Attila Béres: „Astăzi, în România, în artă și nu numai în artă, e mult mai mare libertate decât în Ungaria“

Start

Attila Béres (53 de ani), regizorul român de origine maghiară, ajuns director general al Teatrului Național din Miskolc (Ungaria), sosește cu punctualitate la locul de întâlnire, într-o toridă dimineață de duminică bucureșteană: băncuța din fața intrării actorilor la Teatrul Bulandra (Izvor), lângă care zăresc un difuzor antic, care presupun că folosea odinioară la convocarea artiștilor aflați în curticică, la o țigară. „Ha má itt vagyok“ („dacă tot sunt aici“) – îi spun regizorului când îl văd, folosind una dintre replicile savuroase ale Femeii din spectacolul Portugalia – „să începem interviul“.

Sunt onorat să-l cunosc pe Attila Béres, târgumureșeanul care a absolvit și Matematica, nu doar Teatrul. A plecat în Ungaria, unde a ajuns un proeminent șef de teatru, și a venit anul acesta în România pentru a-și împlini un vis din studenție: să monteze un spectacol la Bulandra. Omul de teatru a pus în scenă, la sala Liviu Ciulei, Portugalia, pe un text al dramaturgului budapestan Zoltán Egressy, traducere – Réka Csűrös, adaptare scenică – Ernest Fazekas. Înaintea spectacolului despre lumea mică dintr-un sat est-european, tulburată de apariția unui turist-scriitor care năzuiește să ajungă în Portugalia, Attila Béres a lucrat exemplar niște roluri deosebit de solicitante pentru actori. Într-o ierarhie subiectivă, i-aș menționa pe Andrei Huțuleac (Poreclă), Marius Chivu Pascu (Cârciumarul), Cătălin Babliuc (Sfeclă), Lucian Ifrim (Satană), Adrian Ciobanu (Clamă), Andreea Bibiri (Femeia).

Ne așezăm pe băncuță și, involuntar, asistăm siderați la o scenă de o velocitate și o ferocitate ca la televiziunile cu programe dedicate vieții sălbatice, doar că se petrece sub ochii noștri, în buricul metropolei: o mâță înșfacă un porumbel fix lângă noi și își duce prada sub o mașină. Trecem peste teatrul naturii, depănăm amintiri comune, deși ne vedem pentru prima oară (la Târgu Mureș, regizorul a fost studentul unchiului meu, Oláh Tibor, zis Tibi bácsi, personalitate teatrală de excepție), și-i dăm drumul.


Domnule Béres, ne-am întâlnit după prima avanpremieră a montării dumneavoastră Portugalia. Ce așteptări ați avut de la acest spectacol, cu un text care s-a mai jucat în România?

În primul rând, așteptările mele, dacă se referă la ce am vrut eu să fac… am vrut să arăt o comunitate uitată după 34 ani. Uitată de la schimbările din Europa de Est – unde se schimbă foarte greu orice,  relațiile, totul. Acest sat e inexistent, dar, așa cum l-am făcut noi, poate să fie și în România, poate să fie și în Ungaria, poate să fie și în Slovacia, oriunde în Europa de Est. Schimbările astea au venit brusc și i-au prins pe oameni puțin nepregătiți. Și încercăm să ne adaptăm cumva la aceste lucruri, dar oamenii ăștia nu pot. Nu că nu vor, nu pot. Nu înțeleg. Am vrut să arăt că oricât ne-am strădui noi, în capitale, în orașe mari, să le vorbim despre morala europeană, despre umanitate, oamenii aceștia decid foarte multe lucruri în viața noastră – și nu noi decidem în viața lor.

Ce aduce nou viziunea regizorală?

