Ateismul creștin: nevoia de psihanaliză

(fragmente din texte publicate de Slavoj Žižek, Žižek Goads and Prods și altele – and so on…)

Traducere de Bogdan Popa

Start

Prolog

Când coborâm în abisurile inconștientului, ce ne așteaptă nu este adevărul profund despre persoana noastră, ci ceea ce Freud numea o minciună de bază; nu ne întâlnim cu curgerea pură a libidoului și a eternelor sale arhetipuri, eliberate de opresiunea autorității paternale și a logicii binare, ci cu latura opusă, figuri ale autorității obscene care ne cheamă să ne bucurăm și astfel ne sabotează abilitatea de a simți plăcere, mult mai eficient decât legea patriarhală. Câteodată nu e nimic eliberator în a aduce la lumină secretele obscene ale inconștientului nostru – ceea ce găsim sunt prohibiții și cereri mult mai brutale decât legea paternă.

India, Israel, Ucraina

Să ne uităm la un incident îngrozitor care s-a întâmplat în India în mai 2023. Pentru un vestic cu o vagă cunoaștere a italienei, Manipur este automat asociat cu mani pulite (mâini curate), campania la scară largă de anti-corupție de la începutul anilor 1990 care a schimbat întreaga scenă politică italiană și care s-a sfârșit cu accesul la putere al lui Berlusconi.

În Manipur, un mic stat indian în apropiere de Mynamar, violența etnică este aproape de intensitatea unui război civil. Cele două grupuri mari, majoritatea și minoritatea, Meitei și Kuki, se luptă pentru pământ și influență. Meitei sunt hinduiști, apropiați ai partidului de guvernământ al lui Modi, BJP, naționalist hindus care conduce și statul Manipur, în timp ce Kuki sunt creștini organizați în triburi care trăiesc în păduri. Violența este produsă de ambele tabere, dar vinovații principali sunt Meitei, care vor să îi dea pe Kuki afară. Ce a atras atenția globală a fost un video șocant al unui atac din data de 4 mai 2023, când două femei Kuki au fost puse să defileze goale de bărbați Meitei și apoi violate în grup imediat după ce (n. r. – Meitei) au distrus satul – un caz îngrozitor de teroare împotriva femeilor ca armă politică (videoclipul a fost făcut public de unul dintre atacatori). În aceste condiții, președintele indian Narendra Modi a fost forțat să reacționeze: a proclamat că incidentul „aduce rușine Indiei“. Condamnarea a venit totuși târziu, și a fost profund ipocrită. De ce?

Guvernul din Manipur este mai mult sau mai puțin public de partea Meitei, în timp ce guvernul federal e oficial neutru, dar în mod tacit de partea lor (n. r. – de partea grupului Meitei). Rațiunile pentru această poziție nu sunt numai etnice (ca expresie a naționalismului hindus BJP), ci și economice: pădurile în care locuiesc Kuki sunt bogate în minerale, iar guvernul vrea să îi alunge pe Kuki pentru a exploata mai crâncen zona. Presiunea asupra Kuki este justificată, cum era de așteptat, ca strategie de „progres“ și „modernizare“, pe care tribalii Kuki o refuză.

Asta ne aduce la subiectul „mâinilor curate“: în timp ce statul federal pretinde că acționează neutru pentru păstrarea legii și ordinii, mâinile nu îi sunt desigur curate, pentru că el susține partea mai puternică din conflict, dându-i o aură de legalitate. Nu există nimic nou într-o astfel de procedură pentru că ea este o caracteristică a istoriei de lungă durată a „drepturilor omului“: în mod repetat, această idee a privilegiat drepturile unui sex, ale unei rase, religii, ale unui statut social anume. Dar ce se întâmplă în Manipur este că tocmai fațada puterii de stat neutre se prăbușește: cei de la putere îi susțin în mod deschis pe cei care sunt (după propriile legi) agresori ilegali. Nu se întâmplă ceva similar și în Israel?

