Rămasă singură, Maia s-a urcat în pat. Nu avea ventilator și era incredibil de cald și de înăbușitor. Dar avea curaj. Și-a întins brațul cu palma deschisă și s-a uitat la zgârietura mică de pe piele. Era stupid să creadă că Gwendolyn își înfipsese unghia în palma ei. De ce ar fi vrut să rănească pe cineva abia cunoscut? Poate avusese ceva prins sub unghie și nu-și dăduse seama; o bucată mică de sârmă sau un spin. Sigur, nu un spin de trandafir, nu în casa asta fără flori.
Maia a stins lampa, dar n-a reușit să adoarmă. După o vreme, s-a ridicat din pat și a tras un scaun aproape de fereastră. În pădure erau colibele indienilor care lucrau pentru familia Carter – nu din cele răcoroase, cu acoperiș de paie, ci niște colibe de lemn construite pentru servitorii casei. A ridicat un colț al plasei de țânțari și a văzut licurici – sute de puncticele de lumini dansatoare – și a auzit cârâitul broaștelor. Câtă viață era dincolo de neclintirea din casă!
Tot privind, a zărit o tânără cu o rochie lungă și colorată care căra un bebeluș pe șold și care a intrat în coliba din mijloc. Când a deschis ușa, au răzbătut până la ea trăncăneala unui papagal de casă și lătratul scurt al unui cățel. Apoi s-a auzit un cântec fredonat în surdină. Poate un cântec de leagăn pentru bebeluș.
Apoi s-a lăsat liniștea… Dar fix înainte să plece de la fereastră, a auzit pe cineva fluierând. Sunetul venea din spatele ultimei colibe, situată mai departe, la buza pădurii, unde dormeau cei care adunau cauciucul. Ciudat era că recunoștea notele, era o melodie din nord – „Suflă, vântule, spre sud“. Mama ei i-o cântase de multe ori.
A ascultat până la stingerea sunetului și s-a întors în pat. Să audă un cântec drag ei departe de casă a alinat-o și, aproape brusc, s-a lăsat furată de somn.
Domnul și doamna Carter veniseră pe Amazon din Littleford-on-Sea, un orășel din sudul Angliei. Domnul
Carter lucrase într-o bancă, dar își pierduse slujba și hotărâse să-și ia toată familia pe Amazon ca să-și refacă averea. Mulți europeni plecaseră în vremea aceea, unii ca să planteze cafea sau cacao, alții ca să găsească aur – dar majoritatea ca să exploateze cauciuc, „aurul negru“ al Amazonului. Suna ca o metodă ușoară de înavuțire. Arborii-de-cauciuc creșteau pe toată întinderea bazinului amazonian; tot ce trebuia să faci era să angajezi niște indieni ca să strângă seva copacilor, s-o duci la depozite pentru afumare și să expediezi bilele de cauciuc nefinisat pe râu, unde să fie exportate.
Și mulți chiar au reușit să facă avere. Erau oameni în Manaus care trăiau o viață de huzur. Dar nu familia
Carter. Ca să extragi seva din arborii-de-cauciuc, aveai nevoie de indieni care să cunoască pădurea ca-n palmă și să înțeleagă copacii. Iar indienii sunt oameni mândri, care au viețile lor. Dacă îi tratezi ca pe niște sclavi, nu se revoltă și nici nu fac grevă; pur și simplu dispar în pădure, alăturându-se triburilor lor, și nu le mai dai de urmă. Asta s-a întâmplat cu indienii angajați de familia Carter. În fiecare lună, domnul Carter mai pierdea câțiva lucrători. Departe de a face avere, sărăcea pe zi ce trece.
