Marius Chivu, Trei săptămâni în Atlas, Humanitas, 2023.
Niciodată n-am scris într-un jurnal, nu sunt genul acela de om. Nu-i vorbă, de câteva ori m-am decis să țin unul, dar până la urmă mereu am fost mult prea comod pentru a duce la bun sfârșit marea mea decizie. Poate că nu reușesc pentru că îmi place să scriu vulcanic, neîngrădit de realitate.
Marius Chivu ține un jurnal când călătorește, și foarte bine face: pe acest jurnal se bazează și noua lui carte de călătorie, Trei săptămâni în Atlas. Un volum alert, viu, intens și cu mult umor, apărut în condiții grafice superbe. Angela Rotaru, responsabilă cu coperta și concepția grafică, merită menționată neapărat.
Mărturisesc că n-aș fi în stare să fac călătoriile lui Chivu: nu sunt nici destul de curios, nici destul de puternic, nici destul de perseverent. Fără gadget-uri, mă simt cumva singur și părăsit de lume, iar lumea, pentru mine, nu a însemnat niciodată vreun vârf.
Cu atât mai mult mă interesează aceia pentru care lumea este acel vârf. Sunt uimit până la cer și înapoi de anduranța unui om ale cărui picioare îl dor de atâta drum sau căruia la un moment dat îi e frică de înălțimi și de stânci, dar totuși își continuă drumul. Trebuie să ai în tine o frumoasă nebunie, mai ales că volumul se încheie cu întrebarea: „Unde plecăm data viitoare, Marius?“ (326.)
Celălalt Marius, Rădoi, numit M. până la final, este partenerul de excursie a lui Chivu – de fapt, un om cu care își împarte toată ființa în Maroc. Kebaburile și portocalele, dar și temerile și extenuările. „Nu mi-e foame și nici nu sunt în stare să mănânc, aș prefera să vomit, dacă aș avea ce, dacă aș fi mâncat mai mult decât cele câteva felii de «salam» tăiate cu forfecuța. Nu sunt în stare nici să vorbesc. M. le spune câte ceva despre noi celor trei băieți, care ne-au primit într-un gîte d’étape (refugiu cu terasă), eu doar încuviințez din cap… // Când îmi recapăt glasul, cer o sticlă de Fanta, iar unul dintre băieți îmi aduce – Allah să-l aibă în paza Lui! – o Fanta la sticlă de sticlă de un litru.“ (102-103.) La astfel de experiențe mă refer (și sunt multe în carte) când spun că prietenia asta este mai ceva decât cea cu un coleg de clasă cu care ați ascultat-o pe profa de mate ani în șir. În călătoriile „Mariușilor“, situațiile extreme se întâmplă la tot pasul.
Dar – se vede și asta din citat – sunt primite cu mult umor. Firește, Trei săptămâni în Atlas este scrisă după călătorie, dar se aude că invocarea lui Allah a avut loc atunci. Repetiția cuvântului sticlă e deja rezultatul scrisului, și înseamnă că umorul a ieșit victorios.
Umorul se simte însă și în titlurile capitolelor: O mie și una de porți, Lungul trek al zilei către noapte, O zi șchioapă pentru peștii-spadă etc.: titluri ghidușe și culte, al doilea dintre cele enumerate fiind titlul rescris al unei piese de Eugene O’Neill. Cultura se vede și din motouri, dar și din întregul volum, plin de literatură, muzică, filmografie, filozofie. În același timp, autorul are simțul proporțiilor și – mi-e și rușine să spun despre un scriitor cu multe cărți și cursuri de scriere creativă la activ – știința scrisului: cultura nu e niciodată fudulă, autosuficientă, nimic nu pare scos acum din cărți, totul e organic și frumos.
Eseul – cartea lui Chivu îmi place pentru că poate fi încadrat și în genul acesta: scris colocvial și cult, cu trimiteri culturale interiorizate – este structurat și în funcție de locurile în care cei doi ajung de la o zi la alta, dar și pe baza trăirilor și amintirilor: paginile culese cu albastru vorbesc despre acestea. „Spre deosebire de Thoreau, care pretindea că se vindecase de «această ușoară boală a sufletului», am resimțit spleenul prin noiembrie, când a-nceput să se-ntunece la ora 16 (și să se lumineze abia la ora 9) și când frigul a transformat spartul lemnelor în unica activitate. Singurătatea este un bun profesor de științele naturii: te învață să observi manifestările naturii, să-i descifrezi semnele și să reții detalii (ultima pasăre care mi-a ținut companie a fost o ciocănitoare neagră, dryocopus martius, cu cântecul ei straniu și frumos), te învață să te bucuri de sunete, culori, mișcări.“ (203-204.) Este vorba de perioada petrecută în satul bunicilor, și la descrierea aceasta rimează întrebarea din capitolul următor, cules „normal“: „ce fel de spațiu este acela care te cheamă să părăsești intimitatea de acasă pentru solitudinea în mijlocul străinilor?“ (205.)
„Cu fotografiile autorului“ – se menționează, și cât mă pricep eu, sunt niște fotografii excelente: apare în ele frumusețea și splendoarea, ariditatea și animalele, omul și orașul sau localitățile, deșertul și muntele, toate acestea la locul potrivit (redactor: Georgeta-Anca Ionescu). Vezi marea și oamenii, caracatița pe mâna cu ceasul.
Trei săptămâni în Atlas este un jurnal frumos din toate punctele de vedere – încheierea unei trilogii, un pas spre a doua, sper.
