Avioane și pescăruși

Dialog rapid cu Iulian Tănase

Start

Dragă Iulian Tănase, felicitări pentru noua ta carte, Teoria fricii, aflată în pregătire la Editura Trei! Spui că e „amuzantă“. Ce crezi despre umor? Ce este, pentru tine, umorul adevărat?

Dragă Péter Demény, mulțumesc pentru felicitări! Masa și dansul vor avea loc în curând. Între timp, cartea nu mai e în pregătire, pentru că a ieșit deja de la tipar.

Mă întrebi ce cred despre umor. Sincer, nu prea știu să răspund la întrebarea asta. E ca și cum cineva m-ar întreba ce cred despre mâna mea dreaptă sau despre piciorul meu stâng. Umorul face parte din viața mea, ca moștenire genetică de familie. Tata a fost foarte amuzant la viața lui. Încă e. Și mama a fost și încă e.

Nici la întrebarea ce este, pentru mine, umorul adevărat nu prea știu să răspund. Mi-ai dat greu. Aș putea să răspund la fel ca Sfântul Augustin: „Dacă mă întrebi ce este rugăciunea, nu știu. Dacă nu mă întrebi, știu.“ Aș putea să răspund totuși la întrebarea asta cu ajutorul unei analogii între umor și zbor. O vrabie zboară, asta-i clar, cu toții am văzut vrăbii zburând. Dar și un pescăruș zboară, iar zborul pescărușilor pare puțin diferit de cel al vrăbiilor. Pe de altă parte, cum e zborul vulturilor în comparație cu al pescărușilor și cum e zborul avioanelor față de cel al vulturilor? Care zbor e cel adevărat? Ce vreau să spun cu asta e că nu există un anume tip de umor per se despre care să putem spune că este cel adevărat. Eu pot să râd și la o scenă cu Stan și Bran, și la un film Marvel precum Deadpool, și la niște rant-uri ale unui Louis C.K. sau Jo Koy, după cum pot să râd în hohote citind niște pagini din Ilf și Petrov, Harms, Hrabal, Salinger sau Gogol. Și bineînțeles că râd în hohote și atunci când stau de vorbă cu prietenii mei Costel, Lori, Remus, Teo și alții. Umorul e misterios și e greu de prins într-o ecuație.

Să zicem că umorul adevărat e cel care ne provoacă un hohot de râs. Dar, pentru că noi, oamenii, suntem diferiți, și reacțiile noastre pot fi diferite. Nu garantez că voi râde la ce râd alții, după cum sunt mari șanse ca uneori să râd la ceva doar eu, iar ceilalți să nu găsească deloc amuzant ceea ce pe mine m-a făcut să râd. Umorul e ceva care-ți ia creierul prin surprindere, ceva care transgresează niște limite ale cunoașterii, să zic. Umorul e, de fapt, un instrument de cunoaștere, ajungi să înțelegi că realitatea poate fi privită și prin această lentilă comică. Multe drame se transformă, în timp, în comedii. Asta am făcut și eu în carte. Mi-am transformat diverse experiențe, deloc vesele atunci când s-au întâmplat, în comedii.

Mă rog, nu sunt un teoretician al umorului și nici nu-mi doresc să fiu. Sunt recunoscător că m-am născut din doi părinți amuzanți, mai ales tata. Umorul e, cum ziceam, o moștenire de familie, un fel de talant, pe care am avut grijă să nu-l îngrop, dimpotrivă.

Un tip care ar face stand-up comedy, dar are trac. Cum ai găsit subiectul acesta?

L-am găsit destul de simplu, sau poate că el m-a găsit pe mine. Am prieteni care fac stand-up comedy, unii dintre ei (Costel și Teo) sunt personaje în carte. În ultimii ani, am consumat mult stand-up, fie prin cluburi, la Sala Palatului sau chiar la mine în bucătărie, fie pe Netflix, YouTube, social media. E o zonă care mă interesează și din punct de vedere literar. Comedianții sunt niște observatori foarte buni, au o atenție de un tip special, pe care o pun în contact cu realitatea. Și cursanților mei (de la cursul de scris pe care îl țin de mai bine de zece ani) le recomand să se uite la stand-up comedy, pentru că atenția, alături de mirare și curiozitate, este esențială pentru un scriitor. Eu, personal, nu mi-am dorit niciodată să fac stand-up, deși am mai făcut și asta pe la diverse evenimente literare (lansări, lecturi publice etc.), când mai spuneam pe-acolo și niște glume, și oamenii râdeau. Pe de altă parte, uneori am această luptă cu anxietatea, cu tracul și cu gura uscată. După aproape 15 ani de radio și vreo patru de podcast, știu destul de clar despre mine că prefer să fiu invizibil, că mă simt mai confortabil la microfon, în studio decât pe vreo scenă. Așadar, subiectul a venit natural spre mine, și bravo lui, sper că a făcut o afacere bună colaborând cu mine.

Zici că ai avut și foldere, și drafturi. Cum ai ajuns la varianta finală?

La varianta finală am ajuns cu foarte multă muncă. Cartea am scris-o relativ repede. Prima variantă a cărții a fost gata în patru luni, și asta pentru că aveam foarte multe ciorne, fie prin computer, fie prin caiete, unde îmi notasem diverse glume, idei și schițe de povești. A doua variantă a fost gata după încă o lună, iar a treia după încă o lună. Fiecare variantă a suferit mai multe rescrieri. Am avut și norocul să lucrez pe partea de redactare cu Ioana Văcărescu. Ăsta chiar a fost un mare noroc pentru carte. Și tot un noroc a fost să-i am în preajmă pe Remus și Costel, cu care vorbeam foarte des în perioada în care scriam cartea. Feedback-ul lor a fost neprețuit. Deci la varianta finală am ajuns cu multă muncă și cu mult noroc.

Războaie, pandemii, teroriști ‒ crezi că mai putem râde în atari condițiuni? 🙂

Da, sigur că da, pentru că umorul face parte din viață, și viața mereu va găsi o cale să se exprime. Amintește-ți de acele meme-uri cu tractoarele ucrainene tractând avioane rusești. Sau de coperta numărului din Charlie Hebdo de după atacul terorist asupra redacția revistei, din 2015. Acțiunea romanului meu e plasată în a doua jumătate a anului 2022, și bineînțeles că nu puteam ignora războiul din Ucraina, mai ales că pe scena clubului de comedie din carte urcă și câțiva scriitori din Rusia, precum Harms, Venedikt Erofeev, Ilf și Petrov.

Mai ești invidios pe Remus Boldea? 🙂

Nu mai sunt invidios, pentru simplul motiv că aproape n-a mai rămas nimic din mine. Invidia, ca un adevărat canibal cu dantură impecabilă, m-a ros până la dispariție. 🙂

Imagine reprezentativă: arhiva autorului

Ediția actuală

#06, Iarnă 2024-2025


O poți cumpăra aici
sau aici
×