Așa că, atunci când domnul Murray le scrisese ca să-i întrebe dacă nu cumva vor s-o găzduiască pe Maia,
familia Carter nu și-a mai încăput în piele de fericire. Nu o voiau pe Maia, erau prea egoiști ca să vrea pe cineva, dar aveau nevoie de ea. Sau, mai degrabă, de banii care veneau la pachet odată cu ea. Domnul Murray nu-i spusese niciodată Maiei câți bani moștenise de la tatăl ei; știa și singură că nu are de ce să-și facă griji, așa că se gândea foarte rar la situația ei. Dar adevărul e că Maia era bogată, însă avea să fie și mai bogată după ce împlinea douăzeci și unu de ani. Soții Carter explicaseră că viața pe Amazon era scumpă; totul trebuia expediat din Anglia – fiecare biscuițel digestiv, fiecare borcan cu marmeladă. Așa că
ceruseră o sumă imensă ca s-o găzduiască.
– Ne-ar plăcea s-o ținem gratuit la noi, dar trăim vremuri grele, scrisese doamna Carter.
Domnul Murray fusese de acord, dar era un om chibzuit, așa cum sunt toți avocații. Îi dăduse prima rentă
doamnei Minton, căci știa că e de încredere. Ulterior, alocația Maiei și salariul doamnei Minton aveau să ajungă direct în contul unei bănci din Manaus.
Iar doamnei Minton îi luase doar câteva clipe ca să-și dea seama de ce o voia familia Carter pe Maia. Doamna Carter abia reușise să-și ascundă mulțumirea și lăcomia când doamna Minton număra bancnotele pe care i le încredințase avocatul. În ceea ce le privește pe Beatrice și pe Gwendolyn, nu li se spusese nimic – doar că urma să vină în vizită o verișoară îndepărtată, pe care trebuiau s-o întâmpine cu căldură. Lucru pe care gemenele nu-l făcuseră niciodată în viața lor.
A doua zi de dimineață, pe Maia nu a trezit-o cântecul păsărelelor, ci un zgomot pe care inițial nu l-a identificat. Un fel de fâșâit sau lipăit, urmat de bufnituri, izbituri și strigăte de „Afară!“. A pândit de după ușă. Pe coridor, îmbrăcată cu un halat și cu un turban care să-i protejeze părul, stătea doamna Carter. Avea pulverizatorul în mână și stropea metodic cu insecticid în fiecare colțișor. Apoi a dispărut în garderobă, a înșfăcat o mătură, și a început să bocăne și să izbească în tavan ca să scape de posibilii păianjeni. Apoi au urmat o găleată cu dezinfectant și un mop cu care a îmbibat podeaua. Timp în care a continuat să bălmăjească „Afară!“ sau „Asta o să-ți vină de hac!“ către insectele despre care bănuia că se ascund pe-acolo. Doamna Carter nu făcea nimic altceva în casă, însă vânătoarea de la răsărit nu era o sarcină pe care s-o lase în grija servitorilor.
După micul-dejun, Maia a început să facă lecții alături de gemene. Lecțiile se făceau în dining, în jurul mesei mari de stejar. Temperatura era deja ridicată la opt dimineața. Nu puteau folosi ventilatorul, pentru că le făcea paginile să zboare și împrăștia alte mirosuri matinale prin casă, pe lângă cel de insecticid: săpun carbolic, dezinfectant și lichid de curățat.
Doamna Carter îi dăduse instrucțiuni clare doamnei Minton.
– Fetele lucrează doar din cărțile scrise de doctorul Bullman. După cum vedeți, acoperă toate subiectele de care au nevoie.
A indicat către gramatica limbii engleze, manualul de compuneri, abecedarul de franceză, istoria și geografia Angliei, toate scrise de doctorul Bullman. Toate cărțile aveau aceleași coperte maronii și pe fiecare dintre ele era o fotografie a doctorului Bullman însuși. Avea o barbă ascuțită, ochi pătrunzători și o frunte proeminentă, iar Maia simțea că i se întoarce puțin stomacul pe dos doar privindu-l.
