Print: Scientific Researches! - New Discoveries in Pneumaticks! - or, an Experimental Lecture on the Powers of Air. / Gillray inv. et fect. - Pubd May 23d 1802 by H. Humphrey St James's Street [London]. Etching, col.; 24.5x34.5cm. in frame 37.5x46.5x1.5cm. Satire on scientific lectures at the Royal Institution, London. The scene is a discourse demonstrating the power of laughing gas; chemical apparatus is on the bench, and a globe and electrical machine are in the room (Repository of models) beyond; Sir JC Hippisley is being experimented upon to produce wind. Rumford (founder of the RI) is standing in the doorway. The lecturer is possibly Thomas Garnett, who lectured at the RI 1799-1801; more probably his successor from July 1801, Thomas Young, who gave thirty lectures between January and May 1802. His assistant, operating the bellows, is Humphry Davy, assistant lecturer from July 1801. Audience includes Dr Garrick, Lord Stanhope, and women [BM9923]. Coloured etching, `Scientific Researches! - New Discoveries in Pneumaticks! - or, an Experimental Lecture on the Powers of Air' a print by James Gillray (1757-1815). A demonstration involving the breaking of wind! Scene shows a discourse at the Royal Institution; apparatus on bench and in cupboard beyond; audience left to right includes Sir John Cox Hippisley, Dr Garrick, Sir Humphry Davy (1778-1829) , Benjamin Thompson (Count Rumford) (1753-1814) and Isaac Disraeli (1766-1848). Published May 23rd 1802 by Hannah Humphrey, St James's Street, London. From a colour transparency in the Science Museum Photographic Archive.

Bășinoteca domnului Santiago Mendoza

Start

(fragment de roman)


Draga mea, chiar dacă știu că nu mai vrei să-ți aduci aminte de mine, sunt sigur că-ți mai aduci aminte de bășinoteca domnului Santiago Mendoza. Sunt sigur că-ți mai aduci aminte cum, într-o după-amiază, după ce mâncasem și stăteam în pat amândoi, ai întins mâna și ai luat de pe noptieră revista Vanity Play, pe care mă rugaseși să ți-o aduc când am coborât să cumpăr napolitane și burgeri. Cred că ai trecut mai întâi peste un advertorial la ceasuri și apoi peste un pictorial cu yachturi de lux și am râs amândoi când ai întrebat de ce yachturile de lux sunt fotografiate doar când e soare, și imediat pe urmă ai ajuns la articolul despre el.

Mai exact spus, era despre bășinoteca pe care o înființase și care pe atunci ajunsese la apogeu de vreo patru-cinci ani, iar nimeni nu îndrăznea să-și închipuie că domnul Mendoza n-o să inventeze mereu și mereu altceva, ca s-o facă principala atracție de turistică a Europei. Despre el personal se amintea destul de puțin, abia dacă erau câteva rânduri, însă, cu toate astea, se înțelegea că nu e doar proprietarul, ci și maestrul din spatele acelei construcții imense, artizanul acelor colecții absolut fabuloase: Bășinile celor mai importanți muzicieni din istoria umanității, Bășinile din Munții Urali, Bășinile Antichității târzii, Bășinile celor 21 de brânzeturi franceze clasate pe regiuni (de la Le Bleu d’Auvergne până la Le Banon), Bășinile mute ale celor mai sângeroși criminali de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Bășinile Beretelor Verzi, Micile bășini pre-columbiene de la est de Titicaca, Bășinile câștigătorilor Campionatului Mondial de Rumba dintre 1960 și 2001. Ar fi trebuit să ne grăbim dacă voiam să mai prindem măcar câteva dintre ele, se spunea în articol, pentru că domnul Mendoza nu era niciodată mulțumit și schimba întruna colecțiile, combina mereu bășinile în funcție de alte criterii și nu doar le combina, dar pe multe dintre ele le retrăgea din circuitul care putea fi vizitat de marele public, le ținea în depozitele sale până putea să le folosească în alte combinații și nu neapărat unele care să formeze colecții de amploare, ci chiar ansambluri de mici dimensiuni, mai degrabă niște instalații artistice, cum ar fi Șase bășini cu muchii curbate din Baden-Baden, Patru impromptuuri bășinale duminicale din aprilie (1813, 1861, 1928 și 1936), Nouă bășini bicolore de Tina Modotti, Opt bășini de la premiera operei Rigoletto, Șaptesprezece bășini sidefii în formă de scoică sau Unsprezece bășini ale unor tăietori de lemne bătrâni din Letonia.

