„Atunci când scrii ceva ai o responsabilitate să fii cât de corect și cât de documentat poți și să încerci să nu faci vreun rău societăților marginalizate”

Discuția dintre Vlad Tăușance și Irvine Welsh

Start

Irvine Welsh a ajuns pentru a doua oară față în față cu cititorii săi din România, dar nu la un festival de carte, ci la un festival de muzică, într-un context poate inedit, dar perfect pentru un astfel de scriitor. În cadrul unui eveniment organizat în ultima zi la Electric Castle, festival ce a avut loc în perioada 19-23 iulie, Welsh l-a avut ca partener de dialog pe Vlad Tăușance și a vorbit despre cariera sa ratată de muzician, personajele „murdare”, rebelii și proscrișii din literatură, dar și despre ce înseamnă pentru el scrisul.

Scriitorul scoțian în vârstă de 63 de ani a fost o figură majoră a anilor ’90 și este considerat unul dintre cei mai buni precum și unul dintre cei mai controversați romancieri ai vremii, în special datorită romanului său de debut, Trainspotting. Bineînțeles, a fost doar începutul, 30 de ani mai târziu are deja 13 cărți publicate, una mai disputată ca cealaltă, chiar dacă nu și-a dorit dintotdeauna să fie scriitor, după cum a spus-o chiar el.  


Încă de la începutul discuției, autorul romanului Trainspotting nu a ezitat să se folosească de simțul umorului ascuțit pentru care este recunoscut și a povestit despre timpurile cu tentă revoluționară prin care trecea societatea anilor ’80 în momentul în care scria acest roman. La întrebarea amfitrionului dacă simte că s-a produs vreo schimbare reală de atunci, scriitorul a răspuns: „it’s a great time to be a writer but it’s a terrible time to be a human being” („este o perioadă ideală pentru scriitori, dar total nefavorabilă pentru o ființă umană”), oferind și un context pentru asta:

„Procesul continuu de distrugere a umanității afectează din ce în ce mai mulți oameni. Din punct de vedere economic, social și spiritual suntem atrași într-o lume bizară. Mai rău este că știm că acest capitalism urmează să aibă un sfârșit, dar în același timp nu știm cu ce să-l înlocuim. Nu avem nicio idee despre ce urmează să vină după asta. Trăim și acum timpuri periculoase și interesante care vor fi marcate în istorie.”

Muzica înainte de literatură

Welsh are un talent natural de povestitor specific irlandezilor, un lucru pe care îl poate sesiza oricine, chiar dacă nu i-a citit cărțile, inclusiv zecile de tineri așezați pe jos în micul amfiteatru de lemn din spatele castelului Bánffy care l-au ascultat și au râs sporadic.

În continuare, Vlad l-a provocat pe scriitor să meargă puțin mai înapoi în timp, pe vremea când cocheta cu ideea de a face muzică, lucru care nu prea i-a ieșit așa cum își dorea. „A fost groaznic”, spune acesta. „Eram un cântăreț nu prea reușit, nu am voce aproape deloc pentru muzică, nu reușisem să învăț să cânt la chitară, la fel de prost eram și la bass, nici nu puteam să țin pasul cu toboșarul sau să mențin ritmul. La un moment dat, pur și simplu a trebuit să mă dau bătut și să recunosc că nu sunt făcut pentru muzică. Partea bună a fost, totuși, că în acea perioadă măcar am scris o mulțime de cântece, chiar dacă nu mă pricepeam și la interpretat. Îmi plăcea să scriu balade și apoi am început să scriu povestiri scurte. Atunci mi-am zis că da, poate că muzica mea este groaznică, dar povestirile ar putea avea potențial.”

Așadar, o carieră ratată de muzician și stilul de viață l-au ajutat, fără să-și dea seama, să devină simbolul literaturii scoțiene câțiva ani mai târziu. Romanul de debut al lui Welsh a pus în scenă cu un stil marcant dependența de droguri, o dependență cu care și scoțianul s-a confruntat în anii ’70 și pe care a reușit să o învingă. 

