Bacovia ar fi putut foarte bine să devină un personaj creat de Kafka: funcționar mărunt îmbrăcat în uniformă, cu gesturi forțat birocratizate și abilități sociale sărace, autoexilat din timpul public, un excursionist de nevoie, aflat mai mereu într-un provizorat spațial – în casa familială, prin hanuri sau camere de hotel, decepționat pe linia paternă, chinuit de corpul firav și bolnăvicios, un anorexic și un artist al foamei,așa cum îi numea Adriana Babeți în Holy anorexia pe Kafka și personajele sale. Vinovaților lui Kafka li se poate reconstrui cu dificultate trasee existențiale imprecise, de vreme ce ei sunt pur și simplu azvârliți în narațiune: li se întâmplă ceva distonant, care le scurtcircuitează viețuirea mașinală. Nu întâmplător, într-un articol dedicat romanului de față, Bogdan Crețu remarca faptul că dintre toți poeții români de vârf, Bacovia pare lipsit de biografie. Bacovia pare lipsit de biografie la fel cum poezia sa pare să nu aibă vârstă (ci, doar vârste).
Anul 2022 a fost unul generos pentru posteritatea lui Bacovia. Este strămutat, con brio, din prăfoasele clișee demarcativ-canonice printr-un excelent roman al istoriei personale și prin studiul lui Paul Cernat – Bacovia și Noul Regim al literaturii, un valoros boost critic ce ține de ample procese de hermeneutică literară și de o relectură în tandem cu acest demers de metabolizare a tradiției poeziei românești din secolul trecut până astăzi.
Bacovia și Noul Regim al literaturii
de Paul Cernat
Editura Eikon
2022
Iorgu lui Adrian Jicu se prezintă ca un demers auctorial (și editorial) de a-l vitaliza pe Bacovia printr-o scriitură dezemfatizată, dezbacovianizată, fără a fi câtuși de puțin reductiv la convenabile informații factuale din biografia poetului. E o carte ce face parte din marea familie a documentary-fiction, un tricotaj narativ între arhivă, forță creativă și nuanțe reconciliante.
Iorgu
de Adrian Jicu
Editura Humanitas
2022
Povestea începe de la contextul familial; Gheorghie Vasiliu se naște într-un târg moldav dintr-o familie cu ambiție, sau ambiț’, cum ar spune un personaj caragialian: tatăl Andonie Vasile Dumitru e negustor, băcan-cârciumar, care notează cu precizie ordinea clienților „la soroc“ în magazinul lui de coloniale și spirtoase, citește România liberă și se întreabă plin de curiozitate ce este sufletul, iar mama Zoe, sau Zoița Langa, vine dintr-o familie bună, croiește rochii frumoase, citește cărți franțuzești și cântă la clavir.
Mama dorea să-l cheme Andrei, însă numele suna prea artistic pentru gusturile empirist-negustorești ale tatălui, preferând Gheorghie din rațiuni hagiografice, cu gândul la martirul ucis în perioada persecuției creștinilor sub Dioclețian. Istoria literară ne-a dovedit că destinul nu ține cont de împotriviri părintești-onomastice! Pragmatismul tatălui îl voia negustor, însă el trebuia să fie „procurorul mamii“. N-a fost nici una, nici alta.
Un atuu al romanului lui A. J. este sfidarea așteptărilor pentru că e aici un soi de dezaristocratizare (nu și devalorizare) a viziunii colective asupra unui poet canonic, de bacalaureat. Prozatorul îl coboară pe Bacovia de pe piedestal, dând o coerență, în limitele instrumentelor docu-ficțiunii, destinului socio-artistic al poetului. Chiar și titlul transmite această intenție: fetele casei (mama, surorile Maria, Aneta, Catinca și bunica Pachia) îi spuneau Iorgu sau Iorguț celui care avea să devină marele poet, a cărui dorință de originalitate o observa și G. Călinescu în istoria sa literară prin poezia populară cu stil hermetic, deși Călinescu nu pare convins că Bacovia ar fi un mare poet, or astăzi putem vorbi despre un „fenomen Bacovia“.
