Working Title/Artist: Leap into the VoidDepartment: PhotographsCulture/Period/Location: HB/TOA Date Code: Working Date: 1960 photography by mma, Digital File DP109274.tif retouched by film and media (jnc) 12_14_11

Batista de asfalt a copilăriei

Start

Oare de ce ne întoarcem acasă după decenii? Ca niște criminali cărunți, ne strecurăm în scara unde ne-am născut și ne minunăm de transformările de care în parte știm. Nu plângem, dar facem fotografii și îi explicăm însuflețit iubitei noastre unde am stat, unde am jucat fotbal și cu cine.

Mie, cel puțin, așa mi s-a întâmplat. Sâmbătă, ne-am preumblat prin Cluj și, după ce am văzut cimitirul de pe strada Crișan, am băut cafea într-un loc care parcă venea dintr-un deal, am mâncat kebab și ne-am îndreptat spre scara unde m-am născut. Strada Alexandru Moghioroș, bloc F, scara 1, etajul 1, apartamentul 8. Înainte de asta, am văzut cinema Republica, azi denumită Florin Piersic, curtea uriașă din spatele cinemaului unde a stat un coleg de clasă de-al meu și un altul care a fost împușcat în 1989. Ne-am lăsat în locurile memoriei ca într-o cadă plină de apă fierbinte.

Cu agerimea-i obișnuită, Petite Dame a sărit când cineva a ieșit din scară și-am pătruns. Până și asta e o schimbare: odinioară puteai să intri oricând fără probleme. Anterior, m-am minunat că aproape toți vecinii noștri au rămas, numele lor fiind înscrise pe interfon. Suciu, Kolozsi, Zimmermann, Sălăgean, Zah, Stan: toți figurează acolo.

Când am intrat, altă uimire. Nu s-a schimbat aproape nimic. Au vopsit odată, dar altfel nimic: structura scării, balustradele, geamurile, totul e la fel. Ușile locuințelor s-au mai schimbat într-adevăr, apartamentul nostru e ocupat de o firmă.

Și asta e ciudat: de ce-i spun „apartamentul nostru“? Încă din 1999, după ce bunica murise în decembrie 1998, am vândut apartamentul unui domn care era director la ANAF, Flaviu și nu mai știu cum. Fărcaș! – acum mi-am adus aminte. După niște ani, s-a prăpădit împreună cu soția într-un accident auto, Dumnezeu să-i odihnească. Deci apartamentul nu mai e al nostru de mult. Totuși, o să rămână al nostru cât oi trăi.

Aici m-am simțit într-adevăr acasă. N-aveam noi familia ideală, dar aici m-am născut și-aici puteai să te retragi în camera mică și să nu intre nimeni peste tine preț de câteva ore. După ce ne-am mutat în casă, pe care la fel o numesc a noastră, baia dădea din camera noastră, a fratelui meu și-a mea, deci părinții și chiriașii au trecut mereu pe-acolo.

Din fereastra scării, am privit în curte. Era o curte mare – Petite Dame zice că e chiar uriașă – înconjurată de garaje. Acum sunt garaje și în mijlocul ei. Am văzut un bărbat masiv într-o mașină și i-am zis că asta e probabil vecinul: l-am recunoscut pe Ovidiu. În timp ce ea a făcut poze plantelor din scară, eu am dat să cobor în curte și chiar atunci a venit Ovidiu. M-a recunoscut și el și-am discutat despre vecinii despre care am aflat că nu mai sunt aici, doar cu numele: numele lor sunt scrise pe lista de la interfon, dar ei nu mai stau acolo. Unul singur mai trăiește în scara asta, a spus Ovidiu. Între timp Ovidiu a devenit un bărbat luminos și volubil – atunci, adică acum treizeci de ani, eram copii.

După ce ne-am despărțit, am coborât în curte. Odinioară, terenul de fotbal din asfalt părea imens și m-a surprins că acum era cât o batistă. În curte, când te apropii de ieșire, este un buton. Îl apeși și poți ieși.

Mă gândeam că sunt ca o nălucă chiar pentru mine însumi. Cine sunt eu? Acesta care își continuă plimbarea cu prietena lui sau acela care a rămas încă cu sufletul acolo, în blocul copilăriei lui, în care se caută și nici el nu prea știe de ce? El, care a înșirat numele din trecut fără greșeală, de Petite Dame nu mai putea de surprinsă ce a fost? Sau el, celălalt el, care îi explică acum că suntem în fața spitalului evreiesc?

Parcă aș fi fost în două trenuri deodată, trenuri care călătoresc în direcții opuse. Mă vedeam într-o oglindă multiplă și nu mă găseam. Nu am avut o copilărie pașnică, ne temeam mereu, eram înconjurați de urlete și de miros de vomă. Și totuși, asta a fost viața mea. De la un timp încolo, chiar dacă tensiunile nu dispar, iar rănile nu se vor vindeca niciodată, începi să-ți dai seama că realitatea are o putere nemiloasă în măsura în care nu mai contează cum a fost, ci pur și simplu că a fost, că s-a întâmplat și s-a întâmplat cu tine.

Când o să mai intru în scara mea?

Imagine reprezentativă: Yves Klein
Saltul în gol, 1960
© Yves Klein, ADAGP, Paris
Photo: Shunk–Kender © Roy Lichtenstein Foundation

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×