Eu sper că aduce în București un fel de teatru sub lupă. Nu am încercat să fac chestii din astea expresioniste, regizorale. Am încercat să povestesc despre oameni. Să vedem cum sunt oamenii ăștia, ce personalități au, ce caractere au, ce probleme au, ce îi frământă și ce nu se schimbă niciodată. Se vede în spectacol, sper, că orice s-ar întâmpla în satul ăsta, nu se schimbă nimic. Această neschimbare… cum să vă spun, în viața asta, nu o să trăim noi ca în satul elvețian, ne trebuie 400 de ani! Am încercat cumva să arăt această, nu știu dacă e bun cuvântul, durere a mea – că lucrurile în viața mea nu se schimbă. Poți să ai tu visul Portugaliei. Toată lumea are visul său, care o fi o japoneză, ca în spectacol, sau o fi Portugalia, sau o fi să văd cum apune soarele. Toți avem un vis și, aceste visuri – ăsta e feelingul meu în societatea noastră, în zilele noastre, aici, în Europa de Est – aceste visuri nu prea ne ajung.

A fost o motivație în plus faptul că ați pus în scenă (n. r. – piesa) la Bulandra, un reper al teatrului românesc?

Da. Când am terminat Actoria, în ‘97, și în acei patru ani de facultate, pentru mine Teatrul Bulandra a fost number one. A fost un vis să ajung aici. Dacă am vorbit de visuri, pentru mine, un vis din anii ‘90 s-a împlinit ajungând la Bulandra, făcând un spectacol, lucrând cu actorii ăștia într-adevăr minunați. Da, a fost un vis, dar și aici am vrut să arăt că visurile noastre sunt tangibile.

În spectacolul dumneavoastră se simte miza pe actorie. Sunt secvențe puternice, memorabile, cele cu poneiul, cu bicicleta, secvența cu nud masculin. În mod evident, sunt foarte intens lucrate. Ca fost actor la Naționalul mureșean, ce rol ați fi făcut cu cea mai mare plăcere în acest spectacol?

Dacă aș fi mai tânăr, aș dori să joc Poreclă, dar, la vârsta mea – acum am 53 de ani – eu sunt un fel de Clamă, care fuge de nevastă și se plimbă puțin prin lume și apoi merge acasă. De fapt, toate rolurile le-aș fi jucat. Ca regizor, evident, gândești toate rolurile. Le gândești fiziologic, le gândești sufletește, te gândești la modul de gândire al personajelor. Încerci să dai acest reper actorului: cum gândește un personaj din ăsta. Când m-am pregătit pentru spectacol, am avut în cap toate relațiile, toate rolurile, tot ce e foarte apăsător în piesa asta. O fi ea un fel de comedie, dar eu cred că, în ziua de azi, piesa asta e mai mult o tragi-comedie!

Publicul bucureștean va găsi frapante asemănările dintre personajele piesei lui Egressy și cele ale unui popular serial TV. E, în Portugalia, un transfer de spirit din Las Fierbinți, de pe sticlă, pe scândură?

Nu aș crede. Eu cred că oamenii ăștia – sau sper că oamenii ăștia de pe scenă – sunt, cum să vă spun, mai adânci cu problemele lor, cu actoria mai adâncă. Tema, în fond, e aceeași: e satul. Dar dacă luăm orice piesă – și în Ivanov, pe undeva, e tema satului sau chiar și în Trei surori, într-un fel, e tema micii comunități. Sau în Revizorul – e tot tema micii comunități. Asta, în fond, ne preocupă. Modul de abordare a temei contează. Eu sper că am reușit, puțin mai metaforic, să fac această piesă mai adâncă decât acest serial de TV (n. r. – Las Fierbiți).

Într-o montare precedentă, presa de specialitate a constatat o „demaghiarizare“ a textului, comparabilă cu „derusificarea“ scrierilor lui Cehov. Personal, de la un regizor româno-maghiar, așteptam o prezență mai consistentă a specificului acestui inexistent sat Irgács în spectacol.

