Privită superficial, existența lui Bacovia pare a confirma ideea că avem de-a face cu un eșec pe toate liniile. Profesional, poetul a ratat din fragedă pruncie și până la adânci bătrâneți. Ca elev, doar primii ani au fost cât de cât normali, cu rezultate bunișoare la învățătură. După ce face febră palustră, încep dificultățile. Așa cum arată Constantin Călin, Gheorghie Vasiliu absolvă Școala de de Băieți Nr. 1 din Bacău cu doi ani întârziere, abia în 1894. După trecerea la Gimnaziul „Principele Ferdinand“, problemele se țin lanț. Neputând suporta disciplina școlară și pedanteria unora dintre profesori, Bacovia rămâne corijent la elină, franceză, istorie, științele naturii și religie, fiind declarat repetent, în anul 1897. Nu-i de mirare că va scrie Liceu, poem ce trădează o evidentă inaderență la sistemul educațional. Viziunea lui asupra școlii românești (care l-a impresionat pe Ministrul Instrucțiunii, Spiru Haret) este, totuși, exagerată, lăsând să se întrevadă o sensibilitate ultragiată. Același Călin a demonstrat că, la finele veacului, Gimnaziul „Principele Ferdinand“ (devenit liceu la 1 septembrie 1897) avea un corp profesoral de elită, cu nume redutabile, dintre care se detașează G. Ibrăileanu și D.D. Pătrășcanu). Erau, ce-i drept, și unii care nu-și făceau orele, ocupați fiind cu politica, sau alții care recurgeau frecvent la violență, convinși că bătaia e ruptă din rai și, ca atare, poate fi o metodă pedagogică. Eșecurile școlare ale lui Bacovia își au rădăcinile în acest climat și se vor acutiza după episodul cu Școala Militară, pe care o abandonează la scurt timp, neputându-se adapta rigorilor cazone. Odiseea continuă la Facultatea de Drept din București, de unde junele Vasiliu va fi exmatriculat, în 1907, după ce pică mai multe examene. Finalizarea studiilor vine tardiv, prin mutarea la Iași, unde abia la vârsta de 30 de ani va reuși să își treacă examenul, la limită, spre ușurarea familiei, care își pusese toate speranțele în băiatul cel mare. Atunci își scoate și o frumoasă carte de avocat, unde semnează caligrafic Gheorghie D. Vasiliu, dar pe care nu o va folosi, fiindcă nu va profesa niciodată în domeniu…
Nici după aceea lucrurile nu stau mai bine, poetul având slujbe modeste (în fapt niște sinecuri), la limita supraviețuirii: ajutor contabil la Prefectura Bacău, mic funcționar prin diverse ministere, profesor suplinitor, iar spre bătrânețe, bibliotecar. Nu se regăsește în niciuna dintre ele și, ca atare, cere mereu concedii și scutiri, exasperându-și șefii, care îl tolerează cât îl tolerează, concediindu-l. Mai mult șomer decât angajat, Bacovia este un întreținut, trăind, toată viața, pe spinarea familiei (părinții și surorile, iar mai apoi Agatha), care, din leafa de profesoară, a reușit să construiască o căsuță la marginea Bucureștiului, pe Strada Frăsinetului, și să-l crească decent pe Gabriel, singurul lor copil. Veniturile modeste ale soțului (retribuții meschine sau pensioara oferită de Societatea Scriitorilor) și lipsa lui de simț practic ni-l arată incapabil să se adapteze la rigorile lumii în care trăiește, o lume mercantilă, la care nu s-a putut adapta, așa cum mărturisește într-un interviu:
Nu mă plictisesc și nu mă neliniștesc în singurătate. Din cauza temperamentului mi-am croit fatal o astfel de viață. Și-apoi n-am fost niciodată prea sănătos. Societatea cere mereu oameni robuști, care să se străduiască cu spor pentru ea, să-i ducă mai departe rostul. Melancolia firii mele nu ar fi niciodată înțeleasă. Unii din prietenii mei îmi spun că sunt inadaptabil, că fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii și îi privesc cu interes prin geamul din fața casei mele. Cred că fiecare duce ceva bun cu sine, și, dacă nu sunt toți la fel, de vină sunt împrejurările care diferă de la individ la individ. Evit oamenii pentru că persoana mea ar aduce un fel de umbrire peste veselia lor spontană. Îi respect prea mult ca să le aduc vreo supărare. Aici, în provincie, viața se scurge monoton. E destul ca să trăiești o zi, să-ți închipui cum se vor desfășura toate celelalte până la sfârșitul vieții tale. Asta într-adevăr nu este un lucru prea vesel. Dar ce vrei? Dacă aș avea bani mulți, aș chema toți poeții lumii în jurul meu și am schimba astfel rostul vieții. Pe când așa, mă mulțumesc cu tăcerea.
