L-am descoperit la ediția din 2022 a Festivalului CellEAST, când, pe scena Ateneului, cânta într-o stare de combustie, undeva aproape de transă. În prezența lui nu părea să fie nimic dintr-o gesticulație gratuit extrovertă, demonstrativă, de dragul show-ului. Ci altceva, mai tainic: poate un curent care îl străbătea fizic, afectiv și intelectual și pe care ni-l dăruia, sublimat în chip de pasiune. Doi ani mai târziu, tot în cadrul CellEAST și tot după un concert la Ateneu, l-am și întâlnit. Între timp aflasem că e fiul strălucitului violoncelist și profesor bulgar Anatoli Krastev și că duce mai departe vocația tatălui său, precum și școala bulgară de violoncel. Profesor la rândul lui la două importante universități din Sofia, director artistic al Festivalului Cellissimo din Bulgaria, laureat al unor importante premii internaționale, cu masterclassuri susținute în Bulgaria, România, Serbia și Ucraina și concerte în Austria, Brazilia, Franța, Spania, Italia, Cehia, Grecia, Serbia, Slovacia și România, Atanas Krastev rămâne, înainte de toate, un om cât se poate de firesc. Pe care nici măcar oboseala unor zile electrizante de festival nu-l împiedică să stea de vorbă pe îndelete, undeva aproape de miezul nopții, pentru că doar atunci are timp.
Degetele care pe instrument se avântă în conversație rămân calme și acordează doar vag ideea căreia îi caută forma și înălțimea. Atanas povestește, cu nostalgie și umor, despre vulnerabilitatea și sinele cel mai lăuntric care se arată pe scenă, despre echilibrul dintre control și detașare, legătura fizică cu propriul instrument, starea de împreună a violonceliștilor și diversitatea repertoriilor pe care le abordează, despre întâlnirea dintre muzica clasică și metal, despre ce e bun în duritatea școlii sovietice și ce e particular în sensibilitatea est-europeană, despre părinți, mentori și elevi, despre cum a ratat un meci de fotbal în copilărie și cum a ales violoncelul, la vârsta de șase ani, împotriva voinței familiei. De la un capăt la celălalt, în poveștile lui se întrețese firul recunoștinței. De citit cu Dobrinka Tabakova pe fundal – Concert pentru violoncel și orchestră de coarde.

Un motiv pentru care ți-am reținut interpretarea din CellEAST 2022 e că acolo, pe scenă, păreai într-o stare de răpire. Ești?
Da, sunt. Pentru mine, a fi pe scenă e ceva unic. Iar pentru ca un artist să fie autentic și convingător în fața publicului, trebuie, cred eu, să se înfățișeze așa cum este, foarte deschis, cu totul și cu totul el însuși. Într-un fel e ceva intim, pentru că îți dezvălui sinele cel mai lăuntric. Și de mulți ani observ un lucru: oameni care în viața de zi cu zi sunt foarte introvertiți, pe scenă se transformă complet. Așa că pentru noi, muzicienii, e un mod de a ne exprima și de arăta ce simțim cu adevărat, în primul rând ca ființe umane.
De a izbucni?
Da, pentru că toți avem aceste bariere greu de rupt – și, de altfel, uneori nici n-ar trebui rupte. Dar pe scenă ești tu însuți, cu totul și cu totul sincer. Poate că sună un pic a clișeu ce voi spune, dar muzica e un limbaj universal. Poți călători într-o mulțime de țări a căror limbă nu o cunoști, însă prin muzică îți poți exprima întotdeauna ideile și sentimentele în legătură cu o anumită lucrare sau cu ceea ce a vrut să exprime compozitorul. Și asta e toată miza: să faci publicul să simtă ce simți și tu și, cumva, să-și însușească acele trăiri.
Te simți vulnerabil pe scenă?