Ei bine, da, am păstrat revista aceea, am dat peste ea în urmă cu doi ani, într-o zi când făceam ordine printre lucrurile tale rămase aici, iar vara trecută, în amintirea vechilor noastre dorințe niciodată îndeplinite, am fost la Zürich singur și am vizitat-o. Probabil ai auzit că nu mai e nici pe departe ce-a fost, însă, din fericire, deși domnul Mendoza se retrăsese de mult din viața publică, am reușit să ajung până la reședința lui și mi-a spus povestea bășinotecii încă de la-nceput. Parcă-l văd așezat pe verandă, lăsat pe spate în balansoar, cu privirea în gol și cu o păturică mov pe genunchi.

În ultima duminică de mai din 1958 fusese invitat la o acțiune de binefacere în folosul veteranilor de război în Rieterpark, iar acolo, în timpul tombolei de după discursurile obișnuite, a intrat în vorbă cu un cuplu de existențialiști de origine cehă. Domnul Krizek și-a amintit de bătălia de la Avignon, pe urmă la tombolă a fost extras numărul 14 și s-a câștigat o vază de porțelan, doamna Krizek i-a povestit despre bilețelele pe care i le trimitea soțului său prin porumbei călători, pe urmă la tombolă a fost extras numărul 6 și s-a câștigat o veioză cu abajur galben pe care erau desenate niște pagode, domnul Mendoza și-a exprimat regretul că în timpul războiului era prea tânăr să lupte de partea forțelor aliate, apoi la tombolă a fost extras numărul 23 și s-a câștigat un aparat de fotografiat Zeiss Ikon Contaflex IV, iar după terminarea extragerilor cei doi l-au întrebat dacă nu vrea să ia cina cu ei, în apartamentul pe care-l închiriaseră pe Usteristrasse.

Fiindcă se mutase abia de doi ani în oraș și fusese atât de ocupat cu afacerile, încât nu avusese niciodată suficient timp să-și facă prieteni, pe Santiago îl așteptau o după-amiază și o seară anoste, în care nu și-ar fi găsit locul decât telefonul pe care trebuia să-l dea, ca să afle dacă vaporul cu bauxită care îi crease probleme ajunsese la Hamburg. Deși familia lui făcea parte din plutocrația paraguayană și deținea firme de import-export în lumea întreagă, fusese crescut în cultul muncii asidue și, după moartea părinților săi, avusese grijă ca în trei ani să-și dubleze averea moștenită, iar acum, după încă unul și jumătate, când abia împlinise 27, era pe cale să și-o tripleze. Prețul plătit era o ușoară sciatică, ale cărei efecte deprimante încerca să le aline cu cele mai scumpe loțiuni pentru păr, și sfârșituri de săptămână mult prea lungi, petrecute de obicei cu o carte în mână. A acceptat, așadar, să-i reîntâlnească pe soții Krizek la ora 19:00, iar pe urmă a plecat pe jos spre locuința sa din Wollishofen, cu gândul la o adolescentă în rochie bleu, care îi săgetase dimineața cu un coș plin de narcise pe portbagajul din față al bicicletei.

La ora convenită, a sosit sfios la ușa lor, ducând cu sine un buchet de lalele și o sticlă de Courvoisier luată din barul biroului de acasă, unde îi primea uneori pe cei mai importanți parteneri de afaceri. Nu multă vreme după aceea, s-au așezat la masă toți trei, au mâncat sparanghel la cuptor, domnul Krizek și-a amintit despre bilețelele pe care le primea de la soția sa prin porumbei călători, au mâncat tartiflette, Santiago a susținut oportunitatea investițiilor în industria grea și în ramurile conexe, au mâncat rosti, doamna Krizek a vorbit despre neant, au mâncat Bündnernusstorte, Santiago a povestit că unei cumnate a mamei sale, de origine germană, nu-i ieșea niciodată, doamna Krizek a oftat, a bălmăjit ceva despre alienare și s-a ridicat repede să se ducă la bucătărie, pe urmă, spre finalul întâlnirii, au băut cafea, domnul Krizek s-a întrebat cu voce tare ce înseamnă „gândesc“, apoi a desfăcut coniacul de la Santiago, Santiago a sorbit puțin din pahar, după care a întrebat unde e baia și s-a scuzat.