– Vreau să vă rezumați strict la exercițiile din cărțile de față, a continuat doamna Carter. Fără invenții,
fără devieri. Am avut mereu regula asta – când pleacă o guvernantă, următoarea știe exact de unde să înceapă treaba.
– Sigur, doamnă Carter.
– O dată la trei luni, domnul doctor Bullman primește în Anglia un raport de progres. Mi-l veți arăta,
desigur, pe cel alcătuit de dumneavoastră înainte de a-l trimite.
A mai pulverizat puțin insecticid în direcția ferestrei, unde apăruse o musculiță.
– O să vedeți că toate cărțile sunt foarte clare și ușor de folosit, a mai zis, după care a plecat.
Gemenele erau din nou îmbrăcate în alb. Beatrice avea o panglică verde în păr, iar a lui Gwendolyn era galbenă. Văzându-le așa de drăguțe și de aranjate, Maia s-a rușinat de ce gândise cu o noapte în urmă, așa că le-a zâmbit. Era sigură că o să fie prietene până la urmă.
Doamna Minton s-a uitat pe orar. Gramatica limbii engleze era prima. A deschis cartea doctorului Bullman la pagina unde rămăsese semnul.
– Aici am rămas când a plecat doamna Porterhouse, a zis Beatrice, privind-o viclean pe guvernantă.
– A plecat brusc, a completat Gwendolyn.
– Mama a dat-o afară.
Doamna Minton i-a aruncat o privire rece.
– Beatrice, citește paragraful despre Regulile de folosire a virgulei, te rog.
– „Virgula este folosită… ca să despartă… sintagmele dintr-o… propoziție“, a citit fata.
Citea încet și greoi, iar Maia a privit-o surprinsă, căci Beatrice era mai mare decât ea și Maia trecuse deja prin lecția despre virgulă la Academie, cu doi ani în urmă.
– Gwendolyn, e rândul tău. Uită-te la primul exercițiu. Unde trebuie pusă o virgulă în prima propoziție?
În ochii rotunjori și albaștri ai lui Gwendolyn se citea nedumerirea.
– După… după gară…
– Nu, mai încearcă o dată.
Dimineața nu se mai termina. Exercițiile doctorului Bullman erau cele mai plictisitoare pe care le văzuse
Maia în viața ei, iar fetele lucrau atât de încet, încât era nevoită să se uite în altă parte ca să-și ascundă mimica. Însă când doamna Minton i-a cerut Maiei să citească un paragraf, a oprit-o aproape imediat.
– Bine, Maia, e de-ajuns, i-a zis părând supărată, iar Maia a privit-o mirată.
Era un pasaj ridicol de ușor, doar nu-l citise prost, nu? Însă doamna Minton nu i-a cerut să-l recitească.
După gramatică a urmat lecția de compunere. După părerea doctorului Bullman, nu de imaginație au nevoie copiii ca să scrie povești. Le dădea subiecte prestabilite, exemple de începuturi și de finaluri, precum și numărul de cuvinte pe care trebuiau să-l respecte. Apoi a urmat franceza – iar Maia a trebuit să aștepte în liniște în timp ce gemenele se încurcau în expresii pe care ea le învățase în primul an de franceză.
Însă plictiseala nu era la fel de rea ca senzația c-o supărase pe doamna Minton. Guvernanta nu-i dădea
nicio șansă să participe sau să citească – nici măcar n-o privea. Maia începuse s-o considere pe doamna Minton prietenă, dar se pare că se înșela.
La unsprezece, doamna Carter a revenit cu pulverizatorul, urmată îndeaproape de servitoarea ursuză, care
aducea o cutie cu suc de portocale din comerț și patru biscuiți uscați, aceiași din care mâncaseră și c-o zi în urmă.
– Ce ziceți să mâncăm gustarea în grădină? le-a sugerat doamna Minton.
Gemenele au privit-o cu gura căscată.
