E sfârșitul anilor ’40. Un fost sublocotenent de artilerie trăiește ascuns într-un pod, complet izolat, fiind căutat și de trupele ruse aflate în București, și de noua poliție politică. Dacă ar ieși de acolo un singur minut, și-ar pune propria viață în pericol, dar ar pune în pericol și viețile tuturor celor pe care îi iubește, ale rudelor lui. Privește lumea de afară fie printr-o deschizătură îngustă din chepengul cel mare al podului, fie prin chepengul cel mic din acoperiș. În această temniță în care domnesc praful, frigul și încremenirea, singurul lucru pe care poate să-l facă este să scrie. E leacul lui. E un antidot împotriva disperării și a nebuniei. Pune pe hârtie trăiri mai vechi și mai noi, descrie întâmplări de peste Tisa și, deopotrivă, de peste Prut și Nistru, își amintește fel și fel de istorii de prin familie și din interbelicul bucureștean, totul țesut pe urzeala unor cifre și numere care dau iluzia că absurdul lumii are un sens.
Deocamdată, mă duc înapoi în liceu, într-un episod luminos, care mai alungă cenușiul din nori și din gînduri. De data asta, lucrurile se petrec la Sfîntul Sava, nu la Matei Basarab, la aproape patru ani după ce ne mutaserăm de la un colegiu la altul, la propunerea insistentă a lui tata. Nu mai discut despre întîmplări de pe tărîmul limbii latine, pentru că, așa cum am spus, e nevoie ca Paul să fie strălucitor, să defileze în fruntea oștirilor, iar în ținutul ăsta pustiu, dincolo de slăbiciunea lui pentru Pliniu cel Bătrîn și Seneca, de verva declinărilor și de cîteva invenții abile (bunăoară, papux papucis sau țuica țuicae), cred că sînt mai priceput decît el, avînd capul și pieptul doldora de scrierile lui Horațiu și Tacit, precum și de discursurile lui Marcus Tullius Cicero, cel care, indirect (fără cicăleli și tras de perciuni), m-a trimis la Facultatea de Drept.
Aici și acum, e vorba numai și numai de matematică, de claritatea ei fără margini și de dependențele nevăzute dintre cifre și numere. Și mai e vorba de sala de festivități, de aulă, unde sînt trei sute șaptezeci de locuri și douăsprezece loje, unde cortina de catifea, ușile, plușul scaunelor și tapițeria balcoanelor sînt de culoarea stinsă a purpurei, semănînd cu niște vișine coapte. Totul în jur e dichisit, e lustruit, parcă e scos din cutie, fiindcă clădirea însăși e nouă, a fost inaugurată chiar sub ochii noștri și ai regelui Carol al II-lea, cu trei ani în urmă, la mijlocul lunii septembrie. Concret, ne aflăm în 1940, în iunie, în ziua a douăzeci și șaptea, în plină fierbere a bacalaureatului, cînd soarele e de o sută de ori mai dogorîtor decît în celălalt iunie, cel vechi, dintr-o sală de clasă obișnuită, în care se perpeleau la foc mărunt două ființe complet diferite, profesorul Eugen Lovinescu și elevul Gelu Pășcănoiu.