Cât timp ideologia sionistă, tradițional seculară și colonială a predominat, statul (nu foarte discret) a avantajat cetățenii evrei în defavoarea celor palestinieni. Totuși, acesta a făcut mari eforturi ca să susțină această aparență a domniei neutralității legislative: din când în când, îi condamna pe extremiștii sioniști pentru crimele lor împotriva palestinienilor, ori limita noile așezări ilegale la Cisiordania. Principalul actor care a jucat acest rol a fost Curtea Supremă – și nu-i de mirare că guvernul Netanyahu care a ajuns la putere în 2022 a dorit o reformă juridică care să îi ia Curții Supreme autonomia. Protestele mari împotriva reformei juridice sunt ultimele strigăte de luptă ale sioniștilor seculari – și totuși, cât timp protestatarii nu sunt dispuși să fie solidari cu palestinienii, protestul lor va rămâne limitat la salvarea aparențelor.

Cu noul guvern Netanyahu, violența anti-palestiniană (pogromul din Huwara, atacurile mănăstirii Stella Maris) nu mai sunt condamnate în mod formal de stat. Soarta lui Itamar Ben-Gvir este cel mai clar indicator al acestei schimbări. Înainte să intre în politică, se știa că Ben-Gvir are în sufragerie un portret al teroristului Baruch Goldstein, care în 1994 a masacrat douzeci și nouă de credincioși musulmani palestinieni și a rănit alți 125 în Hebron, ceea ce s-a transformat în masacrul de la Peștera Patriarhilor. A intrat în politică odată cu aderarea la  mișcarea de tineret a partidului Kach și Kahane Chai, care a fost desemnat organizație teroristă și declarat în afara legii de guvenul israelian. Când a ajuns la vârsta de a face armata – la optsprezece ani în Forțele de Apărare Israeliene, i s-a interzis serviciul militar datorită pozițiilor lui de extremă dreaptă. Iar o astfel de persoană condamnată de Israel ca rasistă și teroristă este acum Ministrul pentru Securitate Națională care trebuie să apere legea…

Statul Israel, care se declară singura democrație din Orientul Apropiat, s-a transformat de facto într-un stat teocratic halachic (echivalentul legii Shari’a). Această schimbare nu este doar o degenerare puțin importantă de la viziunea inițială, iar asta pentru că ne arată o problemă fundamentală chiar a viziunii originare. (O întorsătură suplimentară a poveștii este că cei mai mulți sioniști mesianici de azi nu mai sunt chiar așa de religioși: ei rămân seculariști folosind religia brutal și cinic ca instrument în lupta pentru putere.) În termeni lacanieni, violența obscenă este surplusul de plăcere pe care îl câștigăm ca o recompensă pentru subordonarea față de un aparat ideologic, pentru sacrificiile și renunțările pe care acest aparat îl cere de la noi.

În Israelul de azi (ca și în Manipur), acest surplus de plăcere nu mai rămâne în subsolul său obscen, este asumat pe față:

Surplusul de plăcere (ca omorârea palestinienilor, arderea caselor lor, scoaterea lor din locuințe, confiscarea pământurilor, construcția de adăposturi, distrugerea măslinilor, iudaizarea Al-Aqsa) sunt articulate în mod explicit. În timp ce aceste forme de surplus de plăcere erau văzute înainte ca o excepție la discursul sionist oficial, ele au devenit acum norma.

Prin desemnarea everilor din Israel ca degenerați, nu ne-am întors astfel la cea mai îngrozitoare formă de anti-semitism? Dimpotrivă: evreii care susțin orientarea politică actuală sunt la fel de degenerați în același sens în care suntem cu toții. Prin modul lor de a acționa în Cisiordania, ei pierd orice statut superior și doar se transformă în actori care acționează în unul din statele naționale fundamentaliste.

Alt nume pentru această degenerare este ideologia, adică un aparat simbolic care susține surplusul obscen de plăcere. Dar de ce să folosim acest termen provocator? Referința la folosirea termenului de degenerare în mecanica cuantică ar fi de mai mult ajutor: în mecanica cuantică, „degenerarea“ se referă la faptul că „două sau mai multe stări staționare ale aceluiași sistem mecanic de cuante pot avea aceeași energie deși funcțiile lor de undă nu sunt aceleași“. În acest caz, nivelul de energie comună al stărilor staționare este degenerat.

