L-am cunoscut pe Paul Bailey în toamna anului 2002 cu ocazia unui preinfarct. În toamna acestui an, Paul Bailey a murit în urma unui infarct. Între aceste două întîmplări dramatice s-a întins cea mai frumoasă prietenie literară de care mi-a fost dat să mă bucur în această viață.
La finalul lui septembrie 2002 se desfășura prima ediție a Festivalului Internațional „Zile și nopți de literatură“de la Neptun, organizat de Uniunea Scriitorilor, iar eu eram angajat la revista 22, unde, pe lîngă munca de redacție, scriam cronici literare și făceam interviuri cu scriitori. Gabriela Adameșteanu, pe atunci redactorul-șef al revistei, m-a trimis la Neptun în chip de corespondent. În penultima zi a festivalului, s-a organizat o croazieră în Delta Dunării cu două vaporașe, iar eu m-am lipit de grupul de scriitori britanici: poeții John F. Deane, George Szirtes și Alan Brownjohn, Paul Bailey și încă o prozatoare foarte simpatică al cărei nume, ani mai tîrziu, și eu și Paul am constatat cu uimire că nu ni-l mai aminteam (știam însă că a murit cîndva în anii următori din cauza unui cancer, ceea ce face ca, din acel grup, doar George Szirtes și John F. Deane, cei mai tineri dintre ei, să mai fie în viață în acest moment).
A fost o primă ediție de festival di granda, cu nume internaționale mari (Raymond Federman, Alain Robbe-Grillet, Jorge Semprún, și ei morți între timp), dar acolo, pe vaporașul care ne-a plimbat jumătate de zi pe canalele Deltei, Paul Bailey a fost cel care m-a fascinat cu poveștile sale. Printre altele, mi-a vorbit despre pasiunea lui pentru România, iar eu i-am împărtășit ideea unei povestiri care l-a entuziasmat (un spin-off la o proză kafkiană, proză pe care n-am scris-o niciodată). A doua zi urma să aibă loc festivitatea de închidere a festivalului, iar Paul pregătise un poem de Bacovia pe care voia să-l recite în original. M-am oferit să-i corectez pronunția, dar m-a asigurat că nu e nevoie, nici măcar nu mi-a spus despre ce poem era vorba, a zis că vrea să fie o surpriză.
Surpriza a fost că festivitatea de a doua zi s-a încheiat fără ca Paul să fi urcat pe scenă. Peste noapte făcuse un preinfarct și fusese dus de urgență la spitalul din Constanța. Cînd am aflat, Irina Horea (care-i tradusese romanele Bătrînii soldați și Kitty & Virgil), Iulia Popovici și cu mine ne-am dus cu un taxi la Constanța să-l vizităm. Medicii români îl salvaseră, dar nu putea fi transportat în Anglia, unde avea să ajungă o săptămînă mai tîrziu cu un elicopter medical. Deocamdată era și speriat: în salonul unde fusese adus peste noapte cineva tocmai murise și ardeau lumînări, pentru proba de urină i se oferise un pet de Fanta de 0,5 litri cu gîtul tăiat, iar acum avea perfuzii. Era anul 2002 și condițiile mizere făceau parte din realitatea tuturor spitalelor românești. (Peste cîțiva ani, cînd vedea la Londra filmul lui Cristi Puiu, Moartea domnului Lăzărescu, Paul Bailey avea să recunoască mediul spitalicesc.)
Irina și Iulia au plecat, dar eu am mai rămas cu el în salon o vreme. Am încercat să-l încurajez și să-l înveselesc, am făcut schimb de adrese poștale (pe foaia din agendă unde mi-a scris adresa, o picătură de sînge de la branulă a căzut ca o pecete străvezie), iar înainte să plec mi-a recitat poemul lui Bacovia. Chipul lui avea paloarea cearșafului, perfuziile îi picurau în vene, stătea pe spate cu capul ușor înclinat spre mine, singurul lui spectator, și recita cu voce slabă și ezitantă, atent să rostească silabele cum se cuvine: „Copacii albi, copacii negri/ Stau goi în parcul solitar/ Decor de doliu funerar…/ Copacii albi, copacii negri.“
Înainte să ajungă la ultimul vers, „În parc ninsoarea cade rar…“, știam că prietenia noastră avea să dureze.