În baie, în timp ce se spăla pe mâini, a zărit în oglindă, în spatele său, două bășini pe o etajeră și, fără să înțeleagă prea bine ce face, le-a băgat în buzunarul sacoului, iar odată ajuns acasă, noaptea târziu, le-a aruncat neglijent pe birou, printre acte contabile, agrafe, creioane Hardtmuth și suluri de hărți pe jumătate desfășurate.

Draga mea, nu știu dacă tu te-ai gândit vreodată că există bășini pârțâite și bășini fâsâite, bășini mai lungi sau mai scurte, mai puturoase sau mai suave, că există bășini-balon care par că se înalță către zenitul unei după-amieze de iunie și sunt purtate apoi lent deasupra câmpurilor de levănțică, dar că există și bășini-spadă, care spintecă tăcerea încordată dintre doi adversari înainte de începerea luptei, că există bășini tandre, de dimineață, și bășini de seară, melancolice și încărcate de alcool și de ciocolată, că există bășini umede, dar și bășini seci, uscate ca un greier mort de trei săptămâni într-o cameră, bășini de adio, când pleci dintr-un apartament unde ai fost multă vreme nefericit și-ți scapă una în ploaie, pe drum spre hotel, că există bășinile de la prima întâlnire, când, ca să le maschezi, te fâțâi întruna pe bancheta de vinilin dintr-un fast-food în fața ei sau a lui, sau că există bășini regale și burgheze și intelectuale și bășini proletare, bășini de sugari, de pensionari, de cadre didactice, de generali de divizie, bășini de staruri pop-rock și bășini de istorici, bășini de zi cu zi și aniversare, bășini sincere și simulate, mai vechi, mai proaspete, mai aride, mai expresive, bășini toxice sau bășini de-a dreptul benigne, bășini modeste, bășini megalomane, bășini de iarnă, de primăvară, de vară, de toamnă, academice, subversive, că există bășini de samurai și de beduini, bășini de lift, de preerie, de junglă sau de megalopolis, că există bășini de tavernă, de catedrală, de meeting room și o mie de mii de alte feluri în care pot fi clasificate bășinile din lumea întreagă.

De fapt, sunt sigur că nu te-ai gândit, așa cum nu m-am gândit nici eu până să ajung să-l cunosc pe domnul Santiago Mendoza, așa cum nici el nu se gândise nici înainte, nici destulă vreme după ce, fără să știe prea bine din cauza cărui impuls obscur, furase de la soții Krizek acele prime două bășini din ceea ce avea să devină colecția sa. Însă, de la un moment încolo, o bună parte din viață a ajuns să și-o dedice nu doar colecționării lor, nu doar obținerii celor mai rare sau celor mai faimoase sau celor mai expresive bășini, a ajuns să și-o dedice înțelegerii, în primul rând pentru sine, a criteriilor după care bășinile pot fi clasificate. O nevoie de ordine, o nevoie de limpezime și de claritate științifică străbate, dacă reușești să privești de la distanță, mare parte din viața domnului Santiago Mendoza, o nevoie cu atât mai acută, cu cât e mai abitir disimulată în colecțiile fanteziste și baroce pe care le-a născocit de-a lungul vremii deopotrivă spre a-și atrage și încânta vizitatorii, dar și spre propriul, egoistul deliciu. Evident, la început nu știa nici el nimic despre bășini, nu cunoștea nici cele mai simple și banale clasificări ale lor, habar n-avea să deosebească o bășină de joi de una de sâmbătă și, dacă în primele luni de după ce începuse să le colecționeze l-ar fi întrebat cineva, nici măcar nu și-ar fi adus aminte când se bășise ultima dată. Dar poate e mai bine să-ți povestesc totul pe larg, încă de la-nceput, așa cum mi le-a spus și el mie pe toate, ca să-ți faci propria ta imagine despre ce-a fost.

