A doua apariție a rubricii „Transcrieri”, ținută de d. sargan, îl aduce în prim-plan pe Cecco Angiolieri, poet al invectivei, al autoironiei și al unui realism turbulent, în care iubirea, lipsa de bani și neputința
Cecco Angiolieri
Cecco Angiolieri (Siena, 1260-1310) – și-a făcut reputație de rebel al Toscanei medievale – un spirit „iute la mânie și blasfemator“ cum notează Tabucchi. Tot ce a rămas consemnat despre viața sa sunt doar amenzi, dezertări și datorii atât de mari încât copiii săi au refuzat moștenirea lăsată de tatăl lor – el însuși descendentul unei familii nobile din Siena. În timp ce contemporanii săi slăveau perfecțiunea divină a femeii angelice (donna angelicata), Angiolieri a ales să cânte trupul, vinul, jocurile de noroc și ura față de tatăl său bancher, transformând-o pe Becchina dintr-o simplă fiică de tăbăcar într-un contramodel furios al lui Beatrice. El îmbină după bunul plac poezia de dragoste cu cea comică – genuri pe care precusori precum Rustico di Filippo le țineau separate –, astfel că scriitura sa repudiază idealurile creștine medievale și, mai ales, vinovăția cu care vin acestea. S-a pus adesea problema dacă sonetele lui Angiolieri sunt autobiografice – chestiune care nu îmi pare că adaugă sau știrbește din forța poemelor –, iar concluzia la care s-a ajuns recent este că nu, în lipsa unor dovezi mai puternice.