The little master
Atunci, în toamna lui 2002, cariera de prozator a lui Paul Bailey (16 februarie 1937 – 27 octombrie 2024) era, practic, încheiată. Dar avea în spate cîteva romane care-i atrăseseră renumele de „mic maestru“, începînd chiar cu romanul de debut, publicat pe cînd avea doar treizeci de ani, La „Jerusalem“ (1967), multipremiat (Somerset Maugham Award, Arts Council Writers’ Award), constant tradus și reeditat – ultima reeditare, în 2019, fiind însoțită de o introducere admirativă a lui Colm Tóibín, care nu se sfiește să folosească apelativul „genius“.
„Există mai multe motive pentru care numele lui Bailey nu-ți vine imediat în cap. Nu se pretează multor asocieri în afara propriei lui străluciri. N-a avut contemporani. Crescut într-o familie din clasa muncitoare din sudul Londrei, a preferat să facă teatru în loc de studii universitare. A fost gay, dar niciodată un scriitor gay. Londra lui nu a fost nici neo-gotică, nici tablou al sărăciei, nici satiră anti-Thatcher. A fost prea bătrîn pentru a putea fi inclus pe lista Granta din 1983 a celor mai buni romancieri britanici (avea rețineri față de Martin Amis și Julian Barnes și, deși îl admira mult pe Kazuo Ishiguro, a considerat respectiva selecție viciată de absența lui Timothy Mo). În romane a folosit structuri experimentale – în special în romanul A Distant Likeness (1970), construit pe modelul unui rechizitoriu polițienesc –, dar nu a făcut parte din avangarda unor B.S. Johnson și Ann Quinn, nici din grupul postmodern al scriitorilor de la Granta, ale căror calități le disprețuia“, spunea necrologul din New Statesman, care continua astfel:
„Dar dacă Bailey n-a fost un romancier major recunoscut ca atare, la fel de adevărat este faptul că romancieri ca el s-au bucurat de o apreciere mai consistentă și mai de durată. Chiar dacă nu a fost ignorat – a obținut premii și s-a aflat pe liste de bestsellers –, reputația sa nu-i reflectă cu adevărat realizările. Vreme de un sfert de secol, de la romanul La „Jerusalem“ pînă la memoir-ul An Immaculate Mistake, trecînd prin romanul de comic picaresc Peter Smart’s Confessions (1977)și Gabriel’s Lament (1986), amîndouă ajunse pe lista scurtă a premiului Booker, biografia madamei din sudul Londrei Cynthia Payne (adaptată pentru ecran în filmul Personal Services) și o cantitate enormă de jurnalism pentru ziare, reviste și BBC, Paul Bailey a fost un candidat constant pentru titlul de scriitor englez preeminent, la fel și pentru tronul lui V.S. Pritchett de prim literat metropolitan al Londrei“.
L-am întrebat, la un moment dat, despre frustrarea de a fi fost de două ori atît de aproape de a fi cîștigat Booker Prize: „Sigur că îmi doream să cîştig Bookerul şi sigur că am fost dezamăgit că nu s-a întîmplat. Însă celelalte premii pe care le-am primit sînt încă importante pentru mine. Într-o lume ideală, literatura bună ar trebui să poată supravieţui, financiar vorbind, şi fără premii. Sînt însă un scriitor tradus, am primit destule premii, am beneficiat de numeroase burse… Important pentru mine este să scriu bine, căci succesul este atît de relativ şi de trecător. În literatură doar viitorul contează, ceea ce rămîne în urma ta, ceea ce vor citi oamenii cu mult după ce tu nu vei mai fi printre ei. Asta e singura mare provocare a unui scriitor adevărat“, îmi mărturisea într-un interviu din 2009 pentru revista Dilemateca (republicat recent în Dilema, accesibil integral și gratuit pe www.dilema.ro, citatele de față fiind preluate din acel interviu).