Vă spun sincer, asta a fost foarte intenționat – să nu se petreacă niciunde. Cred că această poveste se poate juca în orice comunitate mică din Europa Centrală sau de Est. Eu nu cred că e adevărată pentru Europa de Vest, nu știu, deși poate fi și acolo adevărată, în comunitățile mici, în satele mici, cred că aceiași oameni trăiesc peste tot. Deci, dacă l-aș fi pus numai în Ungaria, aș fi ținut publicul român detașat de spectacol. Ar fi zis „a, așa e în Ungaria“, dar încercarea mea a fost să-l aduc aproape de publicul de azi, din România. Evident, orice piesă de teatru, după părerea mea, e bine să fie adusă aproape de public. Putem să vorbim de Cehov: trei surori vor să plece în Moscova. Eu cred că Moscova trebuie tradusă foarte bine de un regizor pentru publicul de azi. Eu am încercat să traduc ce înseamnă Portugalia sau ce înseamnă satul ăsta pentru publicul de azi din București.

Chiar s-a spus despre Portugalia lui Egressy că e Moscova cehoviană…

Știți, a fost un mare scriitor maghiar, Dezső Kosztolányi, care a scris o frază fantastică despre Trei surori. A zis că cele trei surori au bani, există tren, visul lor este să ajungă la Moscova. Deci nu se duc

Ha-ha-ha!

Numai vremea s-a schimbat. Atunci vremea era mai înălțată, mai lirică… În Trei surori sunt alte probleme, cu toate că, în fond, problematica e aceeași ca în Portugalia. Chiar am făcut acest paralelism între personaje. Am zis „domnule Chivu (n. a. – actorul Marius Chivu Pascu, Cârciumarul din Portugalia), dumneavoastră, în fond, sunteți Andrei (n. a. – Andrei Sergheevici Prozorov, fratele celor trei surori din piesa cehoviană), care n-a reușit în viață și s-a făcut cârciumar.“ Femeia din Portugalia e un fel de Mașa (n. a. – Mașa Sergheevna Kulîghina, sora mijlocie din Trei surori), care, după 20 de ani, fără Verșirin și fără Kulîghin (n. a. – personaje ale piesei citate), ce să facă? Ajunge să bea. Toți vrem să ieșim din ceva și nu reușim! Acesta e, cred, cel mai important schimb de replici din piesa Portugalia:
„Ați avut un vis, ceva, o dorință?“
„Da, o japoneză!“
„Și ce ați făcut pentru acest vis?“
„Am așteptat să intre, dar n-ai intrat!“
La fel, am așteptat să mergem la Moscova, dar n-am mers! Dacă ceva poate să aibă priză la public, eu sper că e acest suflet al piesei, din lumea acestor oameni. Or fi ei de la țară, or fi ei mai simpli, or fi ei mai inculți, dar nu diferă de noi! Eu sper că publicul, atunci când iese de la spectacol, măcar la atât să gândească, la ce-am făcut eu: „am așteptat să intre…“. Băi, nu mă aștept să intre!
Știți, teatrul modern se luptă puțin pentru spectator. În viziunea mea, în ultimii ani, teatrul trebuie readus la minimalism, dar nu minimalism scenografic sau minimalism în actorie. Trebuie readus la (n. r. punctul)din care a pornit teatrul: din om – esența teatrului! Ce vreau eu să fac, și ce fac în ultimii ani ca regizor, este să încerc să spun povestiri, să pun povestiri pe scenă despre diferiți oameni.

În piesa lui Egressy, apare termenul portughez „saudade“, care îi liniștește pe cei care credeau că dorul românesc e unic. Cred că aici e mai mult „fernweh“ – termenul german pentru pofta de pribegie într-un loc în care n-ai mai fost. Mă rog, e și mult bovarism – să îți dorești cu toată ființa ceva de care n-ai nevoie. Nu găsiți foarte ungară năzuința pe marginea unei bălți dintr-o țară fără ieșire la mare – să visezi la marea cea mare?

Dar la ce să visez? La ce să visez?! Cum omul închis visează la câmpul liber, aici, la balta-aici, în satul ăsta, se visează la o țară unde apune soarele în mare, unde totul e liniștit, unde totul e calm. Ei nu visează altceva decât o viață liniștită – pe care toți vrem să o trăim și toată viața tragem să avem traiul acela liniștit și când ajungem să îl trăim, nu mai e timp. Și băiatul ăsta fuge, caută, merge, se îndrăgostește puțin și după aceea se întoarce acasă și scrie piesa asta.