Trecuseră mai bine de trei săptămâni de când fusese la soții Krizek în vizită, iar între timp trebuise să dea o fugă la Hamburg, fiindcă avea încurcături cu actele, cu cantitatea de bauxită de pe vapor, pe urmă coborâse până la Augsburg, de unde Emma, o aproape-iubită împreună cu care își petrecuse la St. Moritz revelionul, nu mai avea de gând să plece și îi spunea întruna că ea n-o să mai coasă niciodată goblenuri, deși nimeni nu i-o ceruse vreodată ‒ avusese hobby-ul ăsta de dinainte să-l cunoască pe el ‒ și apoi iată-l la Zürich din nou, acasă, într-o vilă pustie, parcă și mai mare și mai inutilă ca până atunci, în fața biroului, privind cele două bășini și întrebându-se pentru prima dată care dintre ele era a domnului Krizek și care a doamnei și dacă nu cumva erau amândouă ale unuia singur, iar, în cazul ăsta, ale cui. Ale cui? A rămas ceva vreme cu ochii ațintiți pe bășinile de pe birou, poate șaisprezece minute, poate o oră și jumătate, nici el n-avea cum să-și dea seama cât timp, pe urmă le-a luat și le-a pus pe un raft al bibliotecii, în fața volumelor lui André Gide, Bethsabé, L’École des femmes, Les Faux-monnayeurs, L’arbitraire și Rencontres, pe care nu le citise și nici n-avea de gând să o facă. Erau relativ mici și încăpeau bine acolo, pe marginea raftului, erau două bășini mici, aurii, dar nu strălucitoare, ci stinse, străvezii, strepezite, sempitern sinecdoce una pentru cealaltă.

Însă nici măcar atunci, după prima întrebare despre cui îi aparținuse fiecare dintre cele două bășini, n-a început încă nimic și, pentru a începe ceva, a fost nevoie, ca întotdeauna în cazul marilor începuturi, nu doar de un strop de reflecție, ci și de hazard, de câteva întâlniri întâmplătoare, chemându-se parcă una pe alta și toate fiind chemate ca într-un lanț de întâmplarea ca Santiago să fi zărit acele prime bășini în baia soților Krizek.

O lună mai târziu, pe 19 iulie, a plecat din nou în Germania Federală, dar de data aceasta la Berlin, pentru o întâlnire privată cu Jean Monet, care își petrecea și el sfârșitul de săptămână acolo și îi făcea onoarea să îl primească pe seară, pentru o jumătate de oră, între 19:30 și 20:00 fix. Întâlnirea avea să se prelungească până la 20:18, așa că, în pofida firii sale mai degrabă sobre și rezervate, a doua zi dimineața avea toate motivele să fie încă ușor exaltat și să înceapă să urmărească în joacă pe Oranienstraße rochia unei brunete, fără să-și mai desprindă privirea de aerul țanțoș pe care îl emana din bulinele mici, albastre și roșii.

Când a pierdut-o după un sacou gri, după o cămașă albastră și una în carouri și una albă și după o rochie cu dungi oblice și după o mulțime de rochii și de sacouri și de cămăși, se afla, fără să știe cum ajunsese până acolo, în mijlocul târgului duminical de vechituri și nimicuri. Îl înconjura forfota preocupat-veselă a mulțimii îmbulzite într-o trecere lentă prin fața măsuțelor unde erau expuse fiare de călcat, servicii desperecheate de pahare și farfurii, medalii din primul război mondial, cărți vechi, hărți și mai vechi, foarfece de unghii sau de grădină, bibelouri colorate din cel mai ordinar porțelan, vaze, timbre poștale, poșete răspurtate și roase, diplome de atletism de la campionate școlare și undeva, absurd, o singură gheată a lui Werner Huber, așa cum pretindea cel care încerca să o vândă și striga întruna, ridicând-o deasupra capului, „Vârful de la Bayern München! Vârful de la Bayern München!“.