O, da! Absolut, absolut! Și uneori chiar e de ajutor să-ți arăți latura vulnerabilă. Iar dacă și poți s-o faci cu adevărat, e atât de eliberator! Sunt conștient și de faptul că profesia asta presupune mult stres, multă anxietate, lucruri cărora, uneori, tinerii muzicieni le țin piept cu greutate. Dar în cele din urmă, dacă reușești să te detașezi și să-ți spui „Acesta sunt eu și aceasta este lucrarea muzicală pe care o prezint publicului, aceasta este ideea pe care vreau s-o înfățișez“, atunci simți scena, simți atmosfera, simți cum toată lumea ascultă și ceea ce dăruiești ți se întoarce la modul suprarealist.
Ceea ce dăruiești pe scenă ți se întoarce la modul suprarealist.
Când te afli în miezul acestor lucruri, te mai gândești la tehnică? Ce loc ocupă ea în acele clipe?
E o întrebare fantastică, pentru că totul stă în echilibrul dintre control și detașare. De fapt, cred că acesta e punctul ideal al oricărui spectacol de succes. Sigur, ești conștient de tot ce se petrece, totul e repetat de atâtea ori înainte, în spate sunt atâtea ore, atâta sânge, sudoare și lacrimi, dar până la urmă ai o singură miză: trebuie s-o faci acum. Prin urmare, dacă îți faci prea multe griji pentru cum o să iasă, omiți partea esențială, adică apropierea spontană de muzică.
Aud muzicieni vorbind despre relația cu instrumentul lor. Ai acest fel de conexiune personală cu violoncelul tău?
Sigur că da! De fapt, ajunge să fie ca o persoană cu care ai o relație sentimentală, ba chiar fizică. De ce? Pentru că fiecare instrument e diferit. Prin urmare, trebuie să-l cunoști. E ca atunci când se întâlnesc doi oameni și cu timpul află lucruri unul despre caracterul celuilalt: calitățile, dar și defectele.
La ce violoncel cânți?
Acum, pentru CellEAST, să zicem că sunt într-o relație nouă. E un instrument pe care l-am luat de curând, un violoncel nou, făcut de un excelent lutier bulgar. Iar pentru mine a fost extrem de interesant să descopăr cum se comportă pe scenă și cum lucrăm împreună. Pentru că sentimentul e total diferit față de când studiezi acasă – acolo ai libertatea să alegi cum să sune și să descoperi totul despre instrument, să-l simți. Dar abia apoi, când urci pe scenă, cu toată adrenalina și cu toată emoția aceea pură… abia atunci vă contopiți cu adevărat.
Te mai surprinde instrumentul tău de-a lungul studiului de zi cu zi? Descoperi lucruri noi?
Bineînțeles! Dar mai ales pe scenă, pentru că atunci ești în situația reală. De aceea e cu atât mai important să fi petrecut destul timp cu instrumentul cât să apuci să te familiarizezi cu el.
Observ că violonceliștii tind să cânte împreună în formule și grupuri extinse, poate mai mult decât alți instrumentiști de muzică clasică. Cum îți explici această stare de împreună?
Da. Am vorbit mult despre asta cu colegii mei și i-am întrebat de ce cred ei că avem această tradiție a festivalurilor de violoncel și a unificării diferitelor școli și diferiților profesori. Într-un fel, instrumentul nostru este special, pentru că dă dovadă de o mare diversitate. Așa că de mici suntem învățați cu… un soi de umilință față de muzică, aș spune. Pentru că instrumentul nostru poate să interpreteze un solo în fața unei orchestre, dar și în orchestră are un rol de susținere, la fel și într-un cvartet – e baza, e fundația. Așa cum ai văzut și auzit și în seara asta, la Ateneu, un grup de violoncele poate să facă orice, poate să atingă registrele cele mai înalte și pe cele mai joase. Așadar, cred că tocmai această diversitate ne ajută să-i construim caracterul foarte deschis. Plus că între noi, violonceliștii, nu există competiție nesănătoasă. De aceea suntem uniți, de aceea ne place să lucrăm unii cu alții și să învățăm unii de la alții. Cât despre competiția din cadrul Festivalului CellEAST, cred că e foarte important pentru România să aibă un astfel de forum, pentru că așa ceva îi aduce pe toți împreună. Văd asta cu studenții mei din Bulgaria, la fel și cu cei români, pe care îi cunosc foarte bine din anii anteriori: văd cum se împrietenesc, tot acest eveniment este unificator. E ceva esențial, pentru că așa construim relații pentru generațiile viitoare. Îmi amintesc că și eu am crescut mergând pe la toate aceste festivaluri și competiții și așa am legat prietenii uimitor de trainice.
