Bliup?

Dinastia Vorel

Originar din Boemia de Nord, doctorul Anton Vorel se stabilește în ținuturile nemțene în jurul anului 1800, punând bazele unei adevărate dinastii de farmaciști și fiind precursorul farmaciei naturiste din România. Domnitorul Ioniță Sandu Sturdza îi acordă, prin hrisov domnesc, în data de 26 mai 1825, dreptul de a deschide o spițerie în Târgul Pietrei, pentru „obșteasca înlesnire în treaba medicilor”¹. Într-un comentariu asupra familiei Vorel, Elena Ionescu, președintele Fundației „Vorel”, scrie că: „Anton Vorel se remarcă atât în domeniul științific, fiind membru al Societății Ieșene de Medici și Naturaliști, cât și în domeniul public, unde ocupă o perioadă postul de consul austriac” și că: „dă dovadă de un spirit umanist deosebit, dând săracilor rețete gratuite”². Acest spirit umanist îi va caracteriza și pe ceilalți membri ai familiei, după cum vom vedea.

Conform Raportului asupra stării economice din Județul Neamț și dare de seamă pe anul 1937³, după moartea doctorului Anton Vorel (1860), farmacia e dată în arendă la diverşi farmacişti, până în anul 1880, când trece sub conducerea lui Lascăr Vorel⁴, tatăl viitorului pictor.

Lascăr Vorel-tatăl, fiul lui Anton Vorel, magistru în farmacie cu studii la Viena, obține în 1883 brevetul de furnizor al Curții Regale, farmacia fiind redenumită Farmacia Regală Vorel. Căsătorit cu Julieta Suess, are cinci copii, dintre care supraviețuiesc numai trei, Lascăr, Constantin și Tudor. Iubește muzica și arta dramatică și compune o polcă intitulată „Olympia”. În 1880 devine membru al societății științifice și literare „Gheorghe Asachi”, iar în 1901 e decorat cu „Coroana României” în grad de cavaler. Ca și tatăl său, sprijină mulți oameni sărmani și contribuie la îmbunătățirea învățământului.

Tradiția farmaciei Vorel e dusă mai departe, începând cu anul 1907, de Constantin, dar va fi curmată de comuniști în anul 1948. Totuși, în 1983 farmacia e redeschisă sub numele Plantavorel, continuând să existe până în ziua de azi. Familia Vorel nu mai are, din păcate, urmași, remarcabila ei poveste încheindu-se cu fiica lui Tudor Vorel, Maria Luiza, decedată în 2006 la Düsseldorf.

Constantin manifestă și el înclinații artistice, fiind, după cum apreciază cineva în ziarul Reformatorul din decembrie 1921, un „excelent muzician ce participă la Liga Culturală, fermecând auditoriul cu vocea sublimă de tenor sau mânuind arcușul de vioară cu o abilitate neîntrecută”. De asemenea, aflăm din comentariul Elenei Ionescu, Constantin se dedică „întrajutorării celor nevoiași sau aflați în suferință, dând numeroase sume de bani pentru Spitalul de izolare din Piatra Neamț, pentru șomeri, pentru populația nevoiașă din Bucovina și Basarabia, pentru înzestrarea armatei, pentru refacerea Catedralei din Chișinău, pentru populația lovită de secetă, pentru ajutorarea studenților săraci etc.”.

Tudor, de meserie inginer, alăturându-se fratelui său în conducere, contribuie la dezvoltarea laboratorului farmaceutic Vorel. În 1937 laboratorul e mult mărit și modernizat, personalul laboratorului numărând 107 persoane: doctori, chimişti, farmacişti, funcţionari şi lucrători.

Binefacerea publică rămâne o preocupare a familiei Vorel. Astfel, aflăm din raportul amintit că: „laboratorul editează o revistă cu sfaturi de igienă şi broşuri de medicină populară, pe cari le răspândeşte în mod gratuit în toate satele ţării”.