Eșecul profesional este dublat, așadar, de unul social. În vreme ce scriitori ca Liviu Rebreanu, E. Lovinescu, Nicolae Iorga, Cezar Petrescu sau Mihail Sadoveanu (ca să menționez doar câțiva) se bucură de recunoaștere publică și au o situație bună (parale, casă în București și la munte sau la mare, mașină cu șofer la scară etc.), Bacovia este un ilustru anonim. Debutul editorial, produs cu o zi înainte de intrarea României în Primul Război Mondial, trece aproape neobservat. În puținele comentarii despre primele sale volume este numit „poet al toamnei“ sau „poet al nebuniei“. Și cam atât… Băcăuanii habar nu au că în urbea lor trăiește unul dintre cei mai originali scriitori din România. Bacovia e absent și din dezbaterile vremii. Nu frecventează cercuri de putere, nu are relații sus-puse. Abia după căsătorie, soarta lui se schimbă parțial, prin diligențele Agathei, nu doar soție, ci și un formidabil agent literar. Ea îl salvează, îngrijindu-se, cu devotament, de sănătatea lui precară, dar și de receptarea poeziei sale. Agatha face lobby ca presa bucureșteană să scrie despre soțul său, îl convinge pe Lovinescu să îngrijească o ediție a poeziei bacoviene, militează pentru acordarea Premiului Național de Poezie și, în general, pentru ceea ce se cheamă promovarea unui scriitor până atunci cvasiinexistent. Eforturile sale au contat enorm, impunându-l în circuitul poetic, chiar dacă recunoașterea definitivă va veni târziu, în anii ’70. Dincolo de validări punctuale, opinia publică rămâne totuși inertă. E simptomatic faptul că un ziarist se întreba, înainte de începerea celui de-al Doilea Război Mondial, dacă Bacovia mai trăiește. Abia după venirea comuniștilor, prin strădaniile infatigabilei Agatha, poetul începe să fie recuperat și instrumentalizat ca model pentru scriitorul-proletar, care a cântat, în versurile sale, inechitățile sociale.
Sentimental, Bacovia trăiește toată viața sub spectrul eșecului. Bolile din copilărie și adolescență (mai ales eczema care i-a atacat chipul) combinate cu câteva deziluzii amoroase au făcut din Bacovia un mizantrop și un reticent. Incapabil să se integreze social, să-și termine studiile la timp, să-și găsească un serviciu stabil și să-și întemeieze o familie, el devine piatră în casă, iar gândul acesta îi adâncește scepticismul. De aceea, logodna cu Agatha i se pare neverosimilă, iar condiția pusă de această (să se căsătorească abia când ea își va finaliza studiile) îl exasperează. Gândul că se poate răzgândi (era o femeie tânără, frumoasă și inteligentă, iar el un holtei bătrâior, fără o situație clară) i se strecoară în suflet, făcându-l să trăiască cu sabia deasupra capului. Tot mai desele escapade bahice trădează un amestec de neliniște și de neputință, ducându-l pe marginea prăpastiei. Dipsomania (nevoia irepresibilă de a bea alcool – n. red.) dobândită încă din adolescență, când frecventează boema bucureșteană și apoi pe cea ieșeană) se acutizează în acest interval și e tot un simptom al eșecului, o formă iluzorie de a se sustrage societății procustiene în care trăiește, dar nu se regăsește.
Dincolo de aceste aspecte, rămâne întrebarea dacă Bacovia a eșuat sau nu. Ceea ce mi se pare discutabil. Din punctul de vedere al tatălui, negustor potent și om politic cu ceva influență în urbe, da. Băiatul cel mare, în care își pusese toată nădejdea, nu a fost în stare să ducă mai departe afacerea familiei, ocupându-se cu lucruri irelevante, ca poezia. Mama și surorile vor fi fost mai înțelegătoare, încercând să-l menajeze și să-i creeze condițiile necesare pentru a se manifesta artistic. Așa cum am văzut, băcăuanii au trecut nepăsători pe lângă concitadinul lor, începând să-l revendice, timid, abia după obținerea Premiului Național pentru Poezie (alături de Arghezi), în 1934, când ziarele centrale au scris despre acest succes neașteptat. În 1946, la împlinirea vârstei de 65 de ani, este sărbătorit, cu fast, în Palatul Mărăști din Bacău, în fața unei săli entuziaste. Era începutul unei recuperări simbolice care va continua până la moartea poetului și se va intensifica după, prin eseurile și monografiile unor critici din generații diferite, care vor sublinia noutatea formulei poetice pe care o propunea Bacovia. Lirica sa rezistă cu brio examenelor critice de tot felul, făcute cu mijloace estetice sau extraestetice. Critici și istorici literari din generații diferite îl validează ca scriitor canonic, propunând interpretări nuanțate, complementare. Din poezia sa se revendică numeroși optzeciști, dar și douămiiști sau mileniali. Nu întâmplător, Bacovia este poetul cu cea mai bună priză & cotă la acest moment.