Într-un asemenea decor, ei, cei care tocmai au absolvit cursurile, adică veteranii și conții, urmează să se perinde pe scenă, atît prin fața unei comisii severe, pierdută în aburii erudiției, cît și a unui public destul de empatic, atins de nădușeli, de temeri și de fiorul emoțiilor. Înainte însă de ceremonia asta ciudată, care aduce în egală măsură cu o înnobilare și cu un drum către ghilotină, a avut loc afară, în curtea liceului, o altă ceremonie. Una fără comisii, fără profesori și fără agitația crescîndă a publicului. Dimineața, cei din clasa a opta, strînși pe latura dinspre Cișmigiu și palatul Kretzulescu, au intonat cu discreție un imn, fără înflorituri și accente, ridicînd vocile doar la final, cînd sunetele s-au împrăștiat peste case și s-au topit într-un salut plin de tandrețe: la ree-vedee-reee, la reee-vedeee-reeee!!! Apoi, cinci băieți s-au desprins din corul acela improvizat și au intrat în rolurile lor favorite, cele ale unor jucători destoinici de țurcă. Cam în aceeași clipă, dintre noi, cei care tocmai terminasem clasa a șaptea și eram adunați lîngă strada Berthelot (fostă Karl Lueger, fostă Fîntînii), a pornit către mijlocul curții un alt grup, o altă echipă, care mergea demn, cu elan, arătîndu-le celorlalți doar admirație și un strop de iubire. Undeva în centru, cei zece au format două linii identice, la doar trei-patru metri una de alta, apoi au înclinat din cap reținut, au pășit scurt și au ajuns față în față, cei dintîi (veteranii și conții) ținînd brațele împreunate, fiindcă duceau pe palme un covoraș verde, cu ciucurași și fireturi, pe care se afla un obiect fără seamăn, un dar de-a dreptul dumnezeiesc, mai precis Țuiul de aur. Era un băț de douăzeci și șase de centimetri, șlefuit impecabil, subțiat la ambele capete și suflat în întregime, ca atîtea și atîtea alte podoabe, cu praful acela gălbui, orbitor, care sucește mințile femeilor și bărbaților.
Atunci, la predarea Țuiului de aur, la trecerea lui de la o generație la alta, eu m-am pierdut ca de obicei în pluton, nu departe de strada Berthelot, în timp ce fratele meu, Paul, s-a numărat printre aleși sau maeștri, a străbătut curtea agale, cu înălțimea lui de un metru și nouăzeci și unu de centimetri, și, în plus, a făcut parte din acea echipă de țurcă absolut legendară, unică, o echipă care s-a suprapus pînă la ultimul milimetru cu tunetul amenințător al războiului.
În mintea mea, locul lui adevărat nu este însă afară, în curtea liceului, mai ales că cerul acela de după solstițiu, spălăcit și albastru, se arată mai sumbru ca niciodată. Paul trebuie să fie înăuntru, pe scenă, în fața comisiei, și să înoate de unul singur prin apele adînci ale matematicii, pe lîngă recifurile de corali ale numerelor, peste nisipurile mișcătoare ale funcțiilor, printre algele unduitoare ale radicalilor, în plan și în spațiu, laolaltă cu formele geometrice cele mai întortocheate, cu secretele lor și cu diferitele viețuitoare din jur, euclidiene sau neeuclidiene, polare sau carteziene. Eu m-aș îneca imediat în asemenea ape (așa cum m-am tot înecat și în școala primară), dar fratelui meu îi place enorm să se plimbe prin mări și oceane, să colinde între minus și plus infinit, să înghită axiome și teoreme cu aceeași bucurie cu care mănîncă ecleruri și, cîteodată, să dea vesel din coadă, pe la suprafață, ca să arunce un jet înalt și puternic, așa cum l-au învățat balenele albastre.
Pînă una-alta, sala de festivități e plină cam pe trei sferturi, cu părinți, cu prieteni, cu fel și fel de rubedenii ale candidaților, cu elevi din clasele mici și, ca o cireașă de pe tort (sau ca un pumn mărunt de cireșe), cu cîteva fete. Ca să fiu sincer, cîtă vreme pe scenă nu se întîmplă nimic remarcabil, pe mine și pe amicii mei de pe ultimul rînd (de unde ieșim la fumat foarte simplu), ne interesează tocmai fetele astea risipite prin sală, mai ales cele care s-au așezat într-o lojă din stînga. Una are părul roșcat, prins în cozi, și o rochie cu falduri la mîneci, iar cealaltă are părul șaten și poartă o cămașă în carouri, cu vestă, deasupra căreia par să fi ațipit niște mărgele. Cumva, amîndouă lasă să cadă privirile lor peste chipul celui aflat în focul examinării și, totodată, peste cheliile și pieptănăturile unor profesori. De aici, din spate, de unde am început și eu să am nădușeli (fiindcă se apropie litera V, deci ieșirea la rampă a lui Paul Vlădoianu), îmi îngădui să cred că acolo, pe scenă, datorită acelor priviri calde, temperatura a crescut cu cel puțin șase grade, făcînd ca arșița verii să semene cu pîrjolul. Ca să nu fie dubii, în atîta tensiune și în tăcerea care sfîrîie în sală, eu o prefer pe fata cu părul roșcat, împletit în cozi, pentru că îmi închipui că are niște ochi verzi și că e însăși Greer Garson, pe vapor, în filmul Goodbye, Mr. Chips, în fabulosul minut al sărutului.