În Iorgu, prozatorul își aproprie foarte convingător limbajul prin folosirea formelor fonetice, morfologice ce acoperă o realitate lingvistică din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului XX – forme lexicale ce reflectă o pronunție regională, învechită, forme greșite astăzi și chiar unele hiperurbane: „fu“, „haidi“, „șinzăși di bani“, „anțărț“, „dețuri“ „zdrahon“, „acușica“, „hâtru“, „coceni“, „acu’“, „bordei“, „scorneală“, „chichirez“, „ghișefturi“ ș.a. Autorul dezgheață limbajul provincial din epoca în care s-a născut și a crescut Bacovia, dovedind o fidelă înțelegere a vremurilor prin iscusința de a îmbina datele istorice, limbajul publicistic și cel al târgoveților, dinamica socio-economică și tendințele esteticii vestimentare din Bucureștiul de la începutul secolului trecut prin toaletele scumpe ale damelor și automobilele sport care atrăgeau privirile curioșilor.
Autorul mai sfidează într-un mod orizontul de așteptare – ne este familiară poezia bacoviană (cu nevrozele ei, cu subiectele de culoare, piruetele de angoasă, degradarea naturii, cu lacrimile roz, de cristal etc.), însă romanul reușește să învelească (mai mult în prima parte a cărții) o existență neintenționat boemă într-un umor colateral, compensatoriu, impulsionând itinerarul bacovian. Nu puține sunt scenele care se solidarizează cu această impresie: „Iorguț pățise una de pomină. Plecase cu Grigoriță Tabacaru, vărul mai mare, și cu frații Marcus, din vecini. Plouase câteva zile și abia așteptau să poată ieși la joacă. Ajunși în dreptul catedralei Sfântul Nicolae, cotiră spre Strada Mare, dar n-apucară să treacă de partea cealaltă, că Iorgu rămase înfipt în noroiul moale din care nu se mai putea desprinde, spre hazul trecătorilor. Era o clisă groasă, amestecată cu balegă și gunoaie. Noroc de căpitanul Pandele, care trecea călare, în drum spre regiment. Din goana calului, el îl smulse pe copil din ciorbă, cum o denumise un gazetar hâtru, punându-l la loc uscat și ferit.“
Un alt capitol este dedicat mirajului de la iarmarocul din Câmpia Poștii a Bacăului cu prilejul zilei Sf. Petru și Pavel, unde oamenii (printre care și Iorguț) se dădeau în roată, negustorii încercau să vândă oale, mături și de-ale gurii, gimnaștii făceau acrobații, era raiul borfașilor, iar lăutarii întrețineau horele „cu hârciob“: „‒ Hai, bă, Drăgoiule, mai zi-o o dată, mânca-te-ar ciorile să te mănânce! Că frumoasă mai e! ‒ Cântați, mă, fire-ați ai dracu’ cu muzica voastră! săreau și alții cu gura pe ei și țiganii trebuiau să se conformeze, fiindcă altfel riscau să se aleagă cu instrumentele sparte și urcați prin copaci, cum li se mai întâmplase pe la nunți și chefuri, unde se găsea totdeauna câte unul beat, care se lega, din senin, de viața lor, amenințându-i și înjurându-i, de mamă sau de morți, după cum îi venea la gură. Câți Hristoși și câte anafuri nu auziseră ei și câte nu pătimiseră… Dar se învățaseră cu viața asta, că alta n-aveau, și asta era tot ce știau: să cânte.“
Iorgu(ț) e un june ce cutreieră mahalalele, se îmbolnăvește des, se îndrăgostește, face scandal, dandanalele nu-l evită (cum e cea de la Hotel Traian), o lasă însărcinată pe vecina Jenica, poreclită „Zăluda“ de către bunica Pachia. Însă, toate situațiile devin rezolvabile sub generozitatea iubirii materne și sub dorința tatălui de a nu-și șubrezi onoarea. Într-un fel, personajul lui A. J. seamănă cu protagonistul lui C. Fântâneru din Interior: Călin Adam este un tânăr cu inclinații intelectuale, un inadaptat social, un lup de stepă al suburbiilor bucureștene din interbelic. Admirator al lui Jean Cocteau, lui Călin îi este cu neputință de a deveni funcțional, el înfățișează chiar tristețea din societatea burgheză în care banul reprezintă măsura tuturor lucrurilor. Are o repulsie față de idealul burghez asemenea poemului bogzian, urăște medicii și nu îi este teamă de moarte, iar apoi încearcă să salveze un șoarece de la înec în ligheanul cu apă. Iubește viața, dar urăște construcția ei. E un amator al escapismului tot așa cum Iorgu frecventează prostituatele, fumează imitându-i pe decadenții francezi, iar mai târziu privește îndelung la fereastră, înfiorat de plânsetele copilului