Viața și patimile pictorului Lascăr Vorel

Lascăr Vorel se naște în comuna Copou din apropierea Iașului, în data de 19 august 1879. După ce își petrece prima parte a vieții în România, făcându-și studiile gimnaziale la Piatra Neamț și absolvind Școala de Arte Frumoase din Iași, Vorel pleacă în Germania, unde, în 1899, se înscrie la Academia de Arte Frumoase din München (profesor îi este Franz von Stuck, prin mâna căruia trecuseră și Kandinsky și Klee). Duce o existență chinuită, stingându-se din viață la numai 38 de ani și câteva luni, în februarie 1918, la München, din cauza unei nefropatii, trupul fiindu-i reînhumat în Cimitirul „Eternitatea” din Piatra Neamț. În 1993, la Piatra Neamț e deschisă Galeria de Artă „Lascăr Vorel”, în care sunt expuse multe dintre lucrările reprezentative ale artistului și unde are loc Bienala de Artă Plastică „Lascăr Vorel”.

În jurnalul pe care îl ține vreme de trei ani (1915–1917), Lascăr Vorel menționează frecvent amănunte despre suferințele sale fizice: „Nu mă simt tocmai bine! Nervos la extrem. Dureri de nas silit să respir pe gură. Greutate la cap” (25 ianuarie 1916); „Mi se umflară tare picioarele. Sfărâmat de oboseală mă culcai ziua mare” (15 februarie 1916); „Lucrai toată noaptea. Mi se umflară picioarele strașnic” (17 februarie 1916); „Surd de amândouă urechile și nu tocmai la înălțime” (10 martie 1916); „Nu mă simții bine. Surd aproape complet. […] Ușoare dureri de rinichi” (18 martie 1916); „Spre seară mi se făcu rău” (25 martie 1916); „Mama bolnavă… Eu însumi în pragul morții” (26 martie 1916); „Nu mă simt bine. […] Suflându-mi nasul ieși o bucățică de os 2 ½ mm x 2 ½ mm și puroi” (7 aprilie 1916) etc.

La fel în scrisorile⁵ către Constantin: „Starea sănătății mele de vreo trei săptămâni încoace, m-a împiedicat a-ți scrie, inapt de a mă reculege, fie chiar pentru o biată scrisoare” (2 februarie 1915); „Într-un plin acces nephritic, cu obdomenul și picioarele umflate, cu sânge și puroi în urină, nu pot risca lungul și obositorul voiaj în țară…” (4 iunie 1915) etc.

În aceleași scrisori, îl acuză pe fratele său de mercantilism, fiind totuși dependent de banii pe care acesta i-i trimite: „idealul tău burghez și ideile tale retrograde pe domeniul artei” (31 mai 1913); „Nu înțeleg […] ce satisfacție găsești a insista mereu asupra prozaismului vieții tale și a scopurilor pur mercantiliste ce urmărești. Eu cred că nu ești sincer. Niciodată nu voi crede că tu lupți și te frămânți numai pentru a-ți asigura o viață confortabilă și luxoasă. Aceasta ar fi din cale afară trist” (31 iulie 1914); „Ai omis […] în ultima-ți scrisoare […] de a-mi explica de ce nu ai trimis toți banii, pe câtă vreme îi ai depuși la bancă… Ar fi regretabil și dureros pentru mine dacă care cumva te-au podidit din nou gânduri negre relativ la umila mea persoană. Altfel nu mi-aș putea explica insistența cu care mă sfătuiești să fac economie” (4 august 1915); „Prin Deutsche Bank Berlin am primit în ziua de 18.VIII suma de lei 600 = 482 MK precum și scrisoarea ta recomandată din 12.VIII. Îți mulțumesc pentru grija ce mi-o porți și bunăvoința ce transpiră din rândurile tale” (4 septembrie 1915) etc.