„La începutul anilor ’70 am fost dependent de heroină, dar după asta m-am curățat, mi-am luat un job decent, m-am însurat cu o femeie drăguță, m-am pus la casa mea și apoi am început să ies din nou în lume. Oamenii continuau să consume toate aceste droguri ciudate, îmi tot ofereau și eu tot refuzam. Muzica mi se părea nu gunoi, sincer, nu înțelegeam, era o amestecătură de sunete care se tot repetau. Nu avea nici versuri sau vreun anumit punct focal, doar oameni care dansau în lumea lor și un DJ care punea muzică de la un pupitru pe care abia îl puteam vedea. Eram cu o prietenă atunci și știu că tot comentam pentru că eram nemulțumit, iar ea s-a răstit la mine și mi-a spus să tac naibii din gură și mi-a băgat în gură o pastilă de extasy până să apuc să realizez asta. Apoi a început să-mi placă și chiar mergeam mai des pe la astfel de petreceri prin toată țara care nu aveau nimic decât un set de boxe. Mi se părea pur și simplu fabulos și eram din nou în elementul meu. Eram conștient de faptul că stilul acesta de viață cu un job 9-5 nu avea să dureze prea mult, nu era pentru mine. După asta am încercat și eu să fiu DJ, iar asta mă inspira atât de mult încât am început să scriu din ce în ce mai mult și până la urmă mi-a trecut și cheful de a fi DJ, nevoia de a scrie era mai intensă. Oricum nu-mi plăcuse atât de mult să fiu DJ, ci mai degrabă să fiu de cealaltă parte a pupitrului, în mulțime, petrecând. Aceea a fost șansa mea de a începe să fac ceva creativ și am reușit să-mi adun poveștile și să le pun într-o carte”, a adăugat scriitorul despre o altă perioadă care i-a schimbat viața. 

În acea perioadă, muzica electronică, indiferent că era house, drum and bass sau punk, era considerată ca având o anumită însemnătate politică, fiind simbolul unei generații care nu se simțea reprezentată sau acceptată în societate. Muzica punk i-a influențat foarte mult stilul lui Welsh și majoritatea personajelor sale par desprinse direct dintr-un astfel de decor de rebeliune. Vorbește despre multe categorii de oameni proscriși și marginalizați, pe care îi pune într-o altă lumină și le oferă dreptul la o replică.

Personajele rebele și proscrise inspirate din viața autorului

„Muzica punk a fost văzută întotdeauna ca un gest suprem de rebeliune. În Britania nu era considerată chiar așa de extremă și Guvernul încă nu era dispus să intervină. Cât despre muzica house sau cea electronică în general, nu era gândită cu vreo anumită conotație politică, era despre hedonism, în principiu, dar totuși autoritățile au intervenit să scoată cumva în afara legii aceste petreceri unde nu aveam nimic altceva decât sisteme audio și muzică. De fapt, totul avea legătură cu puterea colectivului, aceste petreceri însemnau grupuri mari de oameni. Pur și simplu nu le plăcea ca oamenii să se adune într-un număr mare, iar legislația era menită să împiedice tocmai asta.”    

Cel mai recent personaj proscris al scriitorului scoțian este o persoană transgender. Pentru a o reprezenta cât mai fidel, el a apelat la un consultant care l-a ajutat să înțeleagă mai bine cum arată viața unei astfel de persoane și cum o vede societatea. Despre această experiență, Welsh a povestit că a fost o provocare să reușească să lucreze la un astfel de profil social care se schimbă în permanență.

„De asta și nivelul meu de înțelegere se schimbă în permanență, plus că nu toate experiențele trans sunt la fel. La început am fost puțin îngrijorat, însă a fost o experiență pozitivă și productivă, această persoană m-a ajutat să aflu mai multe despre genul de personaj despre care scriam. Chiar m-a educat mult în acest sens. Oricine este interesat de acest aspect știe că politicile sunt destul de schimbătoare, rolurile de gen se schimbă, se încearcă desființarea stereotipurilor. Poate că este și o nebunie colectivă peste care încercăm să trecem cu toții, nu pot ști cu siguranță. Ce știu, însă, este că atunci când scrii ceva ai o responsabilitate să fii cât de corect și cât de documentat poți și să încerci să nu faci vreun rău societăților marginalizate. Scriitorul poate crea personaje cât mai diverse și le poate pune în ce condiții de viață vrea el, dar nu trebuie să pornească de la o experiență stereotipică.”

