Rătăcit prin secolul hipervitezei și al Internetului, Dan Sociu ar fi putut foarte bine să trăiască printre beatnici și să-și scrie povestea acolo, în SUA. Folosește de fapt singura formă de biografism care îmi place,
La sfârșitul anului trecut le propuneam celor din echipa Matca să facem un nou tip de curs de literatură, unul bazat nu pe ateliere creative împănate cu teorie, ci strict pe teoria scrisului. Argumentul meu,
Despre Delia Hügel nu știu mai nimic, aud că a mai publicat o proză în revista Timpul, proză pe care nu reușesc să o găsesc. Încep deci lectura în gol, fără nicio informație, doar cu
Monica Mihuț e o tânără asistentă medicală din domeniul veterinar sau o fetiță de șapte ani, depinde din ce direcție privim (dar mie îmi e destul de limpede că la finalul poveștii naratoarea nu revine
Nu mai știu când am citit ultima dată o carte de Philip Roth, dar știu că a fost vorba de Patrimoniu, O poveste adevărată, în traducerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu. Cartea m-a prins instantaneu, doliul e
Cartea despre care scriu azi are o poveste și vine din Madrid. Am primit-o acum vreo lună și ceva chiar de la autoarea ei, eram într-o librărie și am făcut schimb de cărți pe un
Din când în când, atât cât să dăm bine, ne mai certăm puțin în presă și în social media – mai ales acolo – pe ideologizare versus autonomia esteticului, pe politizare versus stil, pe ce
Anul 2024 nu e foarte bun cu literatura română. Deocamdată nu s-a întâmplat nimic spectaculos, nicio carte nu a reușit să se detașeze din pluton. Cât despre mine, am pornit acum câteva săptămâni un experiment
Literatura română și literatura în genere abundă în povestiri la persoana întâi care frizează biograficul și uneori se confundă cu biografia autorului sau a autoarei. Nu mai e nimeni acasă, romanul de debut al Sabinei Yamamoto,
Când am deschis cartea Lorinei Bălteanu, Legată cu funia de pământ, eram deja impresionat de titlul care de unul singur ar putea valora cât un text literar. Prima propoziție, scurtă, percutantă, la rândul ei deschide