De mici suntem învățați cu un soi de umilință față de muzică.
Că tot ai adus vorba despre diversitate, același lucru e de văzut și în repertorii. Sigur, îi auzim pe violonceliști interpretând Elgar, Dvořák, Beethoven, dar și Michael Jackson, Coldplay – ca în această seară –, Freddie Mercury/Queen, The Beatles și așa mai departe… Până și tema din Pantera Roz!
Da, preferata mea…!
Are legătură cu posibilitățile tehnice ale instrumentului? E specific violoncelului și violonceliștilor?
Pentru mine e ceva foarte firesc, pentru că în timpul liber nu exclud alte genuri de muzică – le ascult doar ca să mă distrez, sigur că muzica clasică ocupă locul principal, dar îmi place foarte mult și rockul, merg la multe concerte și apreciez talentul și profesionalismul muzicienilor care abordează alte stiluri decât mine. Aici, la București, am fost la niște concerte fantastice de metal. Cred că, dacă ești un profesionist onest, poți cânta și poți fi convingător indiferent de stilul pe care îl abordezi. Așa că de ce să nu scoți un pic capul din cutie și să faci și astfel de lucruri? În vremurile noastre ar trebui să fim foarte deschiși față de diversitate și să le câștigăm atenția celor care poate că nu agreează atât de mult muzica clasică. Să le deschidem ușa și să le spunem: „Poftim înăuntru! Hai să vezi ce lume uriașă și minunată avem să-ți arătăm!“ De aceea cred că e important să incluzi și astfel de lucrări în repertorii.
Da, și totuși. Dacă mă gândesc la alte instrumente, mi se pare că nu toate sunt la fel de deschise la această abordare, nu-i așa? În ce stă versatilitatea violoncelului – în tehnică, în altceva?
Ei bine, n-o zic pentru că e violoncelul instrumentul meu preferat, dar are posibilități foarte variate. Dacă ai o tehnică bine pusă la punct, la violoncel poți cânta atât de multe lucruri! Săptămâna viitoare am concert la Craiova cu un program de jazz, o să cântâm într-un trio – trio Kapustin – pentru flaut, violoncel și pian, cu niște muzicieni minunați. Deci te poți duce în jazz, în rock, în muzică clasică, în pop. Există o mulțime de proiecte de succes: mai întâi Apocalyptica, desigur, după care a urmat 2Cellos, apoi sunt mândru că-i cunosc pe minunații muzicieni ai ansamblului PlaCello, care abordează o uimitoare varietate de lucrări. Așadar, nu te poți axa pe un singur lucru și să spui că ești profesionist. Nu contează ce lucrare interpretezi, publicul va simți întotdeauna buna pregătire și abordarea pe care o ai față de muzică în general.
Hai să vorbim și despre educația muzicală. Într-un interviu pe care l-am făcut recent cu Marin Cazacu, maestrul amintea anumite urme de școală sovietică în formarea violonceliștilor educați înainte de căderea Cortinei de Fier. Tu ți-ai început pregătirea în anii 1990. Ai mai simțit acele urme?
