De ani buni am tot zis să ne suim în mașină și să mergem la Bistrița. Mina, soția mea, s-a născut acolo, dar nu mai fusese de peste un deceniu – vară după vară amânaserăm călătoria. Când am primit invitația la majoratul festivalului Poezia e la Bistrița, despre care auzisem atât de multe lucruri frumoase, am acceptat-o pe loc. Încă o dată se dovedește că literatura îți poate îndeplini dorințele, chit că-s nemărturisite. Abia așteptam să ajungem, dar credincioasa noastră mașină, care merge pe douăzeci de ani și care ne-a purtat prin atâtea locuri, ne-a transmis că de data asta nu ne mai poate ajuta – ne-a lăsat baltă în mijlocul drumului. Am dus-o pe platformă înapoi în București, de unde am închiriat repede o altă mașină.
Poate vă mai amintiți docuseria Brainiac, care avea segmentul cu experimente „You Can’t Stop Rock ’n’ Roll“, în care născoceau tot felul de moduri năstrușnice de a distruge un casetofon din care se auzea piesa de la Twisted Sister. Reușeau, desigur, de fiecare dată, demonstrând că rock-and-rollul poate fi, de fapt, oprit. Cu poezia nu le-ar fi mers. You can’t stop poetry. Am ajuns, așadar, la Bistritz, orașul lui Andrei Mureșanu și al lui Jonathan Harker (tot era Keanu Reeves, alături de Dogstar, la o aruncătură de băț, la Bonțida), chiar mai bucuroși decât porniserăm, aducând cel mai recent număr Matca, cel dedicat poeziei.
Înainte de deschidere, am avut puțin răgaz pentru a redescoperi vechiul burg, ce s-a schimbat, ce a rămas la fel de la ultima noastră vizită. Corsoul cu cafenele și braserii, șirurile de case colorate, edificiile gotice și renascentiste, pasajele care-s mici lumi în lumi, bastioanele, atelierele breslelor, statuile, galeriile cu bolți ale Complexului Șugălete, Biserica Evanghelică, ale cărei clopote aveam să le auzim în fiecare dimineață (e finalizată în 1564, însă Bistrița e mult mai în vârstă, cu vreo trei veacuri). Un oraș plin de viață și totuși nostalgic, cu străzi animate și, la tot pasul, firme închise și triste case vechi scoase la vânzare. Ca toate orășelele României, e un loc din care mulți pleacă pentru a-și face un rost prin alte zări și în care prea puțini mai vin să rămână.
La asta ne gândeam cu o bere în față la o măsuță dintr-un pasaj acoperit, când s-a iscat potopul. Ne-am zis c-o să treacă, dar ploaia s-a întețit și apa ne șiroia la picioare tot mai înaltă. I-am dat un mesaj lui Dan Coman, întrebându-l dacă au prevăzut cumva și bărci în bugetul festivalului. Vreo jumătate de oră mai târziu, ne-am dat seama că nu era de glumă și că exista riscul să nu mai ajungem la gala de deschidere. Am fugit în clipa în care ploaia s-a mai domolit, am ajuns, în cele din urmă, uzi, râzând. Poezia, bineînțeles, nu poate fi oprită.
Din acel moment, un maelstrom de emoții, temperate doar de calmul din afara zidurilor Palatului Culturii și ale Muzeului Județean, de sentimentul de libertate deplină, să gândești, să simți, să fii, de tihna meselor împreună, aproape sacre, ca într-o mare familie, de mâncarea bună, de vinul rece. Orașele poetice ale Emanuelei Ignățoiu-Sora, tristețea fermecătoare a gărilor în poezia lui Marius Aldea, poemele intempestive ale Alejandrei Martínez de Miguel, vulnerabilitatea nemascată a lui Ion Agaci, diafanul versurilor Danielei Vizireanu. Întregi existențe cuprinse în câteva cuvinte, lumi în lumi, ca pasajele bistrițene. N-am susținut niciodată că mă pricep la poezie. Din contră. Însă cred că am capacitatea de a recunoaște poezia bună, iar de aici am plecat cu o groază de versuri ștanțate pe creier. Era de așteptat. Mai simt nevoia să mărturisesc un lucru, anume că, în tot tumultul vieții reale, cu toate grijile și temerile traiului concret, cu toate provocările și subfinanțarea, de care abia dacă mai reușim să uităm pentru câteva clipe, poezia lui Lucian Vasilescu m-a făcut să râd și să plâng în hohote.
Apoi, dialogul cu Liudmyla Diadcenko și Serhii Demciuk, urmat de cel cu Filip Florian, moderate excelent de Emil Munteanu, respectiv de Nicoleta Munteanu, sub merii încărcați din curtea interioară a muzeului (o fostă cazarmă, numai bună să găzduiască discuții despre războaie vechi și noi). Muzica lui Byron sau a lui Psihotrop, doar pentru a spicui. Toate aproape de public, în mijlocul publicului. Senzația că ceva se schimbă în urzeala lumii, măcar pe moment, dacă nu pentru eternitate. Că devenim mai buni, mai înțelepți, mai înțelegători, mai puternici, mai iubitori. „Întotdeauna regimurile dictatoriale se tem de poezie“, a spus Marin Mălaicu-Hondrari pe scenă. Știm deja de ce.
Lungi și hrănitoare discuții cu Marin, cu Dan, cu Elena Borrás, cu Filip Florian, cu Lucian Vasilescu, cu Mihai Traista, despre Bolaño, Márai, Vila-Matas, Mariusz Szczygieł, Ildikó Enyedi, Radu Cosașu. În Splendide făpturi fragile, romanul meu care va apărea probabil pe final de an, un personaj găsește pe jos o listă de cumpărături și, cuprins de un imbold hedonist, decide să cumpere tot ce e notat acolo și să se ospăteze. Printre articole e și o sticlă de vin de Lechința. La mai bine de un an de la momentul scrierii acelui pasaj, ajunși aici și așezându-ne să prânzim, am fost întrebați dacă dorim un pahar de vin. De care vin? De Lechința, desigur. Încă o dată, cum zicea Cosașu, Serviciul Mondial de Organizare a Coincidențelor a acționat. Am vorbit mult, despre literatură, dar și despre viață, cu divagări, întreruperi și reveniri, conversații imposibil de transcris și funciarmente irepetabile.
Un festival nu înseamnă doar evenimente publice, ci și întâlniri în afara scenei, discuții discrete, în surdină, legături care nu s-ar fi făcut altfel, în goană și învălmășeală. Cu toate clipele lor deopotrivă dense și vaporoase, cu toate (re)întâlnirile și dialogurile lor, poezia și muzica, râsul și lacrimile, plimbările și ploile, vinul și cafiaua, zilele acestea se numără printre cele mai frumoase experiențe pe care mi le-a oferit literatura. Revin la ideea că fiecare oraș ar trebui să aibă un festival de literatură, să trăiască așa cum trăiesc Iași, Timișoara, Brașov, Sibiu, Cluj, așa cum trăiește din 2009 încoace și acest străvechi burg revitalizat de acest festival viu, dezinvolt și cu personalitate, în aceste zile alcioniene mutate-n miez de vară, măcar o dată pe an, pentru că nimeni nu poate duce încontinuu atâta frumusețe.
Am pornit pe lungul drum spre casă convinși că poezia e pretutindeni, dar mai ales la Bistrița. Și că nimic nu-i poate sta în cale.
Imagine: Charles-Antoine Coypel, La Muse Calliope, 1730
