În somn, voi rămâne toată viața elevul înspăimântat că va fi ascultat (ceea ce, treaz fiind, aveam să-mi doresc pe întreg parcursul profesional de jurnalist) și că va fi prins cu lecția neînvățată. Asta l-ar face să trăiască în vis, dar cu sentimentul că e nespus de real, cea mai mare rușine dintre toate, față de sine, de omul de la catedră și de colegi, pentru că nu a fost atent și, deși a ținut pumnii strânși în bancă până la albire – să scap acum, doar la ora asta, nu-mi pasă ce va mai fi după! – i s-a văzut goliciunea de pregătire.
Printr-un mecanism psihologic ușor de identificat de către cei care se pricep, aceste angoase nocturne mi-au provocat recurent emoții diurne în raport cu întruchiparea autorității în sistemul educațional – profesorii. Totuși, nu i-am privit niciodată de-a valma. Eu însumi descendent al unei familii mândrindu-se cu primul universitar care a predat bilingv, în România postbelică, clasicii literaturii universale, i-am tratat cu viu respect pe cei care m-au modelat și influențat decisiv în ceea ce privește alegerile care au contribuit funciarmente la ceea ce sunt azi. Respectiv, i-am privit cu ochi răi pe incompetenți, pe agramați, pe abuzatori, pe impostori, pe cei nedrepți, pe cei indulgenți cu loazele ca mine la anumite materii și pe cei subit exigenți când n-au mai primit plocoane aduse de tata din America, pe cei care cu bună știință au mutilat actul predării la școală pentru a-și îngroșa veniturile acasă grație Statului Paralel al educației – sistemul de meditații.
Dar nu m-am pus niciodată în papucii lor – nici ai celor buni, nici ai celorlalți. Până în seara de joi, 17 iulie, când am scăpat nevătămat și aproape nepicurat de furtuna exterioară care a măturat anumite zone din oraș, dar nu și de cea interioară, stârnită după ce am luat temperatura unei întâlniri cu corpul profesoral, gazde fiind omul de litere universitar Cristina Bogdan, și, din partea Editurii Paralela 45, Diana Iepure și Cătălina Bălan.
Să știți că, parțial, mi-am făcut temele ca urmare a discuțiilor purtate într-un salon elegant de la Bogdania, hub-ul cultural care a răsărit în vechea mahala a olarilor. După întâlnirea care a avut ca teme principale școala și rolul profesorului în societatea de azi – la care m-am bucurat să fiu prezent alături de universitari, profesori din învățământul preuniversitar, oameni de carte și studenți, în general, mulți cunoscuți din vedere sau cât se poate de cunoscuți din social media, toți luând loc pe scaune dispuse în cercuri – am transcris, cu ajutorul Inteligenței Artificiale ce transformă audio în text, cele peste două ceasuri de discuții. Au rezultat 33 de pagini.
Să le redau aici ar fi însemnat, poate, să-mi fac complet temele. Spun poate și sădind astfel germenii îndoielii, întrucât, dintr-o perspectivă jurnalistică tradițională, o relatare rotundă, acoperitoare, a evenimentului educațional ar fi însemnat să fi terminat de citit ambele apariții de la Editura Paralela 45 – atât antologia de proză scurtă coordonată de Diana Iepure, Profesori la tablă – Exerciții de libertate, cât și numărul 1/2025 al publicației„Repere curriculare actuale“ – ba să le fi și recenzat. Să fi făcut o ierarhie, publicul pare obsedat de topuri!, privind textele citite, de parcă cele scrise deRomeo Aurelian Ilie și de Irina-Roxana Georgescu, preferințele mele, ar fi mai demne de remarcat decât celelalte.
Dar Daniela Palade Teodorescu – acum, editor colaborator al „Reperelor“ și redactor-șef care mi-a încredințat onoarea de a fi singurul editorialist bărbat într-o publicație de femei, pe vremea în care un tip de presă era tipărită, lucioasă și împărțită pe genuri – vă poate confirma: în meseria noastră, să culegi informațiile și apoi să le redai nu reprezintă chiar totul. Când relatezi despre o ploaie care a murat pe toată lumea, e posibil să fie mai relevant să scoți în evidență experiența personală, ce ai simțit tu, decât să furnizezi detalii pe care oricum toți le-au trăit, citit pe internet sau văzut la televizor. Așa cum a fi profesor, scuzată-mi fie cutezanța analogiei, presupune sensibil mai mult decât doar să predai. O știu de la Cristina Bogdan, din preambulul întâlnirii: „de fapt, petrecem mult mai mult de opt ore pentru ceea ce înseamnă școală. Sunt zile în care poate petrecem 14-16 ore și ne rămâne doar timpul de somn, pentru că a fi profesor nu înseamnă doar să te duci fizic într-o clasă și să ții niște ore. Înseamnă, în primul rând, să te pregătești pentru acea întâlnire. Înseamnă să acumulezi, nu numai informații, înseamnă să acumulezi și o anumită cunoaștere mai largă decât informația și o anumită stare“.
La întâlnirea de la Bogdania în care au intervenit în discuție și autori de texte – excelente, fiți pe pace, învățământul nu mai e zugrăvit fie pozitiv, fie negativ în stare genuină! – din volumul Profesori la tablă,m-am scos eu însumi la tablă. Am avut o luare de poziție în care am afirmat că mi-ar plăcea să citesc o carte și despre profesorii care au validat niște nulități ajunse în prim-plan societal, inclusiv ministerial. Dar a fost o perspectivă obtuză, de jurnalist care poartă ochelari de cal. Am riscat să nu văd pădurea de copaci, în toiul unor discuții de o franchețe dezarmantă, incluzând necesitatea unor programe de mentorat pentru profesorii debutanți, condiția profesorului de la periferie și din provincie, soluțiile reale și creative care le stau la dispoziție universitarilor în prezent, când ne învățăm să trăim cu Inteligența Artificială așa cum am fost în stare să trăim cu Covid-ul.
În noul ecosistem jurnalistic, puteam să-i pun acestei relatări de presă un titlu-cârlig, să zicem „Domnilor profesori, cu dragoste“ – parafrazarea unor lucruri cunoscute de toată lumea e extrem de populară – și aproape că nu mai conta restul.
Aș vrea să îi asigur pe cei prezenți la Bogdania, cărora le sunt recunoscător pentru seara în care nimeni n-a rostit cuvântul dascăl, că merită mai mult decât ceva ce a ajuns un clișeu – dragostea, clamată până la golire de înțeles. Cel puțin din partea presei, profesorii, acești oameni care construiesc alți oameni, merită să fie răsplătiți cu cel mai râvnit capital al timpurilor noastre: atenția.