În acest sat fictiv, Irgács, devii al locului purtând o poreclă. Ce poreclă ați avut dumneavoastră?

Eu am avut o poreclă când eram mic, mi se spunea Stan, după filmele cu Stan și Bran.
Chiar și în facultate așa mi s-a zis, Stan.

Dar de ce ați folosit porecla Fundiță pentru fata Cârciumarului? În celelalte montări e Fundă toată ziua!

De aia! Pentru că am vrut să fie mai delicat, mai feminin, mai fin. Fundă sună prea întunecat! Și eu cred că tatăl acesta nu îi zice Fundă, îi zice Fundiță, cu dragoste părintească. Eu cred că e o dragoste foarte periculoasă atunci când tu vrei să faci totul în locul fiicei tale, să aranjezi tot. O iubești atât de mult, că vrei să fie mai bine pentru ea, dar nu o lași să îi fie bine. Sunt o groază de semne mici, să zicem, ale societății noastre de azi. Putem aduce aici, ca exemplu, și #MeToo. Ce face tatăl cu fata asta e un fel de #MeToo. El o iubește, dar este o iubire foarte agresivă, într-un fel. Dar n-am vrut să arăt – lucrurile astea trebuie gândite de spectator, nu arătate. Stilul ăsta de teatru micro-naturalist, ce am încercat noi aici, e mai mult pe secrete decât pe arătate. Publicul trebuie să joace și el într-un fel, să fie parte a spectacolului, să descifreze anumite situații.

E directoratul Naționalului din Miskolc Portugalia dumneavoastră?

Într-un fel, da. Omul, când ajunge la Portugalia, vrea să plece în Spania! Dar ăsta e un alt lucru. Au fost zece ani foarte frumoși. Am reușit să construim un teatru care e foarte apreciat în Ungaria. Și criticii vorbesc foarte frumos de teatrul nostru. Și așa am ajuns să fim singurul teatru din Ungaria care e membru în Uniunea Teatrelor Europene. Cred că noi am făcut ceva acolo! Vedem cum continuă.

În marele concert european, unde s-ar plasa teatrul românesc, respectiv cel din Ungaria?

Teatrul românesc, în privința actorilor, e un teatru foarte bun. Expresia actoricească, modul de joc, modul de cunoaștere a jobului, sunt foarte bune. După părerea mea, Ungaria e puțin mai în față în legislație. Deci, pentru mine, asta (n. r. – legislația) e total diferită între Ungaria și România. Sunt director de teatru, știu cum se fac angajări…

Nu sunteți interimar, ca toți noii directori din București…

Mă rog. Vă dau un exemplu. Concursul între actori e foarte, foarte important. La noi (n. a. – în Ungaria), ai contract numai pentru un an și în fiecare an se rediscută contractul. Deci, în fiecare an, în februarie, toți actorii revin pe rând la comisia artistică sau la director, mă rog, și e o discuție între ei. Reînnoim contractul? Vrei să-ți reînnoiești contractul? Noi vrem să ți-l reînnoim, cum ai fost anul trecut, ce ai făcut, cum ai lucrat? E o discuție foarte aprigă și profesională între un actor și un director.

Ceea ce n-am prea auzit în România…

În România nu sunt contractele pentru un an sau doi ani sau, mă rog, pentru un termen fix. Aici nu există această competiție între actori. Dacă joc, joc, dacă nu joc – salariul îl am! Și eu cred că în sport, în artă, această, să zicem, lene, sau, dacă vreți să-i zic mai frumos, siguranță, nu face bine. Ar fi bine, dar e un drum foarte greu pentru România, cred, să schimbe această legislație, să pună o legislație pentru competiție. Cei mai buni să vrea să fie cei mai buni. Eu nu mă bag aici, dar termină o groază de tineri ca actori, peste tot în țară. Și cum nu e competiție, nu sunt nici locuri. Deci se pierd o groază de talente tinere pentru că posturile sunt ocupate. După părerea mea, asta nu face bine teatrului românesc. Evident, pentru un actor, e mai bine să aibă siguranța salariului. Dar eu cred că și pentru el ar fi bine să se scuture odată și să zică, „bă, hai că vreau să fac și eu o treabă bună, să fie o competiție“. Dacă ești în competiție, atunci întotdeauna trebuie să te ții alert. Și acest lucru face ca totul să crească. La noi, în Ungaria, actorii trebuie să arate în fiecare an ce știu. Trebuie să fie în top, într-un fel.