Și în jurnal se plânge adesea, cu o limbă ascuțită, că nu i se trimit bani de acasă: „Frățiorul e mâhnit. Nu scrie, și doar n-am păcătuit cine știe cum cerându-i banii p. luna februarie care a început” (3 februarie 1916); „Nici bani nici scrisoare de acasă. S-au supărat pe mine. De altminteri lucru chronic și fără leac. Lumea e îngustă, și inimele și mai înguste pentru exemplare ca mine. Natura face salturi, dar se împiedică și nu le iartă!” (4 februarie 1916); „De acasă nimic. Frățiorului nu-i pasă. Crede el ce crede, pace bună, și se arată și aici, tot mai fără perdea!” (12 februarie 1916); „Ceva neliniștit din cauza întârzierii banilor. Nu cumva iarăși voi fi purtat de nas? Ar fi groaznic căci nu mai am nici o resursă” (4 martie 1916); „Banii nu au sosit. Sunt desnădăjduit. […] Somnul imposibil din cauza cafelei, a frigului și a foamei… […] Ce-și închipuie frățiorul Dumnezeu știe. În tot cazul nu e nimic bun la mijloc. Prevăd și mai rău” (7 martie 1916) etc. Dacă din toate aceste însemnări deducem că situația pictorului nemțean la München era una dificilă, din cartea de memorii a lui Marius Bunescu aflăm exact contrariul, că Vorel „era copios dotat cu o bursă de la familie, și își alesese o reședință artistică din cele mai frumoase”⁶.

Vorel are o relație cu cântăreața de cabaret Maria „Muki” Berger (sau Bergé), care, din câte reiese din jurnal, umblă după mâncare și gătește, spală, calcă, se duce să achite facturile, coboară după cărbuni, „coase tot timpul și e adorabilă. Factotum…”, îl „îngrijește ca pe un copil” (12 februarie 1916), luându-i, așadar, artistului de pe umeri greutățile lumești. Inovator în artă, Vorel nu depășește, iată, mentalitatea comună în privința femeii. E adevărat, e bolnav, i se umflă picioarele etc., însă frecventează asiduu restaurantele și cafenelele, vizitează expoziții, merge la concerte, la film sau la teatru: „La 2 ½ h veni Meyer, apoi pe rând Bloch, Herzog și Geiger. Dejunul. Cafe cu lapte. Vorbă multă și zadarnică în fond. Spre seară veniră și Tăbăcaru și Ionescu. Se vorbi și despre artă. Apoi insistară toți să vin și eu la Cammersspiele la «Marquis von Keith» cu Wedekind și nevasta sa. […] La ieșire aștepta Muki. O petrecui acasă, rămânând să mă aștepte cu masa. Eu, la Akropolis la un pahar de vin cu ceilalți care așteptau. La 12 h acasă. Mâncarăm” (5 martie 1916); „La Café Stefanie. Singur. Cetii o sumedenie de ziare și reviste. La 10 h acasă. Muki mă aștepta cu masa. Gulaș excelent cu castraveți și Nockere. Brânză, ceai” (9 martie 1916); „La 7 h mă îmbrăcai. Coborâi și întâlnii pe Muki care tocmai se întoarse cu de ale mâncării. Îi mai rămăseseră 30 pf. Cu care mă dusei la Café Stefanie. […] La 10 ½ acasă. M. așteptase cu masa” (11 martie 1916) etc.

Filogerman, nu e de mirare că Vorel e susținătorul unor politicieni precum Carp, Marghiloman sau Filipescu și că îi critică – virulent – pe I.C. Brătianu („scârnăvia de Brătianu și ceata lui de gogomani și potlogari” – Jurnal, 3 decembrie 1916), Take Ionescu, Crăiniceanu… E fascinat de forța militară a Germaniei, amintind, chiar dacă într-o stilistică minoră, de frenezia lui Cioran din Schimbarea la față a României: „Din adâncul inimii doresc victorie armelor germane și triumf ideei germane” (31 ianuarie 1916); „Zeppeline deasupra Angliei până la Liwerpool! Deasupra Salonicului și Parisului! E fantastic!” (1 februarie 1916); „Un submarin german în apropierea Sulinei operează prompt și nesupărat. Ale Meil! La mai mare!” (6 februarie 1916); „Un raid al torpiloarelor germane 2 vase engl. scufundate!” (11 februarie 1916); „În ziarul de seară vestea scufundării cuirasatului francez «Suffren» de către un submarin german” (12 februarie 1916); „Austriecii curăță Albania și au ajuns la Durazzo…” (19 februarie 1916); „Fortul Vaux luat de germani într-un strălucit atac de noapte. Aceasta mă reconfortă nespus” (9 martie 1916); „Nou succes german la Verdun. 700 prizonieri. 15 ofițeri!” (8 aprilie 1916) etc.  Și atunci, cum se împacă satira antiburgheză și pacifistă din arta sa cu astfel de notații?! E greu de înțeles.

