru toată lumea, și pentru cei care cred în validarea prin premii, și pentru cei care nu. De aceea nu o să mă vedeți prea implicată în astfel de discuții. Prefer să îmi păstrez simțul umorului și reputația.

La Gala Premiilor UNITER 2023, ai înmânat Premiul special pentru creativitate și rezistență în teatrul independent echipei AUĂLEU TEATRU. Ce rol are teatrul independent în societate și cum se poziționează acesta față de un teatru de stat?

M-am simțit onorată să dau acest premiu echipei Auăleu, un premiu pe deplin meritat și care, poate, ar fi putut fi oferit mai devreme. Admir consecvența lor, practic sunt cea mai longevivă trupă independentă, sunt pe baricade de 20 de ani și îi respect pentru asta. Știu cât de epuizant poate fi să muncești și ca producător, și ca artist, și ca de toate într-un spațiu independent, mai ales când sprijinul este atât de precar. După terminarea facultății am produs sau co-produs spectacole timp de aproape 10 ani și a fost o muncă enormă. Independența este, desigur, o alegere, nu poate fi o soluție de avarie. Pentru cei de la Auăleu este felul lor de a exista ca artiști. Am învățat foarte multe lucruri despre management, societate și chiar și despre oameni în tot timpul în care am lucrat în independență. Însă, evident, e o chestiune de rezistență, pentru că la un moment dat toate eforturile care nu au legătură directă cu actul creativ ajung să te uzeze. Cred că trebuie să existe o susținere în breaslă, un respect reciproc și, acolo unde este posibil, colaborare. Nu cred că trebuie să fie două sisteme paralele sau în conflict. Experimentul din teatrul independent poate inspira teatrele de stat să se deschidă, să se reinventeze. Am încercat acest lucru la Piatra Neamț prin parteneriate cu companii independente care au creat proiecte cu susținerea AFCN, găzduind spectacolele lor în timpul stagiunii. Dacă ne uităm pe programarea din Festival, se poate observa că mai mult de jumătate din selecție este formată din spectacole produse în sistemul teatral independent. Artiștii independenți și-au asumat singuri, ani de zile, misiuni care sunt, de fapt, și ale teatrelor de stat: dezvoltare de public nou, proiecte în mediul rural, intervenție socială, educație prin teatru. Ei au pus presiune pe teatrele de stat și astfel, în ultimul timp, acestea au început să gândească la rândul lor astfel de proiecte. Din păcate, lucrurile se întâmplă destul de lent și anevoios. Dar se întâmplă totuși. E nevoie mereu de artiști tineri care să pornească la drum așa cum cred ei că e cel mai potrivit pentru sensibilitatea lor, să își asume riscuri estetice împreună cu o echipă dedicată. E adevărat, acești tineri artiști riscă să fie mai puțin vizibili o bună perioadă de timp față de cei care montează încă de la debut în teatre de stat. Am observat însă că, în general, cei care debutează în teatre sunt mai puțin dispuși să își asume riscuri estetice decât cei care mai întâi își inventează propriul context independent. Mie mi-ar plăcea să pot face din nou, măcar o dată la doi ani, un spectacol pe care să îl produc sau să îl co-produc chiar eu. În primul rând, mi-ar oferi libertatea de a alege echipa ideală de colaboratori.

Ești o persoană care rareori își compromite viziunile și principiile, fapt care îi poate incomoda pe unii. Merită purtată această luptă?

Uneori zic că da, alteori aș zice că nu prea. Însă pur și simplu nu pot să fac altfel decât așa cum cred eu că trebuie să fac. Dacă stau să contabilizez toate momentele în care m-am confruntat cu situații grele, absurde sau nedrepte, chiar nu înțeleg cum de încă mai fac meseria asta. Așa că mai bine nu le contabilizez. La unele am reacționat public și pe moment, așa că le consider niște capitole încheiate. Îi înțeleg foarte bine pe mulți tineri talentați care nu au susținere financiară din familie, care sunt scârbiți de felul în care se face „networking” în acest mediu și care decid să renunțe. Atât cultura, cât și educația sunt medii politizate și confruntările pot fi dure chiar și atunci când vrei să schimbi lucruri simple. Îi înțeleg, dar mi-aș dori mult să găsească strategii pentru a rezista dacă această meserie e importantă pentru ei. Îmi doresc asta și pentru ei, dar și pentru sănătatea întregului sistem. Însă e o opțiune personală și fiecare își dă seama pe cont propriu dacă merită purtată sau nu lupta, dacă are aliați de nădejde sau se poate trezi singur pe un teren minat. Tot din facultate țin minte că la una dintre ultimele noastre întâlniri, domnul Moisescu ne-a zis așa, din senin, să nu ne fie teamă și să nu ne lăsăm doborâți de disperare pentru că întotdeauna se va găsi cineva să ne întindă o mână de ajutor atunci când ne va fi cel mai greu. M-am tot gândit la asta în ultimul timp, m-am întrebat de ce a ținut să ne spună asta, de ce în acel moment când eram mai degrabă entuziaști și plini de încredere în forțele proprii. Probabil pentru că știa că ceea ce urmează o să semene mai degrabă cu o luptă decât cu un parcurs în care lucrurile se adună la un moment dat în funcție de talentul, efortul și pasiunea investite. În orice caz, eu i-am urmat și îi urmez încă sfatul.

Styling de Ioana Ieremia și Andrei Tudor | Machiaj de Valentina Oprescu | Ținute de la Ioana Ciolacu și Seen Users | Bijuterii de la Obsidian

Credit foto: Barna Némethi

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×