Aș zice că da. Înainte de toate, țin să spun că am un respect imens pentru profesorul Cazacu, cred că este realmente nașul acestei foarte puternice școli românești de violoncel – e ceva absolut extraordinar și văd cum roadele muncii sale se ramifică în studenți care au devenit la rândul lor profesori, generație după generație.
Însă revenind la întrebare, eu am studiat și la Madrid, cu legendara violoncelistă și profesoară Natalia Șahovskaia, care la vremea respectivă era și șefa catedrei de violoncel de la Conservatorul din Moscova. Venea și în Spania, ca să predea la clasa din care făceam parte și eu, așa că am o cunoaștere foarte bună a ceea ce a însemnat școala rusească, dimpreună cu urmele ei sovietice – foarte puternice, de altfel, și care au dat minunați instrumentiști. E interesant, pentru că timpurile se schimbă și, odată cu ele, și abordarea pedagogică. Acum se produce o anumită mutație în gândire, de așa natură încât uneori uităm cât de dură e competiția de fapt, precum și că e nevoie să ai un psihic foarte tare ca să-i faci față. Așa că uneori, poate, e important să arăți și puțină duritate în predare – sigur, fără să depășești limitele. Însă această disciplină interioară e foarte importantă.
Iar dacă tot vorbim despre disciplină, eu văd o strânsă legătură între a cânta la un instrument muzical și a face un sport. Cum bine știi și tu, sportivii de top fac o mulțime de sacrificii, se antrenează din greu. Uneori noi ne antrenăm și mai din greu și facem sacrificii și mai mari – mai ales că le facem pentru artă. Așadar, cred că acest stil de predare, mai dur, își are locul său și e foarte bine că e așa.
Tu ce sacrificii ai făcut?
O, Doamne! Am atâtea povești despre asta! Dacă ar fi să mă întorc foarte, foarte mult în timp, îmi amintesc că eram copil și aveam o echipă de fotbal în cartier. Vara ieșeam și ne jucam. Îmi amintesc cum într-o bună zi – povestea mi s-a întipărit în minte –, eu studiam și mă uitam pe fereastră cum se desfășura meciul și câte goluri fuseseră marcate. Pe atunci nu aveam telefoane mobile, așa că toată lumea suna la sonerie. Prietenii mei mă chemau: „Atanas, hai jos!“ Și eu răspundeam: „Mai am patruzeci și cinci de minute de studiu!“ „Bine, atunci vii în runda a doua.“ Ei, și tocmai în clipa în care am terminat eu cu studiul și am luat-o la goană pe scări, s-a pornit o furtună dintr-aia strașnică, de vară, și toată lumea s-a dus acasă – a fost ca o scenă dintr-un film. Eu am rămas în ploaie, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji.
Dar fac parte dintr-o familie de muzicieni și le sunt foarte recunoscător, pentru că au reușit cu mine un lucru deloc ușor: m-au învățat să găsesc echilibrul făcând mai întâi ceea ce am de făcut și apoi orice altceva. La fel le spun și eu studenților mei: că cel mai dulce timp liber e după ce ai terminat ce aveai de făcut. Căci altfel, dacă n-ai conștiința curată, cum să te bucuri de timpul liber? Am făcut multe, multe sacrificii, dar parcă tot nu-mi vine să le numesc așa. Pentru că pe termen lung ajungi să înțelegi că investești în tine însuți, în ceea ce faci și în ceea ce-ți place. Mă pot numi un om fericit.
