Artistul

Start

Mă aflu pe punctul de a intra în atelierul lui. Aș vrea să îmi las inima la ușă.
‒ Intră, aud o voce de acum și de demult, venind de dincolo de intrare, ca un ecou.
Aud lungul scârțâit al ușii. Îi trec, cu un pas larg, cu baston, cu tot, pragul.
Nu simt deloc emoție în vocea lui, de parcă am fi străini. Dar acum zece ani, înaintea accidentului meu, nu eram. Am modelat pentru el atunci. Mai întâi cu această rochie pe mine, iar apoi fără ea. Nu trebuie deci să pipăi acest spațiu cu mâinile ca să mă simt în siguranță în el, îl cunosc deja. Întotdeauna i-a plăcut să-l cartografieze după picturile sale, fără a face prea multe schimbări de-a lungul anilor, deci știu că îmi voi regăsi drumul. Atelierul său a fost și rămâne regatul său. Cândva am fost aproape acasă aici. Las bastonul la intrare.
Intru, vrând-nevrând, într-o buclă de timp.
Mirosul din atelier s-a schimbat totuși. Simt clar în nări diferența. Probabil că folosește acum acrilic în loc de ulei. Și propriul lui miros s-a schimbat. Probabil pentru că s-a lăsat de fumat. S-a scris mult și des despre boala lui în ziare, despre cancerul lui pulmonar, îmi spun prietenii mei.
Motivul pentru care mă aflu azi aici este irelevant. Dar o parte din mine crede că, totuși, pesemne a cam rămas fără idei dacă s-a ajuns la asta.
‒ Să începem experimentul, îmi zice. Voi porni filmarea, dacă ești de acord, OK?
Înainte de a apuca să-i răspund, aud un clic. Filmează. Mă filmează. Sunt primul lui participant azi. Știu că rochia pe care o port, atunci când mă aplec, îmi expune parte din coapse, dar nu mai mult. Invită ochiul să meargă mai departe, dar nu o cere direct. Nu știu dacă mă privește sau nu. Dacă ochii noștri s-ar putea întâlni!
Bărbații își amintesc adesea doar pielea femeii de sub ei. Dar nevoia lui de formă, de consistență a cărnii a fost mereu mai degrabă bazată pe văz decât pe atingere. Atunci, podeaua de lemn parcă a fugit de sub trupurile noastre împreunate ca șerpii. Îmi amintesc detaliile: mișcarea pensulei pe sânii mei, înainte ca mâinile și buzele lui să îi ia locul, barba lui, pe jumătate crescută, marcându-mi fiecare por, sunetul repetat al unui corp izbindu-se de celălalt, ochii lui, pierduți în ai mei, răgetul și ochii lui privind undeva departe, dincolo de mine, în clipa în care s-a reinstalat liniștea.
Atunci, cu ani în urmă, mi-a denumit portretul Ochii muzei. Șase luni a atârnat în centrul unei galerii de artă, fără ramă, mai mare decât un om. N-am apucat să-l văd acolo. Se pare că el a refuzat în repetate rânduri să-l vândă, cel puțin așa mi s-a zis. Poate că ochii mei vechi încă mai sunt pe aici pe undeva, ascunși de lumina zilei.
Începem să pictăm în curând. El măsoară podeaua cu un băț de lemn. Eu o măsor cu mâinile și picioarele. Cum se așteaptă, de altfel, de la o persoană în situația mea. Ca întotdeauna, îmi doresc să-i fac pe plac, chiar dacă rațional mă revoltă asta.
Da, recunosc, eu am fost la volanul mașinii. Totul s-a întâmplat din vina mea. Ploua. În interior și în exterior domina un mare întuneric. Soțul meu, între timp fostul meu soț, m-a denumit, urlând acerb în spațiul închis și sufocant al mașinii, o curvă murdară. Când am intrat în perete, ploaia s-a oprit. Când a venit poliția, era încă foarte întuneric. Puteam să-mi miros propriul sânge. Mirosul corpului meu rănit mi-a amintit de mirosul de terpinol din acest atelier. Medicii au zis că o parte din sânge a fost al meu, dar cea mai mare parte a fost copilul pierdut.
‒ Să începem cu autoportretul tău, spune el.
În Ochii muzei, pictură numită obscenă de soțul meu, sunt dezbrăcată, cu un scaun de lemn între picioare. Părul îmi cade în valuri roșu-închis, acoperindu-mi un umăr, sânii și talia. Ochii îmi sunt purpurii, cu pupilele dilatate de dorință și de mai mult.
Îmi amintesc că marele artist mi-a spus să nu-l privesc uitându-se la mine. A fost nevoie de multe ore pentru a termina pictura, dar am stat nemișcată pentru el, privind undeva departe, dincolo de noi, dincolo de scenă.
Dar eu? Ce îmi doresc? De ce sunt totuși azi aici?
‒ Aș vrea să fac o pictură pe podea, cu tot corpul, zic eu.
‒ OK, spune el. Pictează ce vrei. Cum vrei. E alegerea ta.
Nimic din ce s-a întâmplat între noi nu a fost vreodată doar alegerea mea.
Voi avea nevoie de mult negru pentru asta. Și de roz. El stoarce vopseaua din tuburi pentru mine. Le aliniază pe o tablă pentru copii, în ordinea pe care i-o cer.
‒ Nu trebuie să folosești pensulă, zice el.