Imaginează-ți că ți se arată două obiecte identice și apoi ești rugat să închizi ochii. Când îi deschizi, vezi aceleași două obiecte într-o poziție asemănătoare. Poți să îți dai seama dacă ele au fost mutate între ele? Intuiția și legile mecanicii cuantice sunt de acord: dacă obiectele sunt identice, nu prea există o modalitate clară de a le distinge. Dar pentru un tip anume de anyoni (particule care apar în două spații dimensionale, care au caracteristici atât ale bosonilor cât și ale fermionilor), mecanica cuantică face posibil ceva diferit. Anyonii sunt greu de distins unii de alții, dar câțiva (abelianii)1 au proprietăți speciale care produc diferențe observabile în stările comune de cuantă pe care le schimbă, făcând posibil să spunem că ele au fost tranzacționate, deși sunt pe deplin imposibil de distins unele de altele.

Este ușor de văzut cum anyonii non-abelieni deschid o nouă cale pentru a înțelege operația de adunare cuantică: când schimbăm particulele unele cu altele pentru ca șiruri care sunt schimbate unele cu altele să compună spice, spicul virtual care formează fundalul cuantic al celor două particule poate să conțină mai multă informație decât cele două particule care sunt de nedistins atunci când ele sunt prezente. Ceea ce contează însă aici pentru noi este că fundalul obscen al ideologiei este „degenerat“ într-un mod asemănător: proceduri care sunt în sine greu de distins (violență etnică, tortură, violuri, negarea demnității umane a „inamicului“) sunt însoțite de un spic al unor narațiuni simbolice diferite.

Scopul analizei este astfel să recunoască aceeași energie-libido, investiție libidinală – în fundamentalismul musulman, sionism, hinduism, fundamentalismul creștin: diferențele evidente din narațiunile lor nu trebuie să ne facă orbi la ceea ce au în comun. Chiar când o țară se luptă pentru propria supraviețuire și este angajată în propria auto-apărare, Cauza libertății este contaminată, ca regulă, de un fundal obscen și rasist care strică puritatea luptei. Cei dintre noi care stăm în mod ferm de partea Ucrainei suntem îngrijorați de oboseala vestului: pentru că războiul va continua în al doilea an, nu se vor sătura, treptat, țările care susțin Ucraina de permanenta stare de urgență și de sacrificiile materiale pe care aceasta o necesită?

Trebuie ținut minte că această oboseală nu este cauzată simplu doar de ciclul de epuizare și respingere care susține aceste sacrificii: este de asemenea clar că (n. r. – oboseala) este rezultatul propagandei sistematice care este diseminată de alianța ne-sfântă între extrema dreaptă și extrema stângă. Această propagandă operează pe trei nivele diferite de argumentare: pacifismul absolut (avem nevoie de pace, suferința trebuie să înceteze cu orice preț), o viziune echilibrată asupra războiului (Ucraina și NATO au provocat de asemenea Rusia și au forțat-o să contratace), protejare egoistă a propriei bunăstări (de ce să dăm miliarde Ucrainei, o țară coruptă care e condusă de oligarhi, când noi avem destul de multe probleme – noi forme de sărăcie etc). Paradoxul acestor combinații este că ceea ce se prezintă în sine ca poziție bazată pe principii – pace cu orice preț – este o mască pentru egoismul cel mai groaznic și ignorarea suferinței celorlalți; suntem noi conștienți că, deși Ucraina și-a apărat independența, a pierdut deja mai mult de jumătate din propria populație (zece milioane au emigrat în vest, ucraienienii în zonele ocupate fiind deja expuși la o rusificare brutală).

