Este traducătoare literară și cititoare pasionată: Maggie O’Farrell, Sally Rooney sau Max Porter sunt doar câțiva dintre autorii pe care Mihaela Buruiană i-a făcut cunoscuți publicului român. Pe cine iubești mai mult? este debutul ei, apărut de curând în colecția „n’autor“ a Editurii Nemira: un volum de proză scurtă în care literatura funcționează ca vase comunicante, deschizând cititorului un întreg univers în care personajele, la vârste diferite și în spații diferite, sunt în contact. Am discutat cu Mihaela Buruiană la scurt timp după lansare, când se eliberase de o parte din emoțiile ieșirii în lume și începuse să primească reacții din partea primilor cititori.
Știu că ai scris aceste proze într-o perioadă petrecută la țară. Ce ți-a oferit acel loc și nu-ți oferă orașul?
Am luat casa asta la țară cu gândul să fie o casă de vacanță, unde să ne retragem în weekenduri sau în vacanțe, aproape de natură, numai că pandemia ne-a schimbat un pic planurile. Când s-a declanșat starea de urgență, am fugit din București de restricții, de aglomerație. E alt stil de viață aici, e foarte multă liniște pentru orășenii obișnuiți cu trafic, cu sirene… Prea multă liniște s-ar putea să fie greu de suportat, dar mie mi-a prins bine. M-a ajutat să-mi pun ordine în gânduri, să mă uit mai mult în mine, să văd exact ce mi-ar plăcea să fac. Și pentru că oricum am avut mereu nevoia asta de creativitate, pentru care găsisem înainte diverse portițe, cum e traducerea literară, am prins curaj să duc lucrurile un pic mai departe și să încerc în sfârșit să scriu poveștile care mi se tot plimbau prin minte. Și sigur că mediul de aici a fost și inspirație pentru o parte dintre povestiri, care sunt plasate la țară și care au o amprentă personală din mediul ăsta.
Cum anume îți găsești poveștile?
Unele au pornit de la lucruri personale, dar odată ce am spus poveștile pe care le cunoșteam foarte bine, mi-am dat seama că pot să inventez foarte mult plecând doar de la un amănunt, un loc sau o persoană cunoscută. Biografia și invenția se combină tot timpul. Uneori am nevoie doar de o scânteie reală ca să gândesc o poveste întreagă în jurul ei. Sau pot să mă folosesc de ceva cunoscut atunci când vreau să spun o anumită poveste, să redau o anumită stare, să mă gândesc dacă am trecut vreodată prin ceva asemănător și dacă aș putea să mă folosesc de experiența aia ca să redau ceva și să fie cât mai credibil.
Deci ai spune că scrii mai degrabă despre lucruri pe care le cunoști?
Nu numai. Sunt doar o parte. Lucrurile pe care le cunosc pot să mă ajute să spun lucruri pe care doar mi le închipui.
Cum anume îți construiești o proză? Știi de la început cum o să se încheie?
Nu am o rețetă. La unele am știut din start unde vreau să ajung. Pe altele le-am scris având în minte exact finalul și a trebuit să construiesc parcursul până la el, sau pe altele le-am început fără să știu unde mă duce firul și am descoperit pe parcurs.
Dar ai avut în minte din start acest mozaic de personaje ale căror vieți se întrepătrund?
Da, am vrut să urmăresc personajele în diferite ipostaze, la diferite vârste, ca prozele să comunice între ele, să se vadă schimbările care apar în viața oamenilor. Direcțiile în care se duc și în familie, și în prietenie, și în relații. Am vrut să surprind viața așa cum e ea, bazându-mă pe câteva personaje, dar fără să îmi propun să scriu un roman. Pentru un prim proiect, mi s-a părut ceva mult prea ambițios.
Ai creat intenționat un univers al femeilor, al relațiilor între femei?
Aici nu a fost ceva programat. Pentru că sunt femeie, mi-a fost mai ușor să vorbesc despre femei. Mă și interesează să le arăt și fragile, și vulnerabile, și puternice, și independente, și prinse într-o capcană. Le-am arătat în tot felul de ipostaze pentru că sunt lucruri reale, care se întâmplă zi de zi, și nu poți să faci din ele doar un model de urmat.
