În 2024, după reprezentația inaugurală din Curtea de Onoare a Palatului Papilor cu Dämon. Funeraliile lui Bergman regizat de Angélica Liddell, Stéphane Capron a dat-o în judecată pe artistă. Situația nu e singulară, s-au mai văzut cazuri în diverse spații culturale, Bergman însuși a avut, în 1969, o altercație fizică cu un critic, în urma căreia judecătorii l-au pus să-i plătească acestuia 5 000 de coroane. Ce-a făcut Liddell, cunoscută pentru abordările virulente? A inserat o serie de fragmente din cronici negative pe care le-a citit, răstindu-se la jurnaliștii prezenți în deschiderea Festivalului de Teatru de la Avignon, numindu-i „ticăloși“, aruncându-le în față cuvinte dure, că îi urăște și disprețuiește. Pe Stéphane Capron de la France Inter l-a nominalizat expres, îngăduindu-și un joc de cuvinte ofensator (cabrón în jargon spaniol are înțelesul de nemernic, ticălos). În plângerea făcută oficial, Capron a cerut ca numele lui să fie exclus din spectacol, la fel insulta. Fondatorul Sceneweb a încadrat viziunea lui Liddell la „injurii publice“. Avea motive: complet lipsită de inhibiții, la un moment dat performera s-a întors cu spatele la public, și-a ridicat fusta arătându-și fundul exact în secvența în care li se adresa comentatorilor teatrali.
Sindicatul Criticilor din Franța, organism ce reprezintă experți din zona teatrului, dansului și muzicii, l-a sprijinit luând atitudine, precizând că pretențiile lui Capron nu limitează libertatea de expresie artistică, doar jignirile publice. Întrebată de multe ori despre incident, Liddell a precizat că „este parte a creației“, nu consideră nimic în neregulă. Procesul este în curs. Și unul și celălalt au rămas pe poziții, Liddell a continuat să susțină că, peste ani, lumea își va aminti de ea, nu de Stéphane Capron, dezvoltând o afirmație similară a lui Bergman, personalitate care a inspirat-o. Egolatria tipică artiștilor omite că remanența artei lor se datorează specialiștilor care îi menționează. Nu e musai să adere la judecățile axiologice expuse, să-și ghideze creativitatea după acestea, le pot ignora total, mai puțin realitatea că o modalitate de așezare în memoria colectivă și istorică vine și din consemnarea critică. Altfel, creatorii din artele vii sunt efemeri, cum efemeră este și arta pe care-o fac. Critica teatrală finalizează traseul creativ, e ea însăși o profesiune creativă în fundamentele ei, înseamnă și forță imaginativă.
Când supărările ajung în sălile de judecată, dezbaterea gravitează în jurul termenilor opinie–defăimare. Critica teatrală este un act de exprimare a unor păreri avizate, argumentate, cu referire la o creație. Defăimarea înseamnă livrarea unor informații vexante, false, atacuri nefondate la persoane, aserțiuni ce afectează integritatea morală a celui despre care s-a scris. Opiniile jurnaliștilor sunt importante întrucât înseamnă acces la informații, gândire neîngrădită, discurs public, dezbatere civică. Pe „bătrânul continent“ există alianța CASE (Coalition Against SLAPPS in Europe), ce reunește ONG-uri care luptă împotriva unei tendințe identificate la nivelul personalităților cu putere și resurse (gen SLAPPS – Strategic Lawsuits Against Public Participation) de intimidare a ziariștilor prin procese costisitoare și îndelungate. În privința criticilor de teatru și a frustrărilor pe care comentariile lor le stârnesc nu s-a ajuns încă atât de departe.
La noi, cazul lui Tudor Chirilă e, cred, singurul. În 2022, regizorul a dat în judecată revista Teatrul Azi, unde apăruse o cronică negativă la unul dintre spectacolele lui, montat la Casa de Producție TVR. Erau mici inadvertențe fără conexiune cu calitatea estetică – cronicarul susținea că producția era a Teatrului „Toma Caragiu“ Ploiești, unde sunt angajați actorii Ada Simionică și Ioan Coman, doar că producția nu era o preluare, ci un proiect Teatrul Național de Televiziune. A doua provenea din finalul piesei lui Matei Vișniec Buzunarul cu pâine, pe care regizorul l-ar fi schimbat. Ofensat, Tudor Chirilă a trimis redacției două drepturi la replică, nu s-au publicat, s-a dus la tribunal. Printre cele reclamate figura că nu i se dăduse posibilitatea să se „apere“, doar că nu era vorba acolo de vreun atac, referințele erau strict legate de creația artistică. O altă acuză era că i-ar fi fost lezată imaginea publică, dar nici această pretenție nu stătea în picioare. Instanța i-a dat, totuși, dreptate, dispunând publicarea articolului edificator. Ceea ce revista a și făcut.