– Nu mergem niciodată în grădină, a zis Beatrice, aruncând o privire la pietrișul greblat din grădină, pe
care un indian îl stropea cu ceva.
– Te pișcă tot felul de insecte, a completat-o Gwendolyn.
Așa că au rămas în camera călduroasă, sub bătăile puternice ale orologiului. După pauză a urmat aritmetica. Gemenele erau mai bune la matematică și, pentru că nu stăpânea la fel de bine materia, Maia a avut ocazia să-și termine calculele fără să se plictisească. Însă la istorie, care pentru doctorul Bullman părea să se rezume la istoria Angliei și nimic în plus, a fost cea mai mare plictiseală: abrogarea legilor cerealelor și o listă de date fără rost. Nimic din viața gemenelor în Brazilia nu se regăsea în vreo lecție. La geografie învățau despre fabricarea de trăsuri în Birmingham, iar la religie li se vorbea despre o fată care refuză să citească din Biblie și e lovită de o boală oribilă.
După prânz, gemenele au cusut în salon, sub privirea atentă a mamei lor, care își ținea pulverizatorul lângă scaun așa cum alte femei îți țin cățeii – un șoricar sau un pechinez. Beatrice broda un șervet de masă cu primule, iar Gwendolyn, unul plin de violete. Maia a primit o fâșie pătrată de in și un mosor cu ață de brodat.
– Ce-o să brodezi pe pânza ta? a întrebat-o Beatrice.
– Mi-ar plăcea să fac crinii mari și roșii care cresc peste tot aici. Cred că se numesc crini Canna.
Beatrice a făcut o mutră dezgustată.
– O, mai bine nu. Sunt flori de-ale locului, foarte urâte.
– Mama zice că-s un fel de focar.
Maia a privit-o surprinsă.
– Un focar pentru ce?
– Pentru lucruri oribile, care te mușcă și te îmbolnăvesc. Și care ies din interiorul lor.
A mai urmat o oră de studiu. După care doamna Minton le-a sugerat să citească poezii, moment în care
chipul Maiei s-a luminat.
– Chiar trebuie? a întrebat Beatrice. Nu putem continua cu exercițiile?
– Prea bine, a fost de acord doamna Minton, ignorându- i Maiei expresia dezamăgită.
După-amiaza s-a încheiat cu lecția de pian a gemenelor. Fiecare a exersat fix câte jumătate de oră, cu metronomul alături. Game, arpegii, Dansul fluturilor, Țăranul vesel… După exact o jumătate de oră, s-au oprit, chiar dacă erau în mijlocul unei măsuri.
– Și tu, Maia? a întrebat doamna Carter. Ai învățat să cânți la pian în Anglia?
– Da, am învățat, a zis Maia, uitându-se cu jind la pian.
– Mâine e rândul tău să exersezi. Acum mă cam încearcă o durere de cap.
În timpul cinei, la care doamna Minton nu avea voie să participe, Maia și-a dat seama că gemenele nu ieșiseră nici măcar o dată din casă. Nici măcar cinci minute, ca să admire fluviul sau să se plimbe. Oare cum o să rezist? s-a gândit ea, prinsă între patru pereți ca o prizonieră.
Întoarsă în camera ei, a stins lampa și a tras scaunul sub fereastră, exact ca-n noaptea dinainte. Începuse să-și dea seama cine locuia în colibe. În cea din mijloc stăteau barcagiul Furo și Tapi, servitoarea ursuză cu care era căsătorit. De acolo se auzise cântecul, deci sigur mai locuia cineva cu ei. O femeie așa de posacă n-ar fi avut cum să cânte un asemenea cântec. Tânăra cu copilul trăiau în coliba din stânga; era soția grădinarului care pulveriza pietrișul doamnei Carter. Fiind pe jumătate portugheză, copilul lor purta uneori scutece, și nu umbla gol pușcă, precum copiii indienilor. Cățelul era tot al ei. Mai aveau și un țarc cu găini, pe care ieșea să le hrănească din când în când o bătrână cu părul lung și cărunt. Și auzise și grohăitul unui porc, dar toate zgomotele erau imediat oprite – de frica familiei Carter, presupunea Maia.