„Romanele lui sînt de obicei amuzante, întotdeauna foarte emoționante, frecvent surprinzătoare și pline de un comic grotesc la fel de spectacular ca oricare dintre cărțile lui Dickens. Cărțile sale, începînd chiar cu prima, La „Jerusalem“, își spun poveștile în mare parte prin lungi conversații. Precum prietena sa Beryl Bainbridge, a fost mai întîi actor înainte de a deveni scriitor, iar dragostea sa pentru dialogul spumos domină paginile. Prima lui invenție a fost chiar el însuși: născut Peter Harry Bailey, în copilărie și-a inventat un frate geamăn pe nume Paul, care vorbea diferit chiar dacă avea același chip și chiar dacă purta aceleași haine, pentru ca apoi să-i preia numele cînd s-a înscris în trupa de teatru Equity“, spunea necrologul din The Times.
Într-adevăr, Paul Bailey, orfan de tată la o vîrstă foarte mică, crescut de o mamă fără educație, a urmat studii la Sir Walter St John’s Grammar School For Boys din Battersea, Londra, pentru ca la 16 ani, în 1953, să obțină o bursă de studii la Central School of Speech and Drama. Avea să joace teatru aproape un deceniu la Royal Court Theater („Cariera mea în teatru a fost lipsită de orice strălucire. Jucam în tot felul de roluri de adolescenţi şi de tineri delincvenţi în piese de televiziune şi în seriale poliţiste. În 1959, cînd am interpretat rolul principal în piesa Annei Jellicoe, The Sport of My Mad Mother, spectacolul a fost retras după numai două săptămîni. O parte din public a fost amabilă cu noi, dar cei mai mulţi spectatori ne-au insultat, ne-au ironizat şi ne-au huiduit la scenă deschisă“), experiență care avea să-i inspire mai tîrziu romanul Peter Smart’s Confessions.
Odată cu romanul de debut atît de invocat, a devenit scriitor liber-profesionist – la sfîrșitul anilor ’70 a fost profesor invitat la North Dakota State University, unde a predat literatură engleză – și a urcat pe scenă doar sporadic în scenete de teatru bulevardier regizate de prieteni, așa cum am avut și eu ocazia să-l văd, pe cînd era deja octogenar, pe scena unui mic teatru din Soho. Vreme de un deceniu, pînă în 2019, a fost criticul de teatru al revistei The Oldie, a scris cronici de carte pentru The Guardian, iar în 2001 a fost în juriul fostului Premiu Orange, experiență a negocierii care l-a făcut să-și promită că nu va mai face niciodată parte din vreun juriu.
Între anii 1967 și 2014 a publicat, în total, unsprezece romane de ficțiune, trei volume de biografii dedicate mai multor personalități gay din show bizz-ul britanic, două cărți de memorii personale, a scris mai multe piese pentru radio şi pentru televiziune, iar ca editor a coordonat The Oxford Book of London (1995) și antologia Censoring Sexuality (2007). Ultimele sale cărți sînt două plachete de poeme, Inheritance (2019) și Joie de vivre (2022), ambele lăudate în The Guardian.
„Începînd cu anul 1980, Bailey a călătorit frecvent ca ambasador literar pentru British Council, în special în România, o țară pentru care a dezvoltat o afecțiune profundă. «Mi s-a părut că este cel mai deprimat și totodată cel mai fascinant loc pe care l-am văzut vreodată. M-a intrigat de la început frumusețea limbii și extraordinarul haz de necaz al oamenilor“, mărturisea scriitorul care s-a apucat să învețe limba, iar imaginarul românesc a pătruns în romanele sale. În România este plasat romanul Kitty and Virgil – lăudat de un critic pentru felul în care a descris «iadul ceaușist» –, iar romanele Unchiul Rudolf și Băiatul prințului au ca protagoniști refugiați români la Paris din perioada anilor ’20“, menționa și necrologul din The Telegraph.
După ce a descoperit Florența, în ultimul deceniu al vieții s-a convertit la catolicism, deși avea casa plină de icoane ortodoxe, unele rusești, altele naive românești.