De asemenea, știm din articolul despre Lascăr Vorel publicat de Nae Ionescu în 24 octombrie 1926 și inclus în Roza vânturilor⁷, precum știm și din jurnalul pictorului, că Vorel l-a cunoscut pe Nae Ionescu, care s-a numărat printre admiratorii săi („unul din cele mai strălucite exemplare de spiritualitate românească”⁸), căruia i-a pictat portretul și cu care s-a întâlnit destul de des, având discuții despre politică și filosofie, ca și despre viața din România. Iată, de exemplu, însemnarea din 26 ianuarie 1916: „La 2 ½ h veni Meyer, apoi îmbrăcarea și Ionescu. Dejunul. Se iscă o mică dispută filosofică. Despre Locke etc. Meyer plecă. Rămăserăm de vorbă, animat, simpatic. Politica și împrejurările din țară pe o gamă zeflemistă” (referirea la această „gamă zeflemistă” mi l-a amintit pe acel Nae Ionescu din jurnalul lui Mihail Sebastian). La rândul său, Vorel admiră intelectul lui Ionescu: „Veni apoi Ionescu care mai rămase. Mă întreținui cu el f. interesant. Mentalitatea lui e ordonată și bine echipat și e mobil… pricepe iute” (2 aprilie 1916). Nu putem ști ce părere ar fi avut Vorel despre comportamentul de mai târziu al filosofului, el părea mai degrabă un om de stânga, precum au fost și mulți dintre expresioniștii germani, fie ei artiști sau scriitori, printre care a conviețuit. Dovadă în acest sens stă și faptul că despre C. Stere, care a simpatizat cu socialiștii și care, alături de socialiști precum Morțun și Nădejde, a făcut parte din aripa stângă a Partidului Liberal, în jurnal, în data de 7 ianuarie 1916, notează că posedă: „o inteligență clară și ageră!” Pe de altă parte, te pune pe gânduri o frază ca aceasta: „Din fericire triumful final al Germaniei care se conturează în proporții tot mai gigantice, ne îndreptățește a spera într-o întoarcere rapidă a ordinei pe toate tărâmurile. O ordine nouă – ce-i dreptul – peste care va plana nevăzut – ca suflarea lui Jehowah după potop – geniul omului blond de la nord…” (dintr-o scrisoare către Constantin Vorel din 6 ianuarie 1916). La fel și reacțiile de adversitate, înregistrate în jurnal, față de anumiți evrei: „În Züricher Zt. un articol, dușmănos și sceptic despre atitudinea României de un Dr. A.B. probabil un ovrei căci aduce și chestia evreiască pe tapet” (11 februarie 1916); „Vine la masa mea sculptorul Zurdiet. Și își arată la urma urmei arama lui de jidan…” (21 februarie 1916); „B.⁹ își luă nasul la purtare ovreiește. Trebuind să-l chem la ordine. Nu mă simții la îndemână” (5 martie 1916); „Veni iarăși medicul ovrei din catul III ca locțiitor a Dr-ului Hermann. De astă dată ceva mai puțin prostolan” (10 decembrie 1916); „Veni medicul ovrei de sus și își arătă arama din nou cu câteva absurdități lipsite de tact. De astă dată îi dădui a înțelege verde” (13 decembrie)… Desigur, să judeci contrafactual nu are niciun sens, riscul de a cădea în speculativ e prea mare, dar umbrele sunt destul de clar conturate, socialismul lui Vorel având evidente trăsături fasciste, teratologie des întâlnită în acea vreme, după cum bine știm.

Opera

Interesul meu pentru pictorul Lascăr Vorel s-a născut în urmă cu mai mulți ani, când i-am văzut, la MNAR, tabloul intitulat Gara (1910). Cu un desen și o cromatică austere, cu o atmosferă plină de melancolie, Gara m-a fascinat, amintindu-mi într-o oarecare măsură de ceea ce avea să facă mai târziu Edward Hopper, chiar dacă în culori mai vii. Cine e tipul ăsta care îndrăznea în 1910 să fie atât de original?! m-am întrebat.