Încerc să zâmbesc, dar nu prea mult. Știu că am riduri în jurul gurii. Le simt cum își croiesc zilnic drumul în carnea mea, în fața mea, săpând tot mai adânc, cu tot mai multă încredere, în fiecare dimineață.
Întinsă pe podeaua atelierului său, cu picioarele despărțite, cu spatele pe pânza întinsă pe jos ca un cearșaf, îmi afund tot corpul uman în cel care se conturează treptat pictat. Părți din corpul meu se împing în pânză în moduri pe care nu le pot prezice. Mă mișc absolut după instinct. Nu mă deranjează că mă simt udă.
‒ Nu te limita, îmi spune el, fă tot ce îți vine, fă tot ce vrei.
Mă ridic în picioare și îi ascult sunetul cizmelor pe podea. Întotdeauna a purtat cizme. Chiar și vara. El vine spre mine din spate și din tub îmi stoarce, îmi toarnă vopsea în mână. Respirația lui îmi alunecă pe spate, în timp ce vopseaua curge în palmele mele deschise. Acest lucru obișnuia să mă facă să zbor. Mă retrag.
Înapoi pe podea, desenez un cerc mare, pentru fața mea. Două mici, în loc de ochi. Le las goale. Cât de imperfecte sunt nu pot spune. Cu brațele desenez aripi negre, ample. Când ajung la picioare, știu că devin prea mari, prea repede, dar poate voi nevoie de ele ca să fug. Spațiul dintre picioare mi-e roz. Nu este nevoie de sâni azi.
Îi simt iar respirația pe gât. Se întinde oare lângă mine? Nu am auzit scârțâitul podelei. A fost asta atunci, sau e acum? Nu. Nu există plăcere, doar durere. Totul este doar o amintire, și doar a mea. El nu-și amintește nimic. Pentru el sunt doar o oarecare azi, un experiment artistic și nimic mai mult. Nu trebuie să uit asta.
Mă ridic în picioare.
‒ Ai terminat?
‒ Da, de mult, zic eu.
E o minciună, știu.
Îl aud îndepărtându-se. Probabil mi-a agățat creația pe peretele opus, ca să se poată usca, înainte de a decide ce să facă cu ea. Întotdeauna el era cel care decide.
‒ Haide să te curățăm, îmi zice.
‒ Nu, nu încă. Nu am terminat. Vreau să continui.
‒ OK. De data asta, pictează altceva. Orice vrei.
Încă văd totul, în capul meu. Ultimul picnic cu lumină, la malul râului. O scenă obișnuită poate, dar pentru mine ultima de acest fel. Voi avea nevoie de mai multă culoare. Roșul mi se lipește de mâini mai mult decât verdele. Mai folosesc și galben, maro, mov și albastru. Îmi folosesc și mâinile și picioarele.
‒ Ce avem aici? spune el.
‒ Totul. Copaci, nori, oameni care privesc apusul soarelui și râul care nu se poate opri niciodată din curs, chiar și după apus.
‒ Lipsește ceva… Cum să denumim picturile tale?
Singurătate I și II. Aș dori să-mi spăl mâinile și părul, OK?
‒ Aici?
‒ Nu, acasă. E aproape.
‒ Apoi?
‒ Apoi nimic. Apoi suntem într-adevăr gata.
Îl aud mângâindu-și barba, îi aud degetul mare periind părul abia crescut pe bărbie.
‒ Mersi că ai venit azi. Îmi pare rău. Pentru tot.
‒ Sigur, îi răspund. A fost plăcut.
Îl aud înghițindu-și saliva. Aud cum aerul îi intră și îi iese din piept. Și nu știu ce miros simt în aer, vopsea sau durere? Las cuvintele să ia contur treptat pe vârful limbii mele și le eliberez dintr-un singur suflu:
‒ Da. Lipsește ceva: Iubirea.
Îi simt vârfurile degetelor susținându-mi firele de păr rebele din partea stângă a feței, împingându-le în spatele urechii. După accident, părul mi-a crescut lung și a devenit gri în patul de spital, a invadat holurile, apoi a murit o moarte nefirească, așteptând în van ca el să reapară. Sora mea a început mai apoi să-l vopsească în negru, în încercarea continuă și mereu eșuată de a acoperi griul.
‒ Ai roz în păr, Iubire, îmi zice cu o voce răgușită, de demult. Și părul tău, e atât de întunecat și de scurt acum! Și ochii… ochii… chiar și acum, chiar și așa, sunt tot ai tăi!
Las o lacrimă să-mi alunece în gură, apoi încă una. Îi întorc spatele. Îmi apuc bastonul și dau să ies pe ușa pe care am intrat, dar el îmi apucă umerii.
Nu știu cine decide ce aleg. Mă întorc înspre el. Suntem față în față acum.
Inima îmi va părăsi în curând pieptul. Picioarele nu îmi vor ajunge dincolo de ușă.
Și tot nu știu cine decide ce aleg. Vreau să cred ca da, este alegerea mea.
Umerii, prinși între palmele lui mi se topesc în sărutări și lumină.


Note explicative: Povestirea Artistul de Diana Radovan a fost inspirată de experimentul vizual Blindly al artistului polonez Artur Zmijewski la Tate Museum din Londra (mai multe detalii despre proiect aici). O variantă timpurie a acestei povestiri a apărut inițial în limba engleză în anul 2017 în Quaill Bell Magazine și a fost finalistă în cadrul concursul de proză Listowel Writers Week în anul 2016.

Imagine reprezentativă: artistul polonez Artur Żmijewski

Ediția actuală

#06, Iarnă 2024-2025


O poți cumpăra aici
sau aici
×