La sfârșitul unui an 2023 bogat în titluri de poezie prizate de public, Teodora Coman revine, pe cât de neanunțat pe atât de concludent, cu un nou proiect în versuri, piesă de rezistență. Autoarea volumelor cârtița de mansardă (2012), foloase necuvenite (2017), soft guerilla (2019) și Lucy (2021) și-a obișnuit cititorii cu chestionarea poetică a câte unui set de probleme identitare și soci(et)ale, iar cartea apărută în colecția Vorpal a Editurii Nemira nu face excepție de la regulă.
piesă de rezistență
de Teodora Coman
Nemira
2023
Cultivarea corpului ca barometru al stimei de sine pare să fie, la o primă vedere, prioritatea pe noua agendă a Teodorei. Sarcastică și autocritică de la un capăt la altul, autoarea glosează pluridisciplinar (via neuroștiințe, teoria informației, științele naturii, culturism etc.) pe marginea autoreprezentării într-o societate ticsită de rețete self-help. Echilibrul discursului de aici vine din două aparente paradoxuri: primo, frustețea cu care sunt numite ipocriziile omului postindustrial succedată de o plasticitate a conjugării acestora; segundo, deși în ton mai deloc resimțită, în miza ansamblului identificăm post-ironia at its finest: disciplina, bunăoară sesiunile de fitness, este simultan îmbrățișată și repudiată.
De aceea, piesă de rezistență nu doar oferă răspunsuri posibile la întrebarea „Ce capitalizăm din ce suntem în cadrul relaționărilor noastre?“, ci se și ridică pe balastul acestora întrebând socratic: „De ce?“ Mesajul subliminal e, de fapt, că nicio formă de coborâre a individului în agora nu mai poate face abstracție de legile pieței avatarurilor eului. Livrezi formă și ești instrumentalizat automat. Acest Ecce homo peiorativ („le sunt recunoscătoare tuturor celor neumane/ că nu vor fi inumane ca mine“, p. 26) conduce către o sugestie ce electrizează din subtext aceste poeme: resetul întregii evoluții a umanității. Se insinuează o îndelungată și anevoioasă autosabotare întru ispășire: „ca un melc, nu ca Sisif, cel mai masochist culturist/ despre care Camus zicea că ar trebui să-l considerăm un fericit, și/ chiar așa am făcut/ mult timp/ din încrederea oarbă în antropocentrism,/ fără să știu că un melc de grădină poate târî o greutate de 30 de/ ori mai mare decât cea proprie/ și poate trece fără să se taie/ peste lama celui mai ascuțit bisturiu“ (pp. 15-16).
Străvechea gâlceavă a corpului cu mintea devine aici o joacă ilustrativă prin care se simulează carantinarea eului în fața focarelor de judgemental people: „am reușit să creez și mai multă distanță, o simt/ și-aș vrea să mă cenzurez pe viață,/ să-mi blochez instinctul de ripostă/ cu ceva concret,/ gresie sau faianță.“ (p. 11) Aflată la adăpostul unei lucidități hiperrealiste, poeta ipostaziază în cascadă diverse absurdități sociale ale prezentului, cum ar fi urările de la mulți ani postate din reflex pe pagina de Facebook a unor utilizatori decedați sau suspiciunea ca un emoji dezaprobator printre altele vesele să fie o pură greșeală. Că sunt ultrabanale sau cringe, ori doar gonflate mercantil, determinismele contemporaneității par demascate empiric, ceea ce conferă poemelor o puternică notă de autenticitate.
Deși refuză să se dedea modelor, propunând o poetică departe de tendințele glamouroase, poezia Teodorei Coman zgândărește majoritatea punctelor nevralgice ale secolului XXI. Unul dintre ele, probabil cel mai evident, ține de subiectul-femeie aflat în luptă cu standardele estetice și, implicit, cu vârsta: „toată lumea clamează natura, naturalul, le respinge:/ femeia neepilată, grăsimea neacoperită, rana nepansată“ (p. 103), „să pierzi cu disciplină și echilibru/ ca în greutate, cum sfătuiesc nutriționiștii,/ e arta supremă.“ (p. 45), „corpul se încălzește,/ un incubator în care nu crește nimic (…) aici nu-i loc pentru contemplare, doar muncă și speranța în ce vei/ face cu tine“ (pp. 70-71). Proba de foc, la care conduc toate celelalte probe solicitante, este sinonimă cu acceptarea – adoptarea unei atitudini moderate, nu neapărat spectaculoase. Neutralizarea entuziasmului, pomenită și de Teona Farmatu într-o cronichetă pe blogul Cărturești, de aici izvorăște: din imposibilitatea individului de a mai respira în afara măsurătorilor valorice, a algoritmilor: „mesajul vital se vede din avion/ în literele trasate pe plaja pustie:/ cui îi pasă de om/ pe google maps,/ who cares about copyright/ în sălbăticie.“ (p. 44)
În corelație cu această criză de a corespunde apar și unele comentarii transumaniste cu iz de Black Mirror (fundamentate deja de către Teodora în volumul ei anterior): „un prieten din Cluj/ visează să fie downloadat,/ să scape de corpul/ cu grad avansat de uzură/ deși n-are încă 40:/ vrea să fie mintea de pe urmă/ într-un ambalaj de umplutură/ cu formă umană opțională.“ (p. 13) Dacă rețeaua, de natură hegemonică, nu permite validare altfel decât prin propriile sale reguli, rămâne soluția speculativ-postumană a exilului dincolo de carne și oase.
Filonul psihologic se dovedește, totuși, mai luxuriant decât toate celelalte la un loc, Teodora mergând cu (auto)analiza până în pânzele albe: „mi s-a explicat în mod repetat diferența dintre greșeală și vină,/ dintre a face și a nu face activ nimic, deși regretul e același/ și mă tulbură lipsa mea de nuanță, anduranță“ (p. 30), „psihic, putem duce cât poate o furnică fizic,/ o greutate de douăzeci de ori mai mare decât noi“ (p. 46). Agitația nu cunoaște relaș, dând de pereții conștiinței (colective?) contructe consumiste sau patriarhale care mai de care mai toxice. Ca pe o bandă Möbius, subiectul pare să nu poată coborî de pe banda de alergat a izbăvirii, fiind suspendat undeva între rușinea față de propria istorie și oroarea provocată de perspectivele tot mai (puțin) SF ale viitorului. Naturalul nu pare bun, căci deja corupt, sinteticul, idem, neemanând încredere.
Dacă are vreun weak spot noul volum al Teodorei Coman, acela ar fi, la nivel stilistic, densitatea mare de abstracțiuni proprie mai degrabă eseului. Fluxul ideatic tinde pe alocuri să-l sugrume pe cel senzorial-afectiv.
În urma unei asemenea lecturi hipnotizant-moralizatoare, deconcertante din punct de vedere ontologic, n-ar fi de mirare ca unor cititori să le crească interesul față de asceză – una dintre posibilele consecințe ale autoflagelării constante.
