Traducerea volumului lui T.S. Eliot Old Possumʼs Book of Practical Cats i-a luat lui Florin Bican treizeci de ani. În primii douăzeci și nouă s-a chinuit. Apoi a venit acea seară la operă când pe traduttore l-a vizitat ideea salvatoare: codul cultural al întregului volum trebuia spart, iar poemele feline ale lui Eliot răsădite, cu Tamisa și eleganța ei British cu tot, în sol dâmbovițean. Tradittore?
Nu. Pisicoteca practică a luʼ Moș Pârșu e un festival exuberant de procedee stilistice, o școală de traducere în mic și, nu în ultimul rând, o carte la care râzi cu poftă chiar și când o citești a șaptea oară. Apărută în 2015 la Humanitas și ritmată de colajele suprarealiste ale lui Mihail Coșulețu, a împlinit anul trecut un deceniu. Iar eu mi-am împlinit un vis mai vechi: să stau de vorbă cu Bâzdâc, motanul meu preferat din Pisicotecă. Așa că în rândurile următoare scena îi aparține. Iar lui Florin Bican, care chibițează din culise, i se cuvin calde mulțumiri pentru cum nu s-a codit nici măcar o clipă să se joace.
Bâzdâc, cum ai făcut tu de-ai ajuns din Growltiger, Bâzdâc?
Păi cum să fac? La fel cum a făcut și Skimbleshanks de-a ajuns Motă-nașu’ de la Cefereu. M-am transplantat, adicătelea, în sol autohton și transformarea s-a produs de la sine – cursul Tamisei a devenit traseu de metrou bucureștean, Lady Griddlebone a devenit Madam Belea, siamezele au devenit mâțe moldave, iar Bangkoku’, Iași.
Păi, ia gândiți-vă numa’, ce-ar fi fost pe capul meu dacă într-un asemenea context – vezi și articolu’ cu contextu’ al luʼ Bican din Matca #2 – m-ar fi chemat Growltiger? Nu mai mă respecta nimeni, necum să ajung șef de gașcă. Cre’ că nici curier n-ajungeam… De-asta zic, tre’ s’te-adaptezi la context, nene, s’te-ncadrezi în peisaj, că dacă te simte careva că nu eji de p-aci, ți-o iei mai ceva ca mâțele moldave. Acu’, ce-i drept, și io mi-am luat-o în final, da’ pânʼ atunci am fos’ boss dă boss. Tre’ s’te dai după circu’stanțe, că iarna nu-i ca vara – știi cum zic…
Bine-bine, te-ai transplantat. Dar treaba e: te simți în apele tale pe Dâmbovița? Sau ți-e dor de Tamisa? Ce miresme, ce miasme ți se-agață prin mustăți aici? Dar dincolo?
Acu’, nici Dâmbovița, nici Tamisa nu mai sunt ce-au fostără. Geaba-mi freamătă mie mustețele după damfurile de odinioară. Amușin dăcât gaze dă eșapament – astea înăbușe tot, că-i toamnă, că-i primăvară, că-i Dâmboviță, că-i Tamisă… Nu după locuri tânjesc eu, ci după timpuri – timpuri care s-au dus, cu urechea mea cu tot. Da’ nu mă plâng – ce-am încasat, am plătit cu vârf și-ndesat.
Hai c-ajungem și-unde bat: ce-au avut cu tine mâțili moldave, Bâzdâc? De la ce s-a tras întâi și-ntâi cafteala? Și-aș mai vrea să știu: ai dureri-fantomă la ureche?
Cafteala s-a tras de la luna plină. Că noi, felinele, avem așa, o tradiție – zicem că luna plină e făcută din brânză – din Stilton pe Tamisa și din brânză de burduf pă Dâmbovița. Și cân’ o vedem cum se ridică așa mare și frumoasă pe cer, hop!, după ea. Sărim pe primu’ acoperiș și de-acolo încercăm s-o agățăm cu ghearele. Și cum sărisem io pe primuʼ acoperiș, înaintea la toți de la mine din gașcă, m-am trezit că mâțele moldave erau deja acolo. Ele multe, io singur. Le-am bumbăcit io cât le-am bumbăcit, da’ când a ajuns și gașca mea sus, mă beliseră de-o ureche… De durut mai mă doare și-acuma – nu atât urechea, cât gestu’. Da’ problema nu-i asta. Problema e că, cu urechea-fantomă, cum îi ziseși, am început să aud sunete-fantomă – programe radio care nu se mai egzistă dă mult: „Cotele apelor Dâmboviței“, „La microfon melodia preferată“, „Cine știe câștigă“, „Unda veselă“ – și nu pricep nimic din ele.