Cum se explică această performanță neverosimilă, venită din partea unui ins abulic, dezinteresat de propria soartă literară, un ins cu o biografie presărată cu eșecuri? Cum se împacă ele cu recunoașterea aproape unanimă de astăzi? De unde forța uluitoare de seducție pe care o exercită lirica sa? Sunt doar câteva dintre întrebările care așteaptă răspunsuri. Le-au dat, parțial, exegeți de prim rang, ca Mihail Petroveanu, Gheorghe Grigurcu, Nicolae Manolescu, Daniel Dimitriu, Marin Mincu, Constantin Călin, Theodor Codreanu sau, mai aproape de noi, Paul Cernat și Andrei Doboș. Cu argumente solide, adesea inconturnabile. Și totuși niciunul dintre ele nu a pus în balanță aceste contradicții și nu l-a privit pe Bacovia din unghiul eșecului. Eșecul său este unul paradoxal. Un „eșec constructiv“, dacă e să-l cităm pe Costică Brădățan. Bacovia a convertit eșecul personal în succes literar, poziționându-se marginal și asumându-și rolul de observator al lumii care trăiește. Observațiile sale de moralist devin versuri cu structură de reportaj și fibră de jurnal liric. E foarte multă luciditate și foarte multă empatie în versurile bacoviene, iar cititorii (indiferent de vârstă, sex, orientare politică sau ideologică etc.) se regăsesc în genul acesta de poezie, aparent simplă și, în același timp, extrem de profundă. Bacovia scrie direct și percutant, renunțând la retorica poeziei tradiționale, dar și la subtilitatea celei moderne. Rezultatul este un limbaj accesibil, capabil să meargă la mintea și la sufletul cititorului.
În cazul lui Bacovia, eșecul a funcționat ca stimul. Ajuns pe fundul prăpastiei, el a găsit în scris resursele necesare pentru a rezista, convertind disperarea într-o poezie viscerală, cu rol de catharctic și metanoic. Bacovia a secretat poezie, așa cum un organism bolnav secretă anticorpi pentru a se apăra. „Când nu-i cui spune,/ se scrie“, spune el undeva, iar scrisul l-a salvat, fiind refugiul său în fața unei societăți meschine la ale cărei valori nu a aderat. S-a retras, discret, dar nu a fost niciodată absent. A rămas conectat, fiind la curent cu evenimentele istorice sau politice, naționale și internaționale, cu mișcarea de idei de la noi și de aiurea, mereu atent la prefacerile din jurul său. Strivitor, gândul ratării l-a apăsat toată viața, împingându-l în situații-limită.
Interesant este cum s-a ipostaziat în textele sale și cum s-a raportat la ideea de eșec: „Topit de băutură“ („Sonet“), „Și gem, și plâng, și râd în hî, în ha“ („Amurg de toamnă“), „Sunt cel mai trist din acest oraș“ („Note de toamnă“), „În haine negre, întunecate“ („Ecou de serenadă“), „Eu sunt un monstru pentru voi“ („Serenada muncitorului“), „Eu trec îmbătrânit, ca și ele“ („Amurg de vară“), „Pierdut mă duc și eu, cu brațele învinse“ („Note de toamnă“), „Un bolnav poet atacat“ („Toamnă“), „Mai bine singuratic și uitat/ Pierdut să te retragi nepăsător“ („Cu voi…“), „Tot mai tăcut și singur“ („Ego“), „Aici sunt eu/ Un solitar,/ Ce-a râs amar/ Și-a plâns mereu“ („Epitaf“), „…un suflet delicat,/ În goana de barbar…“ („Stanță medie“), „Scriu/ Să mă deștept./ ‒ Contagiul/ De tristul meu moral,/ Stimate cititor,/ Uită-l, ‒/ După alte cărți.“ („Pro arte, II“), „Artist sărman,/ Sau bețivan,/ Condus la braț/ De polițiști,/ Drept imoral/ La un birou/ Informativ…“ („Stanță de lume“) etc. Cine nu-și amintește poemul Spre toamnă și straniul gând al dispariției, plasat în deschidere și reluat, simetric, în final: „Pe drumuri delirând,/ Pe vremuri de toamnă,/ Mă urmărește-un gând/ Ce mă îndeamnă:// ‒ Dispari mai curând!“? Bacovia își construiește o mască de învins, însă ea nu trebuie luată cum grano salis. Atitudinea lui nu este rezultatul unei dispoziții trecătoare, ci o constantă, urmărindu-l cu obstinație, așa cum reiese din „Amurg de toamnă“: „chemări de dispariție mă sorb“. Pornirile acestea trebuie puse pe seama influenței nihilismului de care Bacovia, prin lecturile sale de tinerețe, nu era străin. Ele se vor altoi pe structura sa sufletească, predispusă la reverii defetiste, generând formulări percutante, din care generația ’27 își va face scut și blazon. „Ispita de a exista“ a fost precedată de „ispita de a dispărea“. Pe Bacovia, eșecul îl stimulează. Pe Cioran, îl exasperează. Și unul, și celălalt îl convertesc însă în pagini memorabile.