Următoarele trei zile au fost identice. Bufniturile și pulverizările de dimineață, lecțiile plictisitoare ale
doctorului Bullman, mesele oribile – pește la conservă în sos albăstrui, mereu prezenta sfeclă și o formă de budincă de mălai care părea că tremură de frică de fiecare dată când era adusă de Tapi la masă. Întotdeauna îngrijite și proaspete dimineața, gemenele încheiau ziua îmbujorate și morocănoase. Domnul Carter vorbea arareori și dispărea în biroul lui, iar oricând era rândul Maiei să cânte la pian, pe doamna Carter o apuca durerea de cap.
Maia s-ar fi descurcat cu toate astea, însă ce o supăra cu adevărat era doamna Minton. Guvernanta o ignora cu desăvârșire în timpul lecțiilor, nelăsând-o să citească sau să răspundă la întrebări. Văzând cum o ridiculizează doamna Minton, Beatrice și Gwendolyn se înfumurau din ce în ce mai tare. Probabil am scos-o din sărite, se gândea Maia, dar oricât încerca de tare, nu-i venea niciun motiv în minte.
În cea de-a patra noapte, s-a auzit o ciocănitură în ușă și a intrat doamna Minton.
– Bun, a zis ea. Dă-te jos de pe scaun, cred că suntem pregătite pentru următorul pas.
– La ce te referi?
– Mâine mă duc să vorbesc cu doamna Carter. O să-i spun că nu ești în stare să ții pasul cu gemenele la lecții.
– Dar…
Doamna Minton a ridicat mâna.
– Nu mă întrerupe, te rog. O să-i spun că te pun să lucrezi separat, pentru că le ții pe ele în loc. Asta înseamnă că mă bazez pe tine să lucrezi pe cont propriu. Sigur, o să te ajut ori de câte ori pot, dar nu trebuie să te dai de gol, a zis cu zâmbetul ei reținut. Nu văd de ce nu ne-am petrece timpul făcând ceva interesant. Am o carte despre istoria Braziliei și una de Bates, exploratorul care a descris pentru prima oară partea asta de Amazon. Și alta de Humboldt, un mare om de știință. Chiar dacă gemenele se prefac că locuiesc în continuare în Littleford-on-Sea, noi n-avem de ce să le urmăm exemplul.
Maia a sărit de pe scaun.
– O, Minty, a exclamat și a îmbrățișat-o pe guvernantă.
Mulțumesc, îmi pare rău… Am crezut că…
– Să nu-ți pară, a zis doamna Minton iute. Vino după mine, e timpul să deschidem cufărul meu.
Doamna Minton fusese săracă toată viața. Nu avea brizbrizuri, nici alte bunuri în posesie. Când o plăteau
– dacă o plăteau –, angajatorii ei îi dădeau mai nimic – însă cufărul ei era o comoară ascunsă. Acolo ținea cărțile de călătorie și poveștile, romanele și dicționarele, precum și colecțiile de poezie…
– Cum de le-ai adus pe toate? a întrebat Maia uimită. Cum ai reușit?
Doamna Minton a ridicat din umeri.
– Dacă-ți dorești ceva cu toată puterea, de obicei dorința ți se îndeplinește. Dar trebuie să accepți și ce
vine la pachet, a zis arătând spre bluza ei ponosită și fusta peticită. Bun, hai să vedem cu ce începem. A, desigur, cu Bates, care trebuie să fi traversat fix apele astea cu nu mai mult de șaizeci de ani în urmă. Uite ilustrația asta cu un leneș…
Imagine: Edivaldo Barbosa de Souza