Irvine Welsh a povestit și despre ce înseamnă să fii rebel atunci când toți ceilalți se așteaptă de la tine să te maturizezi:

„Când ajungi la o anumită vârstă începi să conștientizezi că nu ești nemuritor, începi să te gândești mai mult la viitor și nu mai ești dispus să riști atât de mult. Eu cred că este foarte dificil să fii încă rebel în aceste condiții. Când ești tânăr, poți să faci orice prostii vrei, oamenii sunt mai indulgenți cu tine, poți să experimentezi și chiar să bei și să dansezi în mijlocul străzii, iar oamenii vor vedea un tânăr care se distrează și își trăiește viața. Încearcă asta la vârsta mea și cu siguranță se va găsi cineva să te facă ciudat și chiar să cheme poliția. Așadar, oamenii reacționează foarte diferit la același tip de comportament, depinde din partea cui vine. Ideea de rebel și rebeliune, revoluție și schimbare ajunge la un punct mort la un moment dat și din păcate aparține mai mult tinerilor. Grozav este atunci când pur și simplu refuzi să crești și să te transformi într-un adult.”

„Scrisul îmi vine foarte natural”

Mai apoi, Welsh a fost întrebat în ce măsură s-a folosit de propriile povești pentru a crea personajele cărților sale și în ce măsură romanele pot fi considerate autobiografii.

„Este un proces atât de subconștient când scrii ficțiune și nu ești atât de sigur de unde vine totul. De exemplu, de fiecare dată când scriu ceva, primul gând care îmi vine în minte este că vor vedea asta și soția sau copiii mei și mă întreb oare ce vor crede ei, întotdeauna se va găsi ceva de genul acesta în textele mele. Unele părți chiar mă pun în dubii, dacă ar trebui să le scriu sau nu, pentru că știu că vor vedea și ei. Paradoxal este că exact aceste lucruri destul de inconfortabile sunt extrem de confortabile de povestit pentru mine”, a răspuns Irvine.

Tocmai pentru că își dă frâu liber gândurilor, scriitorul scoțian mărturisește că nu s-a confruntat niciodată cu ceea ce numim „blocajul scriitorilor” și că exploatează orice idee care îi vine până în punctul în care fie reușește să o integreze, fie îi dă o viață separată, într-un alt material.

„Problema este că scriitorii sau oamenii în general abordează situația puțin greșit. Ei se așteaptă să scrii ceva bun tot timpul, dar adevărul este că de cele mai multe ori scriu și nimicuri. Dar doar așa reușești să ajungi și la lucrurile bune. Ca să eviți aceste blocaje trebuie doar să scrii și să rescrii și să mergi mai departe, nu trebuie să încerci să analizezi mereu chiar tot.”  

Probabil acesta este și secretul succesului său, naturalețea scrisului, pe care o și recunoaște de multe ori în timpul discuției. Scrisul nu-i vine ca o corvoadă cum aude adesea în discuțiile colegilor de breaslă:

„Ce am descoperit eu a fost că scrisul mi-a venit destul de natural și de ușor, nu duceam cu mine vreo luptă pentru a face asta. Foarte mulți scriitori din lumea asta se confruntă cu o anumită presiune, vor să finiseze fiecare cuvânt, este o luptă continuă cu ei să așeze cuvintele pe pagină și pot empatiza cu asta pentru că așa mi se întâmpla și mie când scriam muzică. Nu am fost din prima atras de scris sau de literatură, dar pur și simplu mi-a venit atât de natural. Mulți oameni de literatură de acasă din Britania mă detestă cu adevărat deoarece nu am trecut prin ceea ce trec și ei și pentru că spun peste tot că mie îmi vine totul foarte simplu. Dacă aș fi scris toate aceste cărți într-un interval de timp de șapte ani, nu de trei, de exemplu, poate ar fi fost mai tolerabil pentru ei, mai ușor de acceptat deoarece cam acesta este timpul normal pentru un scriitor. El ar trebui să se chinuiască mai mult, nicidecum să scoată cărți așa pe bandă. Ce pot să înțeleg din asta este că nu pot să țină pasul cu mine, dar dacă eu am constant aceste idei, nu mă voi opri să le aduc la suprafață.”  

Imagine reprezentativă: NME

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×