În ciuda aparențelor și a prejudecăților, Bacovia nu este un învins. Iconografia (portrete, sculpturi fotografiile sau singura filmare care ni s-a păstrat) ni-l înfățișează îmbătrânit, împovărat, cu figură de schivnic sau de om bolnav, pipernicit. În realitate, nu era chiar așa. Sigur că bolile l-au măcinat, i-au mâncat nervii și i-au brăzdat obrazul, l-au împuținat fizic, dar nu l-au doborât. Bacovia e unul dintre cei mai longevivi scriitori ai generației sale. Mulți dintre confrați se prăpădesc înaintea lui, deși păreau mai robuști. Bacovia are o structură interioară puternică, e ațos, fizic și mental, și se agață de viață, pe care o trăiește cu disperare. Bacovia este, de fapt, un învingător. Și în plan uman, și în plan literar. Deloc întâmplător, volumul trei din Dosarul Bacovia se numește „Triumful unui marginal“ și demonstrează, convingător, cum a reușit poetul să treacă peste toate greutățile și, foarte important, să se impună literar, în condițiile unei concurențe acerbe și a dezavantajului de a fi un outsider. Un autor venit din provincie, dar deloc provincial.
Destinul lui Bacovia are ceva donquijotesc. Eroul lui Cervantes pare un biet nebun, învins de lecturile romanelor cavalerești care îl fac să confunde realitatea cu ficțiunea. Dar nu e. În fapt, personajul cervantin este un învingător, perfect conștient de ceea ce face, așa cum ne-o arată finalul romanului, când, într-un moment de luciditate, el le explică bacalaureatului Carrasco și preotului că și-a îndeplinit misiunea. Că le-a arătat oamenilor ceea ce e dincolo de aparență. Că a luptat în numele unor valori ca Adevărul, Binele, Frumosul, Prietenia etc. Că era nevoie de cineva care să sfideze mainstreamul. Bacovia a părut și el un ratat, atât în plan uman, cât și literar. Dar oare nu cumva tocmai îndrăzneala de a sfida normele și convențiile, de a se poziționa altfel, de a scrie pieziș, în răspăr cu așteptările unui public obișnuit cu o altă retorică fac din el un învingător? El luptă, în fond, cu morile de vânt ale conformismului, fiind un excentric. Un poet care a refuzat să se înregimenteze și care a îndrăznit să viseze. Nu la modul idealist-romantic, ci lucid-ironic. E multă (auto)ironie și mult umor în creația sa, care s-ar cuveni revizitată dincolo de clișeele critice și didactice, care l-au transformat în pesimistul de serviciu, un autor de versuri dominate de anxietate, angoasă, spleen și alte asemenea stări (post)decadente. De care nu e străin, dar pe care le-a asimilat și le depășește, prin versuri de o profunzime năucitoare prin chiar concretețea lor.
Nu știu de ce, dar, recitindu-l pe Bacovia, mă gândesc la Oblomov și la Mîșkin. Refuzul lui Oblomov de a trăi așa cum îl îndeamnă amicii e o formă de a se împotrivi unui sistem opresiv. O revoltă tăcută, cu semnificații adânci. Nu altceva face Bacovia, prin atitudinea sa, prin neimplicarea directă în problemele epocii sale. El nu are stofă de luptător, de militant sau director de conștiințe, cum au alți scriitori. El se manifestă discret, prin versuri. Lipsa activismului și dezinteresul față de jocurile de putere au făcut să pară un „idiot“. Combinată cu muțenia și cu dipsomania, pasivitatea socială l-a dezavantajat inițial, dar s-a dovedit salvatoare în timp, scutindu-l de înregimentări și de lecturi ideologice sau politice.
A nu se înțelege însă că Bacovia a fost un neștiutor sau un neutru. Așa ceva nu există. Bacovia este un intelectual cu convingeri ferme de stânga, formate încă din adolescență, pe care nu le-a strigat de la tribună, ci le-a strecurat în versurile sale, infuzate de empatie și sensibilitate. E modul lui de a-și spune oful, de a-și manifesta nemulțumirea față de lumea în care a trăit și care nu l-a înțeles. E o splendidă revanșă, postumă, pe care și-o ia față de contemporani. O victorie simbolică prin care răscumpără un eșec aparent.
Imagine: Prokudin-Gorskiĭ, Sergeĭ Mikhaĭlovich, Trees, 1905-1915