Mica trilogie românească
Paul Bailey a vizitat România prima dată în primăvara lui 1989, invitat în calitate de ambasador al British Council pentru un tur de propagandă în care trebuia să i se prezinte realizările ceaușiste, în frunte cu Casa Poporului:
„Am fost oripilat şi năucit de ceea ce am văzut şi auzit. Trebuie să recunosc că România de atunci mi s-a părut cel mai trist loc de pe Pămînt. Am văzut mizeria în care trăiau românii, frica, suspiciunea, teama de a vorbi liber. Oamenii erau suspicioşi unii cu alţii pînă în punctul în care deveneau paranoici. Am stat atunci numai o săptămînă, dar acea săptămînă aş putea spune că a schimbat cursul vieţii mele de scriitor. Am văzut oameni stînd la coadă pentru pîine şi pentru bucăţi meschine de carne. Pînă să ajung în Bucureşti, presupuneam că Eugen Ionescu este un scriitor absurd. Atunci am înţeles că, de fapt, era un scriitor realist, iar o piesă precum Rinocerii, declaraţia sa plină de adevăr. Acum iubesc combinaţia dintre umorul absurd şi melancolie. E multă melancolie aici, în Est, iar muzica lui Enescu exprimă perfect melancolia românească“, îmi povestea în același interviu.
Acea primă vizită în România i-a inspirat romanul Kitty şi Virgil (1998), pentru care s-a documentat intens cu privire la istoria recentă şi veche a României, descoperind Istoria Românilor cartea din 1943 a lui R.W. Seton-Watson („o lucrare remarcabilă, scrisă cu multă dragoste“). În acea perioada de documentare a citit și eseul lui Norman Manea Despre clovni („Am fost amuzat şi îngrozit aflînd cum se trăia sub aceşti Macbeth, dacă i-aş putea numi aşa pe soţii Ceauşescu“), apoi a recenzat romanul aceluiași Norman Manea, Plicul negru, pentru Times Literary Supplement, lucru care a dus la o prietenie strînsă cu scriitorul român imigrat în State, datorită căruia i-a citit în traducere pe Eminescu, Creangă (Ivan Turbincă devenind povestirea lui favorită, „deși suna îngrozitor în engleză“), Mihail Sebastian, M. Blecher, Cioran, Eugen Ionescu, Bacovia.
„Jurnalul lui Sebastian a devenit una din cărţile mele favorite din toate timpurile. Am scris şi prezentat la radio BBC o lucrare despre el şi am fost de asemenea încîntat să o intervievez pe unica lui prietenă în viaţă, fosta lui mare iubire, Nadia Lacoste, care locuia la Paris.“
De altfel, în 2007, Paul Bailey avea să țină o conferinţă la ICR Paris cu ocazia Centenarului Mihail Sebastian, o conferință (care, de asemenea, poate fi citită pe www.dilema.ro) despre pasiunea pentru muzica clasică a lui Sebastian, iar prima traducere în engleză din opera lui M. Blecher, Scarred Hearts (2010), a beneficiat de prefața sa.
Despre următorul său roman cu subiect românesc, Unchiul Rudolf (2002), dedicat soților Cella și Norman Manea, spunea: „am iubit muzica clasică încă de cînd eram foarte mic, iar acum viaţa fără Bach, Schubert, Beethoven şi ceilalţi ar fi de-a dreptul insuportabilă. Inspiraţia pentru Unchiul Rudolf a fost, de fapt, Richard Tauber, tenorul care şi-a făcut un nume în operetă cîntînd aria „Dalla sua pace“ din Don Giovanni de Mozart pe un disc foarte vechi. L-am asociat întotdeauna pe Richard Tauber cu prostioarele sentimentale, dar pe acel disc cîntă sublim o muzică sublimă. Sărmanul Rudolf, tenorul român din romanul meu, cîştigă faimă şi avere cîntînd în spectacole de operetă pe care le consideră triviale“.
Paul Bailey îl considera pe Dinu Lipatti cel mai mare pianist pe care a avut şansa să-l asculte, astfel că scena ultimului său concert de la Besançon din 16 septembrie 1950 (înregistrat pe disc) se regăseşte în Unchiul Rudolf (tradus de mine pentru Humanitas în 2009), roman plasat deopotrivă în București, Paris și Londra.