Cronica teatrală nu este, ca formă de jurnalism, nici investigație, nici știre, sincer nu văd cum ar putea fi evaluată juridic. Tudor Chirilă a deschis un al doilea proces, pentru despăgubiri, judecătorii l-au respins ca neîntemeiat. Mai nou, în absurdul instalat în societatea noastră, profitând de volatilitatea legislativă, actori, muzicieni, balerini au început să dea în judecată teatrele pretinzând că sunt discriminați, hărțuiți moral sau victimizați dacă regizorii nu-i distribuie. Să vedem unde va duce tendința, se vor umple sălile de judecată cu actori și actrițe care nu sunt potriviți pentru Romeo sau Julieta?
În 2001, la Los Angeles, un grup de cinefili autointitulat Citizen for Truth in Movie Advertising au deschis acțiune în instanță acuzând mai multe studiouri și producători că ar fi utilizat în maniere manipulatoare citate din anumite cronici. Jurnaliștii care au scris prea laudativ ar fi făcut-o deoarece s-au bucurat de benefcii materiale dinspre producători ca să mai poată fi obiectivi în evaluări. Cu alte cuvinte, cronicile acestora au fost viciate pe linia acurateții și rigorii critice. Mai ziceau ei, cu nume și prenume, că șase sunt jurnaliștii care au acceptat junkets, călătorii cu cheltuieli de transport și cazare frecvent plătite de producători. Studiourile au inserat în advertoriale paragrafe din articole, însă au omis să menționeze „detaliul“ atențiilor materiale de care s-au bucurat autorii. Astfel, au înșelat publicul în legătură cu valoarea reală a filmului.
Falsa publicitate e luată în serios și pedepsită. Cu ocazia menționată au ieșit la iveală și alte ciudățenii. Unul dintre studiourile chemate în instanță a recurs la propriii angajați pentru poza din fața unei săli de proiecție pretinzând că e coadă la intrare, pentru a amăgi opinia publică. Cireașa de pe tort – fusese „citat“ un critic care nici nu exista. Studiourile Sony inventaseră un „David Manning“ care semnase cronici despre patru filme, printre care A Knight’s Tale și The Animal. Sentința a obligat Sony să returneze banii pe bilete spectatorilor care le văzuseră (în jur de 5 dolari/bilet), restul de până la 1,5 milioane de dolari din înțelegere s-a dus la caritate.
Neil LaBute n-a dat pe nimeni în judecată – peste ocean, a da în judecată un critic e o sinucidere de PR, înseamnă lezarea unui drept fundamental, First Amendment e sfânt –, dar a reacționat virulent în zona de comentarii online a Time Out Chicago. Cronicara revistei nu avea cuvinte de laudă la adresa dramaturgiei pe care acesta o făcuse pentru Chicago Shakespeare Theater, la Îmblânzirea scorpiei (2013). Artistul e renumit pentru reacțiile abrazive atunci când criticii îi fac observații, iar în speța de care zic, LaBute îi cataloga drept eunuci, paraziți care nici măcar nu-și plătesc biletele. Nu e un secret că toate teatrele au locuri gratuite pentru presă, un număr limitat, întrucât sunt interesate ca spectacolele lor să aibă vizibilitate. Nu înseamnă că așteaptă favoruri!
P.T Barnum zicea cu două veacuri în urmă că nu există publicitate proastă, există doar publicitate, așa încât chiar și atunci când remarcile nu sunt plăcute, e bine că se scrie. Nu ești menționat, nu exiști! Din postările online ale lui LaBute și ale altor followers, a ieșit în cele din urmă radiofonicul The Time Out/Neil LaBute Radio Play, care a demonstrat că și critica este resursă performativă. L-a conceput Oona Hatton, cercetător, profesor de studii performative și practician – dramaturg, regizor și performer în comunitatea teatrală din Chicago, ca exemplu de crowdsourced theatre criticism. L-a combătut cu eleganță creativă pe LaBute.
Tully Filmus, Critic