Dacă stau să mă gîndesc bine, dintre ei, dintre absolvenții ajunși la judecata de apoi a liceului, lipsește unul singur, colegul lor din acte, din scripte și din vechile cataloage, un băiat pe care nu l-au întîlnit niciodată la cursuri, dar căruia îi cunosc perfect zîmbetul, titlurile și trăsăturile. E vorba de principele Mihai, de Marele Voievod de Alba Iulia, care susține și el o probă a bacalaureatului tot astăzi, la Palat, în Sala Tronului, alături de tinerii Mircea Ionnițiu, Walter Heltmann și Constantin Malaxa (după cum anunță ziarele), probabil chiar în prezența Regelui, care, într-o împrejurare ca asta, e publicul în persoană. E treaba lui ce face acolo și cum se descurcă cu întrebările și răspunsurile, fiindcă starea de fapt (ori criza de la frontiera de est) e mai mult decît jalnică, e disperată, ținînd cont că în ajun, într-o zi de miercuri, Uniunea Sovietică a trimis un ultimatum necruțător României, de numai douăzeci și patru de ore.
Eu nu sînt rege și nici moștenitor al tronului, așa că treaba mea e să urmăresc cu sufletul la gură, din capătul sălii, felul în care fratele meu a început să înoate pe scenă în apele lui preferate, în oceanul necuprins al matematicii. Îl văd cum îi strînge mîna profesorului, care e un tip faimos, un conferențiar venit special de la Iași (cred că îl cheamă Moisil, parcă și Grigore), văd cum Paul cercetează biletul și se îndreaptă spre tablă, văd cum înșiră litere chinezești, cifre arabe și hieroglife, n-are ezitări, iar eu unul n-am stopuri respiratorii, el înoată în felul lui cumpătat și e împăcat cu secretele unei biete probleme (de fapt, cu ale tuturor problemelor de geometrie), iar eu aud cum îmi bate inima în piept, nu mă mai uit la fata cu părul roșcat și sînt gata să strig și să mă desprind de pe scaun. Privindu-l cum mișcă tihnit din aripioare și coadă, zbor prin aulă în zigzaguri, în picaje, în tonouri și în lupinguri, mereu cu brațele desfăcute.
Deodată, nu știu cum, simt că mă sufoc și intru în vrie, că înțepenesc și mă lovesc de balcoane. Nu înțeleg de ce, Paul s-a oprit din demonstrația lui liniștită, a făcut un pas înapoi, a studiat tabla cam zece secunde, după care a luat buretele și a șters totul, absolut totul, de la prima și pînă la ultima literă. Cumva, în negreala ei, tabla se confundă acum cu străfundurile Pacificului, cu abisurile în care lumina nici nu pătrunde. Apoi, lucrurile o pornesc pe același făgaș, creta e pusă iarăși la treabă, se naște un desen complicat și apar niște semne bizare, după care, încă o dată, desenul și semnele dispar prin mișcările brațului și prin frenezia surprinzătoare a buretelui. În sala de festivități e o liniște grea, de mormînt, fiindcă nu numai eu (ci mai toți ceilalți) am trăit cu convingerea că Paul Vlădoianu e un elev strălucit și un as al înotului matematic.