Mi-ar plăcea să amintesc și că Răzvan Suma și organizatorii CellEAST mi-au dat ocazia să le vorbesc tinerilor despre legătura dintre sport și faptul de a cânta la un instrument muzical. Noi cântăm foarte multe ore pe zi, uneori în poziții extrem de nefirești, ceea ce vine cu multă tensiune, încât cu timpul muzicienii ajung să aibă dureri, să se simtă înțepeniți. Și nici nu ne mișcăm atât de mult. Așa că pentru mine e crucial ca tinerii să fie inițiați în sport și să vadă legătura dintre activitatea fizică și faptul de a cânta la un instrument. Plus că meseria noastră, cu scena și cu tot ce presupune ea, înseamnă mult stres, multă presiune și singurul mod de a face față e prin sport, pentru că el eliberează în creier antidotul la hormonul stresului. Eu sunt un împătimit, fac sport poate și de cinci ori pe săptămână. Așa îmi închei eu o zi lungă de muncă, atunci când singurul gând e să zaci pe canapea. Dar nu, mai bine te ridici, te duci la sală și înlocuiești oboseala psihică cu cea fizică.
Mă bucur că ai adus în discuție ipostaza de profesor: predai la două universități din Bulgaria și ții și masterclassuri în mai multe țări. Pentru că am vorbit despre școala sovietică și urmele ei, mă întreb dacă ai depistat anumite particularități ale violonceliștilor și, în sens larg, ale muzicienilor din Europa de Est – cultural, social sau în ceea ce ține de devenirea lor.
Da, într-adevăr, și încă din perioada mea de formare am observat o mulțime de lucruri care țin de un tip diferit de sensibilitate pe care îl avem în Europa de Est. În România, în Bulgaria, în Serbia – în toate aceste regiuni, care mustesc de talente uimitoare. E treaba noastră ca profesori să le cultivăm, să le sesizăm de timpuriu și să le ajutăm să se deschidă. Deci aș spune că, pentru viitorul nostru ca muzicieni, e imperativ să ne unim școlile din Europa de Est într-o construcție mai mare și mai puternică. De aceea mă bucur că avem acum o relație foarte bună între Sofia, București și alte universități din România, că lucrăm împreună; există un flux constant de studenți prin programe precum Erasmus, masterclassuri și altele asemenea. Deci cred că ideea de rețea e foarte importantă, pentru că numai așa putem arăta lumii ce calitate avem de oferit. De fapt, deja o facem, și încă destul de puternic.
În Europa de Est avem un tip diferit de sensibilitate.
Ai amintit de perioada pe care ai petrecut-o la studii în Spania. Ai simțit diferențe între modul de predare de acolo și cel din Bulgaria? Poate contraste?
Ei bine, Spania a fost o experiență foarte interesantă pentru mine, fiindcă singurul mod în care poți să crești e să ieși din zona de confort – le-am spus asta și participanților la competiția CellEAST, când le-am înmânat premiile. Pentru mine a fost poate cea mai mare ieșire din zona de confort, pentru că am avut norocul să intru la o clasă de un nivel extrem de înalt. Prin urmare, colegii mei erau instrumentiști excelenți, dovadă stând carierele uriașe pe care le au acum. Deci a trebuit să-mi schimb abordarea cu totul și cred că orice tânăr trebuie să facă asta la un moment dat… I-aș spune chiar șoc. Trebuie să lași efectiv realitatea să te lovească. La început nu e prea plăcut, dar apoi vine creșterea adevărată și e realmente un test de autocunoaștere să-ți dai seama dacă faci față sau nu. Pentru mine, Spania a fost prima ocazie când am ieșit cu adevărat – în Bulgaria și în jur aveam deja o carieră de mare succes – și mi-a prins bine să fiu într-adevăr singur, pe cont propriu. Profesoara Șahovskaia ne iubea mult, eram precum copiii ei. Dar cu cât te iubea mai mult, cu atât era mai dură – ceva uimitor. Pentru că atunci când nu era niciun violoncel prin preajmă, era cea mai dulce bunică, ne ajuta cu o mulțime de lucruri, lucruri de viață. Dar când apărea un violoncel… o, Doamne! Atunci să vezi profesionalism, atunci să vezi perfecțiune – din prima până în ultima clipă a lecției. Iar acum îi sunt foarte recunoscător.

Apropo de asta, ce consideri esențial în relația dintre maestru și elev?