Abia când s-a apropiat de el, Santiago a observat că alături, pe un scaun pliant de camping, era așezat un adolescent care nu avea în fața lui, pe ziarul așternut direct pe pământ decât șase bășini. Susținea că trei erau chiar ale bunicului său și fuseseră scăpate în timpul bătăliei de la Verdun, una îi aparținea unei mătuși, Agnes, chipurile celebră dansatoare de cabaret la sfârșitul anilor ’20, una fusese dată de Dora Ratjen când sărise 1,63 m la campionatul din 1937, iar ultima, cea mai valoroasă, era o moștenire de familie lăsată de un stră-stră-străbunic, care fusese într-o vreme croitorul lui Friedrich Hölderlin și, spre rușinea lui, îi subtilizase una în timpul celei de-a doua probe pentru o jiletcă albastră de catifea. Se vedea că adolescentul e strâmtorat, însă, cu toate astea, nu voia să le vândă decât la pachet, pe toate odată și pentru doar zece mărci, iar Santiago, născut milionar și devenit ca urmare a strădaniilor proprii multimilionar, ca să nu îl jignească, a avut delicatețea să negocieze până le-a cumpărat cu doar opt.

La fel ca atunci când le furase pe primele din baia soților Krizek, nici de data asta nu-și dăduse seama de ce a făcut-o, iar când l-am întrebat a schițat un gest echivoc; nu credea că din milă, probabil încă i se mai păstrase o urmă din entuziasmul datorat perspectivelor deschise de Jean Monet pe piața lignitului sau probabil îi trecuse prin minte că mai are atâtea rafturi de cărți care, după ce așezase doar pe marginea unuia acele prime două bășini, păreau dintr-o dată golașe.

Apoi, la sfârșitul lui septembrie Santiago a mers câteva zile la Paris, ca să-și viziteze fratele mai mic, pe Juan José, student în anul al doilea la École pratique des hautes études și, încă din prima seară, după o petrecere alături de prietenii acestuia, a avut șansa să conducă până în mansarda ei o texană roșcată, care, din ce-i povestise, venise în Franța să-l studieze pe Hugo, însă, în loc să meargă la facultate, își petrecea majoritatea timpului la Le Mistral, răsfoind numere vechi din Merlin, lângă o masă lipită de calcanul casei de-alături. Desigur că a vrut s-o revadă și, peste câteva zile, înainte să plece la Zürich, s-a reîntors în Cartierul Latin, dar, în drum spre cheiul Senei, a trecut pe Rue des 3 Portes, unde, deasupra unor vitrine cu cercevele vopsite în verde, a văzut firma Péterie Lucien și n-a putut să nu intre.

L-a întâmpinat chiar Lucien, patron și singur angajat al prăvăliei, un domn scund, cu chelie, mustață muscă și inutile mânecuțe de funcționar deasupra cămășii de un alb impecabil. Santiago nu mai văzuse niciodată atâtea bășini laolaltă, așa că nu e de mirare că în primă instanță l-a ignorat, absorbit de rafturile pline, de mulțimea de culori, de forme și de mirosuri. Cu podeaua scârțâindu-i sub pași când și când, a alunecat vreme de vreo douăzeci de minute de-a lungul pereților, ba depărtându-se de ei, ca să poată să aibă o privire de ansamblu mai bună, ba apropiindu-se ca să miroasă, ba întorcând urechea dreaptă, doar dreapta, ca să audă mai bine câte-un pârțâit, un fâsâit sau chiar, mai rar, e drept, câte-un bubuit.

— Pot să v-ajut cu ceva? l-a întrebat într-un târziu Lucien, frământându-și palmele în spatele lui.

— Dar aici aveți o comoară! a arătat Santiago spre rafturi.

Modest, monsieur Lucien și-a aplecat fruntea, schițând o umbră de reverență, a ridicat din umeri și l-a privit pe sub sprâncene cum se apropie de un raft cu bășini medii, de diferite culori:

— Acestea ale cui sunt? Nu văd nici o etichetă.