Deși la Academia din München îl are ca profesor pe celebrul Franz von Stuck, Vorel nu încearcă să-l imite, fapt care, conform celor scrise de pictorul Gr. Negoșanu într-o scrisoare către un prieten din Iași, e apreciat de pictorul german: „Când era elevul meu, zicea Stuck,… de obicei nu lucra decât în prima zi, când se punea model nou. Lucrul lui era spontan, și de un gust rafinat. Era cel mai original din clasa mea, nu mă imita pe mine, cum făceau majoritatea elevilor mei. Ultimul semestru a stat numai înscris, dar n-a dat niciodată pe la Academie, apoi nici nu s-a mai înscris. Mi-a părut rău că mi-a plecat un element atât de talentat pe care-l iubeam și ca om.”¹⁰

Nu e de mirare că Vorel fuge de lumea de basm a lui Stuck. Într-o altă scrisoare a lui Negoșanu, dintr-un fragment despre o expoziție Cézanne (care-l contrariase pe Negoșanu), aflăm părerea lui Vorel: „Asta este pictură, nu ceea ce fac Stuck și alți pictori ca el.”¹¹ Pentru Vorel nu Stuck e calea, ci Cézanne, Van Gogh și Gauguin, pe care-i consideră „adevărați zei ai picturii”¹². Dar nici pe aceștia nu îi imită, luându-i numai ca punct de pornire. După cum bine remarcă Comarnescu, folosește constructivismul cézannian drept „osatură a expresionismului său”¹³.

Dinspre Jugendstil și secesiunea vieneză, Vorel virează, împrumutând, cum am spus, ceva de la Cézanne, către expresionism. Dorința sa e să ajungă „la expresie… la extract”, după cum scrie în jurnal (18 iulie 1916), dar nu oricum, ci „căutându-și calea proprie și anticipând căile unor celebrități ale graficei satirice, ale unui anumit tip de expresionism”¹⁴. În Germania nu aderă însă la niciuna dintre grupările artistice (ceea ce poate fi o posibilă explicație a faptului că acest deschizător de drumuri este astăzi aproape complet necunoscut), dar întâlnește acolo artiști, critici și scriitori importanți. Mai mult, rareori sunt văzute de către publicul german lucrările lui Vorel, în ciuda insistențelor unora de a-l convinge să expună mai mult. În 1911 și 1912 publică în revista Der Komet o serie de desene satirice, despre care Petru Comarnescu susține, pe bună dreptate, că deține „un loc aparte în grafica mondială”¹⁵, iar în 1916 expune la importanta galerie Golz din München, alături de Erich Heckel.

Vorel e un artist interesat de idei, de filosofie (Xenophon, Lucian, Locke, Giordano Bruno, Schopenhauer…), dar și de literatură (Goethe, Stendhal, Wedekind, Strindberg, Thomas Mann, Arghezi, Macedonski…). De asemenea, improvizează la pian pe muzică de Wagner, Debussy și alții. Înțelege arta într-un mod profund, fapt care îl ajută să fie un inovator, să obțină modalități originale în exprimarea sa plastică. A se vedea, în acest sens, articolul publicat, sub titlul Geometriștii, în Noua Revistă Română (numărul din 2 iunie 1913) – revistă condusă de C. Rădulescu-Motru, în care publică și schițele literare Singurătate și Finale –, dar și anumite însemnări din jurnal, la care Petru Comarnescu și Valentin Ciucă¹⁶ se referă pe larg.