Pentru mine e ceva foarte special și încărcat de emoție, pentru că am studenți minunați în clasa mea, care – sunt mândru s-o spun – îmi sunt și prieteni. Comunicăm foarte, foarte bine. Mi se pare o responsabilitate uriașă să fii model pentru cineva. Eu nici nu studiez acasă, ci mă duc la academie, ca să fiu printre ei, ca să conduc prin exemplu personal și să le arăt că, oricât de mult avansezi în carieră și în profesie, trebuie să rămâi întotdeauna onest, să te apropii de munca ta în modul cel mai profesionist și mai sârguincios cu putință. Asta e partea importantă pentru mine: să fiu printre ei, să fiu cu ei. Sigur, mai e și relația profesor–student, dar înainte de toate cred că suntem cu toții oameni – ei vor absolvi și vom deveni colegi. Așa că avem o comunitate foarte puternică și ce-mi place la ei e că se împrietenesc unii cu alții, cântă unii pentru alții și își cer sfaturi unii altora.
Cel dintâi maestru pe care l-ai avut a fost tatăl tău. Cum ți-a influențat calea lucrul acesta, în ce fel a fost diferită de un parcurs obișnuit?
A fost greu, pentru că tata e un violoncelist și un profesor uimitor, care a creat în Bulgaria o școală de violoncel foarte, foarte, foarte puternică, pe care eu acum încerc s-o duc mai departe. De-a lungul anilor m-a învățat că trebuie să fiu de trei ori mai bine pregătit decât oricine altcineva, pentru că toți vor fi cu ochii pe mine și va trebui să-mi apăr onoarea și numele. Mereu se va găsi cineva care să spună că am succes pentru că sunt fiul lui Anatoli Krastev. Cred că asta a fost o lecție uriașă. Apoi, a dat dovadă și de un foarte bun echilibru între a fi tată și profesor – chiar nu știu cum a făcut-o! Acum, din punctul meu de vedere, mi se pare imposibil; dar cumva, noi doi am reușit. La fel și mama, care e un muzicolog extraordinar și cred a fost o veritabilă coloană vertebrală pentru familia noastră, pentru că ne-a susținut pe mine, pe tata și pe sora mea, care și ea e violoncelistă și profesoară la Melbourne. Uneori, aceștia sunt oamenii cei mai importanți – cei care te împing de la spate și-ți dau stabilitate, lucru pentru care le sunt foarte recunoscător.
Cum e să urci pe scenă cu familia?
Amuzant, amuzant, amuzant! Și uneori și complicat. Noi am alcătuit un trio – eu, tata și sora mea – cu care avem o mulțime de concerte și înregistrări. Sigur că e special, simți că te întorci acasă.
O să risc o întrebare ceva mai îndrăzneață…
Te rog.
Aș vrea să vorbim despre premii, pentru că știm cât de sensibilă la ele este lumea muzicală. Tu ești laureat al unor premii foarte importante, la scară internațională: Reina Sofia în Spania, Leizen în Austria, Golden Awards la Moscova, pe lângă multe altele. După toate aceste experiențe, care crezi că e rolul premiilor în lumea muzicală? Să măsoare valoarea, să valideze sau e ceva ce ține mai degrabă de industrie?
Câte puțin din toate, cred. Sigur, după ce am participat la atâtea competiții, am înțeles adevărata valoare a faptului de a concura cu celălalt. Însă chiar dacă urmează să spun un lucru foarte predictibil, e adevărul și eu asta cred: în cele din urmă, concurezi cu tine însuți. Mergi în tot felul de locuri și te trezești în medii complet nenaturale pentru tine. Și te regăsești în postura în care cânți și-ți dai seama că oamenii te ascultă, ceea ce e foarte dur. Te gândești: „OK, dacă fac o greșeală, afară cu mine!“ Ceea ce nu e adevărat. Dar e atât de greu să nu gândești așa într-o competiție! În opinia mea, stadiul ultim al dezvoltării unui muzician este să participe la un concurs cântând ca într-un concert. E cel mai înalt nivel! Le-o spun studenților mei și ei îmi răspund: „Da, știm.“ La care eu le zic: „Știu că știți. Dar puteți s-o și faceți?“
În opinia mea, stadiul ultim al dezvoltării unui muzician este să participe la un concurs cântând ca într-un concert.