Băiatul prințului (2014), romanul care încheie trilogia românească, s-a născut din fascinația lui Paul Bailey pentru Emanuel Bibescu, fratele mult mai faimosului Antoine: „Fraţii Bibescu erau prieteni cu Proust şi cred că Proust se îndrăgostise, în secret, de Antoine, căsătorit însă cu fiica primului-ministru. Emanuel era un tip profund melancolic, pasionat de arhitectură, a călătorit peste tot, în Japonia, în Persia, la Constantinopol, apoi, inexplicabil, s-a sinucis într-un hotel din suburbia londoneză după ce, cu mai bine de o lună înainte, le-a spus tuturor prietenilor că vrea s-o termine cu viaţa. Proust a fost devastat atunci, nu putea pricepe cum un tînăr atît de bogat şi de talentat îşi pune capăt zilelor. Emanuel suferise însă o pareză facială, faţa lui a fost acoperită cu o eşarfă albastră, de aceea cred că e posibil să se fi sinucis din vanitate. Sînt convins că Emanuel era gay. M-a intrigat dintotdeauna melancolia lui şi am vrut să înţeleg de ce s-a sinucis.“
Pentru scrierea acest roman m-a solicitat să-l ajut cu documentarea: un drum pînă la Mogoșoaia și o călătorie la Corcova, satul unde în urmă cu un secol se afla moşia Bibeştilor, plus diverse informații culturale și istorice legate de Bucureștiul interbelic și de stațiunea Carmen Sylva de la Marea Neagră (fosta Eforie), unde are loc una dintre scenele românești ale acestui roman, altfel, parizian. Dedicat mie și tradus tot de mine (de data asta pentru Polirom în 2014), în roman apar Prinţul E. (vag inspirat de Emanuel Bibescu), Proust, dar şi G. Văduva (inspirat de G. Bacovia), în al cărui poem „Cu voi“ Paul Bailey găsise descrierea perfectă a României sale: „O, țară tristă, plină de humor“.
Avea mai multe romane în cap (unul dintre ele tot cu subiect românesc) și un alt memoir, în schimb, în ultimii ani a publicat două cărți de poezie, iar o a treia a rămas în manuscris. Găsea în brevitatea metaforică a poeziei formatul ideal pentru căutarea timpului pierdut, căci în toate poemele sale, unele de doar cîteva versuri, se întorcea la momente și figuri pierdute ale copilăriei și tinereții, atunci cînd nu încerca să-și surprindă vîrsta ultimă. Cîteva dintre aceste poezii le-am tradus pentru revista Poesis International, iar cîteva poeme în proză au apărut în KIWI. Granițe (2022).
Ca un tată
„Am fost un băiat din clasa muncitoare, îndrăgostit de Shakespeare şi de poeţii elisabetani, cititor de Dickens şi Jane Austen, înnebunit de Mozart, Bach, Brahms şi Beethoven… Mama era uluită, credea că nu sînt normal, dar eu eram doar diferit fizic. Nu poţi înţelege cum e să provii dintr-o familie din clasa de mijloc, în anii ’50, şi să mai fii şi gay! Nimeni nu vorbea despre asta pe atunci decît în termeni de abuz. Mama credea că homosexualitatea este o perversiune cu care se îndeletniceau doar cei din păturile superioare, o treabă urîtă care niciodată nu i se putea întîmpla unui băiat din clasa muncitoare“, rezuma Paul Bailey impulsul de a scrie cartea sa autobiografică An Immaculate Mistake.
Paul a fost primul bărbat gay pe care l-am cunoscut în carne, oase și povești și, deși provenea, ca și mine, dintr-o familie modestă, aparținînd clasei muncitoare, l-am văzut de la început ca pe un prinț bătrîn: cult, elegant, manierat, plin de povești. Cînd a început prietenia noastră, eu aveam 24 de ani, iar el, 65 de ani. Am spus la începutul acestui articol că a fost cea mai frumoasă prietenie literară de care mi-a fost dat să mă bucur în această viață și am formulat înadins la timpul trecut. Fatalmente, nu cred că voi mai avea parte (și nici timp) de o prietenie atît de specială și de inedită.