Ceea ce aici ar putea să pară jignitor!

Dar nu e jignitor! Gândiți-vă la sport! A fost acest meci al Generației de Aur. Hagi a fost, în ultima mie de ani, cel mai mare fotbalist din România. Dar dacă el, la 50 de ani tot la Steaua ar juca – sau la FCSB – și n-ar lăsa loc ăluia de 20 de ani, ar fi o problemă. Evident, în actorie trebuie să existe și actori de 50 de ani. Dar și acolo, ăia de 50 de ani ar trebui să aibă o competiție cumva. Această competiție între actorii din teatru lipsește în România. Și în 35 de ani, în teatre, ar fi fost timpul să se facă această schimbare esențială. Ar fi un mare scandal în România dacă s-ar face această schimbare. Mulți ar ieși în stradă…

În Marele Lexicon Maghiar, nu mai puțin marele scriitor maghiar Örkény István definea, astfel, Ungaria: „O manie cu zece milioane de persoane afectate. În prezent, se consideră că această obsesie e vindecabilă, deși acest lucru i-ar răpi mult din farmec.“ Vreau să întreb, care sunt obsesiile artistice ale unui regizor maghiar din România adoptat de Ungaria?

Obsesia mea, în ultimii zece ani, a fost să construim un teatru în care există și profesionalism, dar și democrație desăvârșită. La mine, în teatru, este un consiliu, să zicem, artistic. Sunt patru regizori angajați, în afară de mine. Și noi cinci decidem tot. Decidem ce piese vor fi puse, ce repertoriu avem, ce regizori chemăm, ce scenograf chemăm, ce actori angajăm. Estetica teatrului e decisă de noi cinci, dar între aceștia cinci, și eu am un singur vot. Nu eu sunt acela care zice ce va fi. Zicem noi cinci! Responsabilitatea oricum e a mea, dar când cinci oameni împreună fac un teatru, e de cinci ori mai tare, minimum, decât dacă l-aș face eu singur. Deci, dacă mă întrebați de obsesie, asta a fost: să arăt că se poate construi. Și s-a putut construi. Nu știu dacă se mai poate în continuare. Eu cred că astăzi, în România, în artă și nu numai în artă, e mult mai mare libertate decât în Ungaria. În Ungaria, politica… e și în pantofii mei! (n. a. – mi-i arată). Politica s-a pus peste tot și asta nu e bine! E un fel de politizare ultra-excesivă. Să mă întorc la obsesie: obsesia mea a fost să construiesc acest teatru, să arăt că se poate și în secolul XXI, cu toate chestiile care „disturb“ (n. a – tulbură, în engleză în original) lumea cu mediile de socializare, că se poate face teatru pur și are succes la oameni. Asta am vrut să demonstrez. Până acum e pe demonstrate, dar e mai aproape de reușită decât de nereușită! Obsesia e să povestesc despre oameni. Să cunoaștem omul. Poate, la bătrânețe, m-am făcut mai umanist!

Dintre multele proverbe maghiare care mă urmăresc, îmi place în mod deosebit „vinului bun nu-i trebuie etichetă“. Ce etichetă i-ați pune montării dumneavoastră?

Zicala asta așa este: „vinului bun nu-i trebuie etichetă. Vinului foarte bun îi trebuie etichetă!“ Eu nu i-aș pune nicio etichetă. Dacă vrea cineva să vadă o comedie despre nefericirea omului, să vină!

Imagine reprezentativă: arhiva autorului

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×