În ce constă distanța dintre cele două, concert și competiție?
E o distanță psihică și, de asemenea, foarte personală. E un act de detașare, de renunțare la propriul ego. De fapt, eu pot să spun că am închis cercul, pentru că am mers la o mulțime de competiții și dintr-odată m-am trezit în juriu. Ceea ce e o responsabilitate foarte mare. Și pentru noi e greu, pentru că uneori programul se întinde pe foarte multe ore și trebuie să fii prezent permanent: e momentul cel mai important pentru persoane care au studiat luni și ani la rând, așadar trebuie să fii acolo pentru ei, cu toată ființa ta. Uneori e dificil, alteori pur și simplu obosești, dar întotdeauna observ un lucru: când un participant vine și cântă cu onestitate, în adevăratul sens al cuvântului, când cântă nu ca să impresioneze sau ca să arate ce rapiditate sau ce tehnică desăvârșită are, ci chiar face muzică – ei bine, atunci și noi, cei din juriu, o simțim, rezonăm și brusc uităm că suntem obosiți după șase ore de cântat și ascultat muzică. Pentru că suntem oameni. Și crede-mă, aceștia sunt cei care iau premiile. Pentru că sunt sinceri. E riscant s-o spun, poate că pe undeva e și un mic clișeu, dar e adevărat: cel mai mare premiu e propria ta creștere. Pregătirea și curajul de a te duce și a te pune la încercare. Și e și modul cel mai bun de a te cunoaște ca interpret, ca muzician. Am avut o mulțime de experiențe, cu tot felul de competiții, și am început să am succes atunci când am găsit acest punct ideal dintre competiție și concert. Apoi, dintr-odată, au devenit una. Și abia așteptam următoarea competiție – nu pentru că voiam să particip și să câștig, ci pur și simplu, de dragul experienței de a întâlni tineri talentați, de a fi în mijlocul lor, de a cunoaște oameni noi, de a deveni mai bun.
Hai să vorbim și despre inspirație. Ce modele ai avut, ce violonceliști te-au inspirat în devenirea ta?
Primul și cel mai important model al meu, încă din copilărie, a fost tata. Aveam vreo trei ani și concertul meu preferat era cel de Dvořák, pe care mi-l tot puneam acasă și-l ascultam iar și iar. Și-mi amintesc cum tata venea, mă îmbrățișa și-mi spunea: „Poți să-l oprești, te rog? Am lucrat toată ziua la academie și sunt obosit…“ Iar eu îi răspundeam: „Nu, nu, nu, lasă-l să se termine!