— Totuși, señor, a trecut brusc Lucien pe spaniolă, noi nu ținem niciodată seama ale cui au fost bășinile noastre. Franța e mândră de tradiția sa republicană și tratăm toate bășinile într-un spirit perfect democratic. Probabil că avem și bășini ale unor foști miniștri sau ale unor aristocrați din Rusia Albă, însă nu ne-au interesat niciodată astfel de lucruri. Pentru noi contează calitatea bășinii, l-a luat el pe Santiago de cot, conducându-l de-a lungul peretelui plin de rafturi. Priviți, a continuat, extrăgând una la întâmplare, aceasta, cu ape movalii, este o bășină de Camembert cu Beaujolais. Dacă ne uităm la ea în lumină, ne putem da seama că nu are mai mult de cincisprezece-douăzeci de ani, fiindcă e încă destul de limpede. Unii ar zice că poate la fel de bine să fie și de Roquefort, însă Roquefortul nu are nici pe departe sunetul la fel de catifelat. Aceasta, a luat apoi monsieur Lucien o alta de pe un raft ceva mai de sus, e una de adolescent, dar nu vârsta emitentului său ne interesează.

Santiago îl asculta fascinat, hotărât să învețe, într-o deplină admirație nu doar față de cunoștințele lui, dar și pentru pasiunea pe care o punea în fiecare descriere a bășinilor culese de pe rafturi la întâmplare. Nici n-a știut când au trecut câteva ore și abia după ce umbrele înserării s-au lăsat peste Rue des 3 Portes și-a dat seama că scăpase avionul pentru care își cumpărase bilet. A doua zi dimineața trebuia să fie neapărat la birou, pentru că afacerile nu se conduseseră singure niciodată, și tot ce-a putut să facă a fost să-l roage pe monsieur Lucien să-i împacheteze cât mai multe bășini și să-i noteze alături de fiecare o mică descriere. Avea să treacă din nou pe la el, ca să le ia înainte să ajungă la Gare de l’Est, de unde urma să plece cu un tren de noapte spre Zürich. Și chiar așa a făcut, peste trei ore a venit iar la mosieur Lucien, a încărcat două geamantane cu bășinile deja împachetate, le-a urcat în taxiul care îl aștepta și a plecat fără s-o mai vadă pe Abigail, care, mai mult ca sigur, îl și uitase.

După atâția ani, domnul Mendoza încă se mai mira că nu scăpase trenul în seara aceea și, evident, mi-l închipuiam cum bate darabana cu degetele pe geamantanul pe care și-l luase alături, pe bancheta din spate, cum se apleacă din când în când și-i spune taximetristului s-o calce mai tare, cum se foiește, se frăsuiește, se uită întruna la ceas și, când în fine ajunge la gară, aruncă pe scaunul din dreapta vreo câteva bancnote mototolite, în timp ce șoferul se duce la portbagaj să-i scoată și celălalt geamantan. I-l smulge din mâini și aleargă mai întâi către casele de bilete, unde, din fericire, la ora aia nu e mai nimeni, dar din nefericire nu mai găsește bilet nici la cușetă, nici la clasa întâi, pe urmă aleargă spre peronul Gării de Est și, cu toate că e încă tânăr, iar povara celor două geamantane îi pare imponderabilă, are impresia că înoată pe loc.

— Domnule, n-am mai pomenit așa ceva nici înainte, nici după asta. Bine, nici nu cred c-am mai luat vreodată trenul pe urmă. Fugeam și parcă nu mă mișcam nici un pic și la fiecare pas ziceam „Uite-acum o să plece! Uite-acum o să plece!“ A fost un coșmar, ce să mai!

Până la urmă a ajuns la vagonul nr. 3 și, după câteva secunde, trenul chiar a plecat, cu o zdruncinătură, iar pe Santiago l-a ajutat să-și păstreze echilibrul o doamnă în vârstă care ieșise pe culoar să fumeze. A mulțumit, a trecut mai departe și a ajuns la compartimentul unde nimerise împreună cu un cuplu de adolescenți care, așa cum avea să reiasă din conversație de mai târziu, abia fugise de acasă, din Parisul nu doar patern, ci și excesiv paternal, unde mamele celor doi, Mathilde, blondă, minionă, cu strungăreață, și Claude, blond, scund, tot cu strungăreață, se detestau împărtășind o gelozie reciprocă. De asemenea, în același compartiment de clasa a II-a, sprijinit pe jumătate de geam, se afla și Louis Philippe Gauthier, un merceolog aparent cenușiu, care mergea la Stuttgart să caute rejansă pentru fabrica de confecții din Lyon, la care lucra. De ce domnul Gauthier din Lyon lua trenul spre Zürich tocmai la Paris domnul Mendoza n-a întrebat.