Raymond Carver spunea într-un eseu din Fires că în proza scurtă e nevoie de tensiune. În poveștile tale e mult calm la suprafață și multă tensiune la interior, ascunsă. Ți-a fost teamă sau ai evitat conștient conflictul deschis în proze?
Mie îmi plac mult subtilitățile și nu vreau să folosesc lucruri foarte evidente sau grafice. Prefer să sugerez și cititorul să înțeleagă din asta mai mult decât e scris, să vadă în profunzime. Nu-mi place să dau totul pe tavă și să fie prea simplu. E un dialog între autor și cititorii lui, eu așa văd textele astea, ca pe o invitație la dialog. Și dacă ceilalți reușesc să vadă în ele tot ce mi-am dorit să transmit, înseamnă că mi-am atins scopul.
Cum a decurs procesul de editare? Bănuiesc că ții mai mult la textul scris de tine decât la o traducere pe care o discuți cu redactorul.
Sunt destul de proprietară și cu traducerile. Cred că am căpătat de-a lungul timpului o disciplină a scrisului. Indiferent că e vorba de traducere sau de texte personale, încerc să fiu foarte atentă cu fiecare cuvânt, fiecare nuanță, fiecare exprimare, ca să găsesc exact tonul sau efectul pe care îl caut. Când lucrezi mult timp la un text de care ești foarte apropiată, riști să îți scape diverse repetiții, de exemplu. Repetițiile sunt chinuitoare. Cam în asta a constat editarea, în eliminarea lucrurilor pe care le ratasem din cauză că devenisem atât de implicată în poveste. Am schimbat vreo două titluri: am dat volumului titlul uneia dintre proze, pentru că se potrivea întregii cărți, pentru că se referă la toate poveștile adunate acolo. În rest, am citit și recitit împreună cu Eli [Bădică, coordonatoarea colecției „n’autor“ – n.r.] de un milion de ori ca să ne asigurăm că e totul în regulă. E o muncă de finețe cu care eram parțial obișnuită de la traduceri, dar e adevărat că implicarea e diferită când e vorba de propriul text. Pentru că la traduceri te gândești în primul rând să fie corect, fidel și apoi să sune bine, pe când aici sunt mai multe lucruri de urmărit. Nu mai e vorba de corectitudine, ci de un ansamblu de elemente.
A fost vreo proză sau vreun personaj care ți-a pus greutăți?
Există un personaj la care țineam destul de mult, din povestirea „Animal Planet“. Mi se părea foarte ofertant și simțeam că nu reușesc să-l arăt așa cum simțeam că vreau, că trebuie. Am tot schimbat structura, m-am tot învârtit încercând să-l prezint într-o anumită lumină. Povestirea aia a suferit cele mai multe modificări pentru că nu eram pregătită nici să renunț la ea, dar nici nu eram mulțumită de cum ieșea. Și până la urmă sper că am găsit formula potrivită.
Ai tradus ceva anume în timpul scrierii? Sunt curioasă dacă te-a influențat cu ceva în timp ce scriai.
Am lucrat la mai multe traduceri în perioada în care am și scris. Cred că am reușit să le separ, nu cred că m-a influențat ceva anume. Dar e adevărat că toate lecturile mele, toate traducerile și tot parcursul meu de până acum au contribuit la crearea unei voci, a unui stil, să zicem. Deși nu știu dacă sunt definitiv formate sau, oricum, o să se mai modifice probabil în timp. Simt că vocile astea și poveștile sunt ale mele. Sigur că nu m-am născut cu ele, ci mi le-am educat în timp. Doar că nu a fost un exercițiu conștient sau voit de imitare a cărților la care lucram atunci.
O ultimă întrebare: pe care dintre prozele scrise o iubești mai mult?
Mi-e greu să aleg. Îmi sunt dragi și cele cu copii, și cele plasate la țară. Nu cred că aș putea să aleg. Mi se pare că fiecare spune ceva care este important pentru cineva anume. Mă gândesc că poate nu toată lumea o să rezoneze cu toate povestirile, dar sunt șanse mari să se regăsească măcar într-una dintre ele sau să se atașeze măcar de un personaj. Simt că am lăsat ceva din mine în fiecare dintre ele.
Imaginea principală: coperta cărții “Pe cine iubești mai mult?” de Mihaela Buruiană