“ Și mă lăsa mereu să-l ascult, până la sfârșit. Tata a fost motivul pentru care am vrut să cânt la violoncel. La început, părinții mei n-au vrut ca eu să aleg tocmai instrumentul acesta. Erau deja doi violonceliști în familie, așa că mi-au spus: „Uite, ia vioara, ia pianul sau altceva, ce vrei tu… te rugăm!“ Și-mi aduc aminte cum am avut câștig de cauză în discuția asta. Aveam vreo șase ani, cred… M-am postat în fața lor și le-am spus așa: „Tradiția familiei trebuie dusă mai departe!“ Habar n-am unde am auzit eu una ca asta sau cum de-a scuipat-o creierul meu tocmai atunci… Dar aș zice așa: dacă un copil își vede părintele fericit în profesia lui, e absolut firesc să vrea să facă și el același lucru și să-și găsească împlinirea în felul acesta. Mi-l amintesc pe tata cum mă privea în timp ce studia la instrumentul lui uriaș. Mă făcea să mă simt atât de mic, și mie-mi plăcea la nebunie, îmi plăcea cum cânta, stăteam acolo, lângă el, și-l ascultam. Așa că pentru mine a fost inevitabil să aleg violoncelul. Următorul model ar fi unul dintre mentorii tatei, János Starker, despre care el vorbea cu mare respect. Mă inspira cu adevărat și i-am trimis câteva înregistrări, la care a răspuns cu o scrisoare foarte caldă despre talentul meu. Eram foarte tânăr pe atunci, deci pentru mine a fost o onoare uriașă. Apoi, Mstislav Rostropovici, profesorul profesoarei mele – Natalia Șahovskaia –, care i-a fost asistentă și, mai târziu, o persoană esențială în creșterea mea, pentru că mi-a arătat nivelul cel mai înalt al disciplinei. Pe care îl cunoșteam deja de la tata, numai că ea era în afara zonei mele de confort. Am apreciat lucrul acesta, pentru că m-a ajutat să-mi descopăr o iubire nouă pentru violoncel – a trebuit cumva să pierd iubirea veche, iubirea de tinerețe, să merg până în cele mai mici amănunte și așa s-o reconstruiesc, de data asta mult mai puternică. Ei sunt oamenii care m-au făcut să fiu cine sunt astăzi și le port o adâncă recunoștință.
Disciplina mi-a dezvăluit o iubire nouă pentru violoncel – a trebuit cumva să pierd iubirea veche, iubirea de tinerețe, să merg până în cele mai mici amănunte și așa s-o reconstruiesc, de data asta mult mai puternică.
Ce i-ai răspunde cuiva care spune că muzica clasică e prea sofisticată sau prea greu de ascultat?
Chiar mi s-a întâmplat asta cu un prieten, care nu e muzician. Îmi tot spunea lucrurile astea, iar eu îi răspundeam mereu chemându-l la concerte. Mă refuza: „Nu, nu e pentru mine, mie-mi plac alte lucruri. Eu mă duc la bar, la club…“ Dar am fost consecvent, așa încât la un moment dat chiar a venit la un concert și i-a plăcut foarte mult. A început să aibă lucrări preferate, nu numai pentru violoncel, ci din toată muzica clasică. Aceasta este calea: să le deschizi oamenilor ușa, să le arăți că muzica asta e foarte onestă și că poate să-ți dezvăluie o mulțime de emoții. Căci ce se întâmplă în cazul muzicii pop? E ușor de înțeles, simți ceva două minute și apoi gata, s-a dus – o dai uitării. Dar muzica clasică îți înfățișează lucrurile cu adevărat mari și oricine o poate trăi și simți, pentru că toți suntem făpturi ale emoției. Nu cred că există cineva care să n-o înțeleagă, important e cum ne apropiem de oameni.
Toți suntem făpturi ale emoției.
Ce aștepți, spre ce privești?
Ce-mi doresc cel mai mult e să dezvolt Festivalul Cellissimo de la Sofia și să creez un concurs în cadrul lui. E o idee veche, dar văzând cât de bine funcționează aici, la București, mi-am spus că trebuie s-o facem și noi – și o s-o și facem, la anul. Sunt foarte entuziasmat când pot să le propun studenților mei concursuri de cel mai înalt nivel. Apoi, urmează să plec în Brazilia, unde o să am concerte și masterclassuri, și sigur că sunt foarte entuziasmat. Am mai fost acolo, sunt nerăbdător să mă întorc și cred că acesta e lucrul cel mai frumos în profesia noastră: că ajungem în locuri la care altfel nici n-am fi visat. Așa că privesc spre tot ce urmează – atâta vreme cât e și un violoncel prin preajmă, firește.
Imagine: Atanas Krastev © Alexander Nishkov