Încă înainte să ajungă la Reims, Santiago a părăsit uzuala conversație feroviară care se încheagă în astfel de situații și s-a retras în colțul său de lângă ușa compartimentului, cu pălăria aplecată pe ochi, nu atât ca să doarmă, cât ca să protejeze intimitatea celor doi tineri cuibăriți în fața lui, pe diagonală, unul în altul. Trenul luase viteză și îi cadența în urechi, inexplicabil de ce în engleză, fart-fart, fart-fart, fart-fart, fart-fart, fart-fart, fart-fart, fart-fart, fart-fart, fart-fart, când întâmplarea a făcut ca o clapetă de la încuietoarea unui geamantan să cedeze. Prejudecata referitoare la nasul fin al doamnelor sau domnișoarelor te-ar face să crezi că prima care a sesizat ceva a fost Mathilde, însă ea se juca în poală cu unul dintre degetele lui Claude, dându-i-l mereu peste cap, ca să vadă cât se îndoaie, când Louis Philippe a remarcat mai mult pentru sine:

— Crochembouche sau, probabil, Croque Monsieur.

Santiago s-a ridicat imediat, ca să fixeze clapeta, însă Louis Philippe l-a oprit:

— N-aș face asta. A ieșit deja mai mult de jumătate și ar fi păcat s-o retezați.

Așa că Santiago n-a avut încotro și a așteptat încă vreo jumătate de minut, până ce ultimii franjuri ai bășinii s-au prelins din geamantan cu un abia audibil zgomot de dop care iese din sticlă, iar ea, elastică, inerțială, a revenit la forma pe care o avusese și și-a stabilit nivelul de plutire la jumătatea distanței dintre bagaje și fețele călătorilor.

— Vă pricepeți? s-a așezat el la loc.

— Amator, a schițat modest Louis Philippe un gest vag. Știți cum e, cu meseria mea, mereu pe drumuri, câteodată mai fac câte-un serviciu unui cunoscut și-i aduc o piesă, dacă se întâmplă să găsesc ceva interesant.

— Ah, deci chiar vă pricepeți, nu și-a putut stăpâni încântarea Santiago. Mărturisesc că eu abia de acum înainte mi-am propus să învăț. Ce mi-ați putea spune despre bășina aceasta, cui a aparținut?

— Hm! Louis Philippe a stat câteva clipe pe gânduri, pe urmă s-a ridicat ca să o privească mai bine pe toate părțile și a indicat cu un stilou pe care l-a scos din buzunarul interior la sacoului. Vedeți aici o mică anomalie în textură, ca și cum gazul ar face câteva striații? Cred că bășitorul suferă de hemoroizi interni. Aș zice hemoroizi, nu polipi ai colonului, fiindcă ei n-ar fi lăsat striații superficiale, ar fi afectat mai degrabă forma și lungimea bășinii.

Santiago s-a ridicat și el câteva secunde pe jumătate, s-a uitat, cu genunchii mai mult îndoiți, spre locul pe care Louis Philippe îl indicase, și cu toate că, din cauza luminii difuze și slabe din compartiment, n-a putut să vadă nimic, a dat comprehensiv din cap:

— Înțeleg.

— Culoarea e vioaie, roz-portocalie, cu doar câteva urme turcoaz, așa că aș spune că e vorba de o persoană tânără, sedentară, cel mai probabil o fată care învață mult pentru examene, s-a așezat din nou Louis Philippe pe locul său de lângă fereastră. Mai multe n-aș putea să vă spun.

Imagine principală: Humphry Davy, New Discoveries in Pneumatics, 1802

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×