Totuși, un caz mai serios este chiar Ucraina, unde semnele de oboseală se multiplică. Este aproape un miracol că majoritatea încă mai are dorința de a se lupta după un an și jumătate de bătălii încrâncenate, fără a vedea sfârșitul. Dar există oboseală care nu este doar obiectivă: este hrănită de greșelile politice și ideologice chiar ale ucrainenilor. Ceea ce ei fac și trebuie să facă este clar – cel mai bun remediu împotriva oboselii este dreptatea în Ucraina: eliminarea privilegiilor pentru oligarhi și clasele avute. Este ceva mai demoralizator decât să îi vezi pe ucrainienii de rând că se luptă, în timp ce mulți din bogați emigrează și încearcă să îi scutească de obligații militare pe fii lor? Un semn bun în această direcție este că în 25 iulie 2023 Zelensky a avertizat oficialii guvernamnetali și parlamentarii că „îmbogățirea personală“ și „trădarea“ nu vor fi tolerate după arestarea unui lider militar pe baza unor acuzații de delapidare și a unui parlamentar acuzat de colaborare cu Rusia.

Deși nevoia de luptă împotriva corupției e evidentă, un alt lucru este la fel de important. Pentru a evita pierderea războiului, un front cu adevărat unit împotriva inamicului este necesar. Anumite semne care se multiplică indică un fenomen îngrijorător: mulți stângiști și liberali ne-naționaliști în Ucraina sunt gata să se lupte împotriva Rusiei – s-au oferit voluntari și sunt acum pe front. (Unul dintre ei căruia îi place ce scriu s-a pozat cu mitraliera între două traduceri ucrainene ale lucrărilor mele, pe care le citește în timpul pauzelor de luptă – nu mai trebuie să spun că această poză m-a făcut foarte mândru.) Pentru că stângiștii se opun naționalismului conservator agresiv cu măsurile lui contra-productive (doar să ne amintim de interdicția de a performa public lucrările compozitorilor ruși), ei sunt de regulă marginalizați de autorități și chiar suspectați de simpatii rusești, ca și cum Putin, eroul dreptei europene și americane, ar fi cumva socialist…

Trebuie spus și că marele documentarist și regizor ucrainean, Sergei Loznitsa, autorul unor filme faimoase în lume cum sunt Maidan și Donbass, trăiește acum în Lituania și nu se poate întoarce în Ucraina: a aflat că, neavând încă șaizeci de ani, limita de vârstă pentru înrolare, pașaportul îi va fi confiscat dacă nu se întoarce acasă. Alți artiști recunoscuți internațional pot să călătorească liber, așa că avem de-a face cu o răzbunare a birocraților culturali conservatori. Cunosc strategia asta dezgustătoare din trecutul meu: în Slovenia, naționaliștii de dreapta i-au desemnat pe stângiștii seculari opozanți ai comunismului ca agenți mascați ai vechiului regim. În anii ‘70 nu mi s-a dat voie să predau și am fost fără serviciu mulți ani, iar acum sunt în mod repetat atacat ca om al vechiului regim.

Nu e surprinzător că anti-feminismul intră aici în scenă. În Ucraina multe femei au intrat în armată și s-au luptat pe front, iar unele dintre ele sunt excelenți țintași. Din păcate, multe își „exprimă furia față de stigmatizarea și tratamentul colegilor iar plângerile le sunt ignorate“: ele  trebuie să lupte pe două fronturi, împotriva inamicului rus și împotriva hărțuirilor din partea colegilor bărbați. Trebuie generalizată această situație: Ucraina se luptă pe două fronturi – împotriva agresiunii ruse și pentru ce va deveni țara după război. Dacă Ucraina va supraviețui, oare va fi o țară conservatoare și naționalist fundamentalistă, cum par să fie Ungaria și Polonia? Sau va fi de facto o colonie a capitalismului global, sau …?

Este complet greșit să pretindem că aceste întrebări vor fi rezolvate după război, iar acum este momentul pentru unitate necondiționată, și nu pentru dezbateri democratice. Totuși, măsurile problematice sunt cele care acum subminează unitatea, slăbesc apărarea Ucrainei, îi pun în loc practici sociale care vor defini cum arată țara după război. ACUM e momentul pentru unitatea care nu exclude: doar un front popular larg în care este loc pentru oricine, de la persoanele LGBT la stângiștii care se opun agresiunii rusești, poate salva Ucraina.


  1. „Abelian“ se referă la Niels Abel, un matematician norvegian din secolul XIX. ↩︎

Imagine reprezentativă: Thomas Dellert, Marilyn and Andy in Corona NY, 2020

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×