Briel. În același timp, la nivelul discursului este foarte pregnantă hiperconștientizarea lumii mundane, monopolizată de reguli clare: trebuie să studieze și are nevoie de bani pentru a sta cu chirie la diverse gazde; cu apropiații nu se înțelege foarte bine (exceptând-o pe Virginia, verișoara lui mai mare) și are mai multe iubite. Călin Adam, la fel ca Iorgu, e un nehotărât, migrează de la un loc la altul, refuzând o construcție a unui destin prestabilit, respinge categoriile pentru că nu li se poate supune: „Umblu pe stradă veșnic preocupat de ce mă pot apuca. Să fi părăsit Capitala, s-o iau razna prin țară, cu un elan nou de vagabond: mă ademenește ideea asta și alte multe.“ Pentru a se răzvrăti, uneori recurge la mascaradă, înfruntând situațiile exterioare gândește: „E necesară bufoneria, zic cât mai serios. Vreau să arăt că totul depinde de nervi, că deci mi-e îngăduit să-mi bat joc de toate. Nu gândesc nimic serios (…).“ Finalul din Interior poate fi interpretat drept un NU profund al personajului de a se alinia într-o schemă ancestrală, mulțumitoare societății. Dialogul de la sfârșit, prin crearea unui doppelgänger, nu este neapărat o încercare de a fi Celălalt (adică versiunea acceptabilă din punct de vedere social), ci mai degrabă de a închide cercul opțiunilor și al încercărilor: „Am cu cine vorbi: cu mine însumi. Pun întrebări și răspund. Sunt destul de complex pentru a mă divide.“ Chiar motto-ul care deschide cartea lui A. J., preluat din Fragmente dintr-un monolog, stă sub spectrul unei disocieri față de ceilalți: „Eu am fost un fenomen din naștere… superior oamenilor și simplu.“
Și Iorgu are porniri anarhiste încă de pe vremea în care excentricul Macedonski îi publica poemele în Literatorul. Participă la ancheta lui Spiru Haret, ministru al educației în acea perioadă, despre școala românească, trimițând poemul „Liceu“. Acest fapt e apreciat de ministru, însă primit cu suspiciuni socialiste de Lascăr Veniamin: „‒ Nu știi că e interzis elevilor să citească gazetele? ‒ De ce să fie interzis, domnule director? De ce să nu ne informăm? Trăim într-o epocă în care oamenii trebuie să-și cunoască drepturile și îndatoririle. Iar intelectualii să lupte pentru respectarea lor. Inclusiv dumneavoastră, ca profesor și director al acestei școli.“ Vizita lui Carol I la Bacău e un nou prilej de revoltă pentru tânăr, nu înainte ca regele să fie pus la treabă: sădește în grădina din fața școlii un stejar. După emfaticele discursuri ale profesorilor și măgulirea regelui, trei tineri protestează brav prin lozinca Jos monarhia!, mărutisindu-și simpatiile socialiste și declamând drepturi pentru muncitori.
În sobrele amfiteatre de la facultate se plictisește, preferând peregrinările de pe Calea Victoriei, se întoarce acasă încercând să practice avocatura, renunță la viața de tribunal, devine copist și o întâlnește pe Agatha, cea care va deveni nu doar soție, ci amazoană în fața manuscriselor abandonate, a editorilor și a lumii literare, în general. Cea de-a doua parte a romanului surprinde în mare parte relația lui Bacovia cu Agatha Grigorescu, printr-o dinamică construită de romancier fără derapaje și patetisme excesive a iubirii dintre cei doi. Iorgu ocupă posturi mai mult formal, nu râvnește nici somptuozitatea, nici dialogul cu ceilalți. La evenimentul organizat cu ocazia împlinirii vârstei de 75 de ani, acesta se simte ca peștele pe uscat în palatul unde cândva stătuseră regele Ferdinand și regina Maria. Poetul trăiește eșecul ca pe cea mai spectaculoasă experiență a existenței sale. Ajunge la o vârstă „nesperată“ în ciuda bolilor și a neputințelor, când doar Arghezi, Camil Petrescu și Sadoveanu mai trăiau, dintre scriitorii vechi. În cele din urmă, timpul nu mai are răbdare, iar viața nu se poate încheia decât prin replica Guardului din piesa ionesciană: „Regele a murit. Trăiască Regele!“, adică: Iorgu a murit. Trăiască Bacovia!
Dincolo de instrumente și geometrii narative, romanul lui Adrian Jicu îl readuce pe poetul Plumbului în atenția unui alt regim al scriiturii: Bacovia devine personajul principal într-un roman postpostmodern românesc, umanizându-l în hașurări romanțat-factuale și salutar prezentificându-l.