Cu urechea am priceput. Dar ia zi drept, ai tras și tu cu gumele la stand la Mefistofeluʼ, în Cișmigiu?
Nah, Cișmigiu’ nu-i pă traseu’ meu. Și la baraca lu’ nea Nelu Mefistofelu’ vine tot felu’ dă lume care io nu vreau să am de-a face cu ei. Și oricum, trasu’ cu gumele nu-i genu’ meu. Prefer oricând o partidă cinstită de babaroase.
Dar când rămâi fără tovarăși – că lui Matache și Terente, după cum știm, le cam stă în obicei să lase omul la greu –, cu cine te-nhăitezi mai abitir la fapte: cu Mistifelix interlopuʼ, cu Taramtamtigru, cu Labătristă?
Mistifelix e prea alunecos pentru gustu’ meu și nu știi cân’ te dă-n primire să-și scape lui coada. Taramtamtigru e, cum știi, un motan dobitoc, un fel de Gică-contra, și n-o scoți la capăt cu el. Mai degrabă m-aș baza pe Labătristă și Lingeblide, că-n ăștia știi din capu’ locului că nu poți să-ți pui baza, așa că nici n-au cum să te lase la greu.
Alege: șpriț cu Matache la Gogoșaruʼ sau spirtoasă la Havana cu Petre Baros?
Șpriț cu Matache – anytime, anywhere. Petre Baros e prea fițos pentru gustul meu.
Ne zici și nouă versurile la o motanomanea? Mai știi, poate citește și mâța Beladona!
la orișicare pisică
mi-a ieșit fodată-n cale
ș-am statără la taclale.
Mă știe tot cartieru’,
bag în sperieți hingheru’.
Nici ăi dă la primărie
n-are ce să-mi facă mie.
Care vrea să mă doboare,
mă-sa nu e dă onoare.
Sʼîmbrăcat la patru ace,
port blană dă la Versace.
să oftică toți dujmanii,
și cățeii, și motanii,
că nu cad cu ei la pace.
Da’ la feline le place
când mă vede-ntins la soare
cu blana strălucitoare
și mustețele în vânt –
care-o prind că trece-i cânt:
„Felinele mele
ie fotomodele,
frumoase, stilate,
le iubesc pă toate.“
Acum, pe cuvânt că nu te dau la spate… dar, dacă se poate, aș avea o întrebare și pentru Florin Bican. Se poate?
Se poate, cum de nu… Daʼ răspund tot io, că toată ziua stau în poală la traduttore (bonus de infirmitate, că mi-am pierdut urechea!) și aflu tot de la el.
Bine, Bâzdâc. Hai să trasăm un arc de cozi de la Tamisa pânʼ la Dâmbovița. Poate afli de la traduttore care mâț din Pisicoteca lui T.S. Eliot s-a lăsat mai suplu mângâiat traductologic și care a întâmpinat cu mofturi transplantarea culturală? Să te văd!
Traductologic vorbind, Skimbleshanks e cheia de boltă a arcului de cozi tamiso-dâmbovițean. Deși a pus probleme, a colaborat la rezolvarea lor și a cam dat tonu’ la toată traducerea. Ăl mai îndărătnic a fost Petre Baros. Da’ la ce să te-aștepți de la un fițos ca el? Da’ pân’ la urmă s-a dat și barosanu’ pă brazdă. M-am întrebat o vreme ce-o fi găsit traduttore al nost’ la el de l-a făcut V.I.P. Da’ să vezi ce chestie – la câțiva ani după ce i-a dat numele ăsta, a apărut și traducerea italiană, a lu’ unu’, Roberto Sanesi – Il libro dei gatti tuttofare – care și el îl numește pe Bustopher Jones (Bustòforo Canosa) „un Gatto Vip“. Ce le-o fi venit la amândoi să-i zică așa, nu știu, că garantat nu știau unu’ de altu’ cân’ au ales numele ăsta. Deci ceva tre’ să fi avut nea Baros de l-au făcut amândoi vip!
Bâzdâc, colaj de Mihail Cosulețu
