Mulți dintre noi avem senzația că lumea, așa cum o știam, este pe sfârșite. Se ridică un văl gros de ceață și fum, de agresivitate revanșardă și exasperare. Oare ce rol va mai avea cultura? Și care va fi locul ei? Turnul de fildeș pare astăzi o metaforă depășită, care nu mai funcționează de mult. În această eră în care suntem la un clic distanță unul de celălalt, cum să ne mai amăgim că există locuri unde putem fi singuri? Nici măcar atunci când suntem singuri nu suntem, de fapt, singuri.
Dar nici nu există cultură în turnuri de fildeș. Poet sau scriitor poate exista acolo, dar cultură – în niciun caz. Și nu doar pentru că, în accepția filosofilor, cultura este tot ceea ce creează omul, ci mai ales pentru că însăși insula pustie este o invenție, un simbol cultural. Nu putem înțelege nimic fără cultură, așa cum nu putem nici crea fără ea.
Și ce va deveni cultura națională? Cred că această expresie este, într-un fel, perimată, deși îi înțeleg necesitatea – perimată chiar dacă, sau mai ales acum, asistăm la o renaștere a naționalismelor. Nici eu, care m-am născut într-un regim aproape ermetic, nu m-am putut educa doar în cultura mea națională. Și nici nu mi-aș fi dorit acest lucru. De fapt, nici nu cred că ar fi fost posibil. Orice poet intră într-o tradiție universală – acolo își găsește cuvintele, formele, sensurile, inspirația și ideile.
Cultura națională este, așadar, o trambulină care ne aruncă în bazinul culturii universale. De la vocea mamei, care ne-a recitat poezii și ne-a cântat cântece, pornim spre poeziile lui Brodski, Szymborska, apoi spre contemporanii noștri și spre muzica lumii. Ne întoarcem, din când în când, să ne simțim acasă, dar este și mai bine dacă ajungem să ne simțim acasă oriunde. Cultura ne oferă această șansă – noi trebuie doar să profităm de ea și să ne păstrăm curiozitatea.
Eminescu este un mare poet, la fel ca Petőfi sau Esenin; și este poet, la fel ca orice poet de azi. Cred că mai ales această ultimă parte a frazei ar trebui înțeleasă de cei care încă nu au înțeles-o.
Nu știu ce lume va urma, dar cred că ar fi bine să percepem cultura în acest fel. Și nu doar ca pe un șir de creații mari și clasicizate, ci și ca pe o atmosferă a obiectelor care caracterizează o societate. Telefoanele noastre sunt tot atât de „cultură“ precum ceștile noastre. Totul este cultură, iar noi facem parte din ea.
De aceea, îmi vine să-l parafrazez pe John Donne: „Nici o cultură nu este un ostrov stingher și de sine stătător; fiecare cultură este o bucățică din continent, parte a întregului cel mare; dacă marea, cu valurile sale, smulge un bulgăre, Europa este împuținată, cum ar fi orice petic de pământ, fie că este al tău, fie al prietenilor tăi.“ Nu continui: clopotele deja îi aparțin lui Lucian Pintilie – astfel face parte cultura română din întreg.
Când sărbătoresc cultura română, sărbătoresc cultura în general. Dacă e bal, bal să fie!
Imagine: Ora de floricultură, József Marx, 1962, Arhiva Azopan