Profesorul renunță în sfîrșit la propriul caiet de notițe, eu, Tudi, fratele fratelui meu, sînt gata să mor fără aer, domnul Moisil (probabil Grigore) tușește scurt și ridică vag o sprînceană, pretutindeni (pe chipuri, pe pereți și pe plușul ca purpura) se citește încet, încet consternarea, Paul continuă să scrie calm și să șteargă cu lejeritate, iar la un moment dat, brusc, cînd nu mai e nimic de făcut, cînd dezastrul e clar și înfrîngerea e zdrobitoare, așează creta la locul ei, își scutură palmele și îl anunță pe conferențiarul sosit de la Iași (pe care, altminteri, îl consideră un vrăjitor sau un geniu) că pur și simplu enunțul de pe bilet e greșit și că problema aia nu poate fi rezolvată decît dacă… și dacă… și dacă… Domnul Moisil (aproape sigur Grigore) clipește de două ori, se ridică de la masa comisiei, se îndreaptă spre băiatul de un metru și nouăzeci și unu de centimetri, îi ia hîrtia din mînă și, după ce verifică rapid textul, îl bate cu căldură pe spate, îi șoptește ceva la ureche și-i cere să pună totul pe tablă, să arate unde e buba problemei și care e tratamentul ei de vindecare.
Și într-o clipă chiar se prăvălește cerul în aula liceului Sfîntul Sava, chiar se așterne mărinimia lui Dumnezeu peste plămînii mei (care primesc iarăși aer), peste frunțile încrețite din sală, peste părul roșcat dintr-o lojă și, într-o anume măsură, peste gesturile lui Paulică Centaurul, deși el, se vede de la o poștă, s-ar putea descurca și fără milostivirile Domnului. Fratele meu înaintează ordonat, iute, încercuiește cîteva semne (presupun că de congruență, de paralelism și de asemănare), subliniază apăsat o deducție și explică de ce ea se bate cap în cap cu un detaliu din ipoteză. Apoi, înșiră pe cealaltă jumătate a tablei și varianta cinstită, cuminte, în care informația aia falsă și foarte parșivă e înlocuită de una corectă, care nu vrea să provoace necazuri. Sincer să fiu, nu înțeleg nimic din vorbele fratelui meu, dar pricep în întregime esența poveștii: Paul e un vraci iscusit, un doftoroi care tratează orice beteșug sau boală a matematicii.
În rest, în ziua aia, singurul gest rezonabil pe care l-au făcut rușii a fost că n-au dat peste cap bacalaureatul, cel puțin ultima lui probă, cea a claselor de real de la Sfîntul Sava. Au invadat Basarabia abia după prînz, cînd noi fumam și tăiam frunze la cîini prin Cișmigiu, împreună cu Fredi, vărul nostru, și cu patru-cinci prieteni.
(În curs de apariție la Editura Polirom)
Filip Florian s-a născut la 16 mai 1968, în Bucureşti. Primul său roman, Degete mici (2005), a fost recompensat cu Premiul pentru debut al României literare, Premiul de excelenţă pentru debut în literatură al Uniunii Naţionale a Patronatului Român şi Premiul Uniunii Scriitorilor pentru cel mai bun debut în proză. În 2006, împreună cu fratele său Matei Florian, a publicat romanul Băiuţeii. Zilele regelui (2008), al treilea roman al lui Filip Florian, a fost distins cu Premiul „Manuscriptum“ acordat de Muzeul Naţional al Literaturii Române şi a fost desemnat Cartea anului 2008 la Colocviul romanului românesc contemporan. A beneficiat de importante granturi europene: DAAD Artists-in-Residence Berlin, Landis & Gyr şi HALMA.
În România, cărţile lui Filip Florian au apărut la Editura Polirom, iar în străinătate, traduse în cincisprezece ţări, la editurile Houghton Mifflin Harcourt (SUA), Suhrkamp şi Matthes & Seitz (Germania), Acantilado (Spania), Fazi (Italia), Magvető şi Bookart (Ungaria), Czarne şi Amaltea (Polonia), Didakta (Slovenia), Ciela şi Panorama Plus (Bulgaria), Kalligram (Slovacia), University of Plymouth Press (Marea Britanie), Animar (Egipt), Altin Bilek (Turcia), Bokvennen (Norvegia), Ili-Ili (Macedonia) şi Heliks (Serbia). Romanul Toate bufniţele a fost distins cu Premiul pentru cea mai bună carte a anului, secţiunea „Beletristică“, la Gala Bun de Tipar, ediţia a II-a.