L-am vizitat de mai multe ori la Londra, în casa căruia am locuit aproape de fiecare dată, cunoscîndu-l și pe partenerul său, editorul Jeremy Trevathan, la a căror ceremonie de parteneriat civil m-am numărat printre cei cîțiva martori. La rîndul lui, Paul a revenit în România de mai multe ori, a locuit la mine, a cunoscut-o pe mama mea, căreia între timp accidentul cerebral îi luase vorbitul, am călătorit (la Corcova, la Timișoara, o preconizată călătorie la ansamblul Brâncuși din Tg. Jiu a fost compromisă de pandemie), am povestit (confesiunile sale atît de personale vor rămîne printre cele mai prețuite care mi s-au încredințat în această viață), am discutat îndelung despre literatură, muzică, film, teatru.
Dar și despre iubire, viață, boală. La un moment dat l-am însoțit în spital pe durata unei zile întregi, căci trebuia să suporte o procedură medicală cardiacă, iar Jeremy era plecat din țară. Beam mult împreună, găteam împreună (mă rog, eu eram cel care căra sacoșele cu cumpărături de la piață), am mers la petreceri literare, la restaurantul lui italian preferat (unde am stat la masă cu Ali Smith, unde am stat la o masă distanță de Bryan Ferry), am făcut vizite acasă unor legende ale publishing-ului britanic. Dar, peste toate, am rîs mult împreună, căci nu era doar un mare povestitor, dar și un povestitor de un haz nebun (deopotrivă în viață ca și în cărți), avid colecționar de bîrfe și trivia literare. Din fericire avea o memorie pe măsura umorului. Putea recita sonete elisabetane întregi, versuri de cîntece pop, fraze din romane clasice.
Datorită lui Paul Bailey am descoperit filmele lui Ernst Lubitsch și Pedro Almodóvar, scriitori ca Ali Smith, Elisabeth Taylor, Frank Tuohy, Peter Taylor, Frederick Seidel sau Mark Strand, vocile unor Peggy Lee, Loraine Hunt Lieberson, Rufus Wainwright („Încă de tînăr am făcut o pasiune pentru muzicalurile americane din anii ’20-’40; îi venerez pe Cole Porter, Gershwin, Jerome Kern, Rodgers şi Hart, Harold Arlen“), pictura lui David Hockney, compozițiile lui Michael Berkeley…
Mi-a fost ca un tată. De fapt, a fost tatăl cult pe care nu l-am avut niciodată. M-a dus la Tate Britain, dar și în Soho la The French House, legendarul pub ce apare în povestirea mea În fața conchistadorilor, o povestire care este, de fapt, prequelul romanului Chapman`s Odyssey (2011), poate cel mai autobiografic roman al său, oricum unul dintre favoritele mele. La momentul respectiv m-a încîntat idea ca un alter ego al meu să se întâlnească cu un alter ego al lui într-o ficțiune londoneză.
Mi-am permis cîndva să-i pun și lui întrebarea atît de tocită și de nenecesară legată de motivația scrisului. Mi-a răspuns așa: „Scriu pentru că vreau şi pentru că îmi place. Nimic mai simplu – sau mai complicat – decît asta. Scriu romane pentru că încă sînt curios în ceea ce-i priveşte pe semenii mei, scriu literatură pentru că misterul uman nu are capăt şi îmi place să-l explorez în încercarea de a înţelege cît mai mult. Şi scriu împărtăşind ambiţia de-o viaţă a lui Isaac Babel pentru simplitate, brevitate şi precizie. Îl citez deseori cu această zicere: «Nici o lamă de oţel nu poate străpunge inima precum fiorii unui punct folosit la momentul oportun». Sper ca măcar unul dintre punctele mele să facă acelaşi lucru.“
Opera lui Paul Bailey tradusă în limba română:
1. Jerusalem și Bătrînii soldați, traducere de Angela Jianu și Irina Horea, București, Editura Univers, 1996 / ediția a II-a, București, Editura Minerva, 2006.
2. Kitty și Virgil, traducere de Irina Horea, București, Editura Minerva, 2005.
3. Unchiul Rudolf, traducere de Marius Chivu, București, Editura Humanitas, 2009.
4. Băiatul prințului, traducere de Marius Chivu, Iași, Editura Polirom, 2014.
5. „4 proze scurte” în Antologia KIWI. Granițe, traducere de Marius Chivu, Iași, Editura Polirom, 2022.
Imagine: © David Levenson, Getty Images