Fără să fie un mare colorist, Vorel excelează în unele desene și în acele formidabile guașe cenușii din anii 1914–1917, care astăzi ar trebui să fie cunoscute de orice iubitor de artă din lume. Cine îi vede lucrările satirice, cele mai pur expresioniste dintre lucrările sale, va spune, grăbindu-se: Bine, dar aici e George Grosz. Recunosc, acesta a fost și primul meu gând. Citind apoi ce au scris Comarnescu și ceilalți despre Vorel, mi-am dat seama, încă o dată, ce mare nedreptate i se face românului (cu rădăcini cehești). În Pictura românească în imagini¹⁷, Dan Grigorescu tranșează problema astfel: „Această «urâțire metodică» a personajelor care populează imaginile creației lui Vorel amintește, e drept, de arta lui Grosz […]. Dar o comparație a datării acestor lucrări relevă o împrejurare surprinzătoare: George Grosz a evoluat spre această viziune caracteristică în anii care au urmat morții artistului român, ceea ce afirmă, fără putință de tăgadă, originalitatea lui Vorel.” De asemenea, Valentin Ciucă, preluând părerea lui N. Argintescu-Amza¹⁸, spune că: „George Grosz a evoluat spre acest mod de expresie ulterior lui Vorel, respectiv după anul 1920” și că: „se poate vorbi așadar de o influență a lui Vorel asupra lui Grosz și nu invers”¹⁹. Poate că lucrurile nu stau chiar așa, pentru că încă din 1916, în lucrări precum Der Liebeskranke, Selbstmörder ori Kriegsverwendungsfähig, arta lui Grosz capătă acele caracteristici definitorii, ceea ce însă tot nu-i acordă întâietate germanului: să nu uităm că primele guașe cenușii ale lui Vorel datează din 1914, ca să nu mai vorbim despre desenele publicate în 1911 și 1912 în Der Komet, în care Vorel, departe de influențele din Daumier, Van Gogh și Toulouse-Lautrec pe care le arătase cu câțiva ani în urmă, prefigurează stilul lui Grosz.

Și atunci mă întreb de ce ICR Berlin nu face nimic pentru a scoate opera acestui nefericit din obscuritate?! Cum ar fi, de exemplu, o expoziție Vorel (multe dintre lucrările sale reprezentative sunt la Piatra Neamț) în Germania? Dar nu o expoziție găzduită de sediul ICR, ci de o importantă galerie, altfel totul e în zadar.

Mai mult, se știe că Vorel i-a dăruit pictorului american Albert Bloch, cu care a fost prieten, mai multe lucrări „din cele mai bune”, după cum scrie Tudor Vorel într-un articol apărut în ziarul Ceahlăul (vineri, 28 august 1970), dar și că Bloch a cumpărat unele lucrări, după cum menționează Vorel în jurnal. Pe cinci dintre ele, intitulate Munich, Three Figures, Circus Scene, Conversation și Figures, le-am găsit pe site-ul muzeului de artă al Universității din Kansas (Spencer Museum of Art), în dreptul fiecăreia menționându-se: „Gift of Mrs. Albert Bloch.”

De data aceasta gândul îmi zboară la ICR New York, întrebându-mă de ce nu încearcă să organizeze o expoziție Lascăr Vorel în SUA, eventual o expoziție care să marcheze prietenia dintre artistul american și cel român?

Și nu doar George Grosz pare să fi luat contact cu opera lui Vorel, ci și Marcel Duchamp, pe care Vorel l-a cunoscut prin intermediul lui Max Bergmann: „Unul dintre cei doi artiști despre care se știe că l-au întâlnit pe Duchamps în timpul scurtei și crucialei sale vizite la München a fost Vorel. Munca de detectiv a lui Rudolf Herz a făcut lumină în privința șederii misterioase a lui Duchamp la München. Numele lui Vorel apare ca unul dintre puținele contacte ale lui Duchamp. Herz a descoperit că reședința lui Duchamp se găsea în apropierea locuinței lui Vorel și a identificat posibile aspecte și situații prin care Duchamp și-ar fi putut dezvolta ideile revoluționare despre artă”, scrie Frank Baron în Albert Bloch and the Blue Rider: The Munich Years²⁰.

Din păcate, totul a fost în defavoarea pictorului nemțean. Să nu uităm că prima lucrare despre opera sa, scrisă de Petru Comanescu, apare abia în 1968, deci la 50 de ani de la moartea artistului, după ce cu zece ani înainte avusese loc, din inițiativa aceluiași critic, o expoziție omagială. În treacăt fie spus, tot Comarnescu este cel care a scris și prima lucrare despre un alt pictor român nedreptățit, Apcar Baltazar. Nu despre vreo pornire naționalistă e vorba în rândurile de mai sus, ci despre dorința de a-i face dreptate unui artist vizionar. Și spun că e de încercat ceva mai ales în străinătate pentru că numai dinspre Occident s-ar putea urni lucrurile. Aici, oricât ne-am zbate, totul va fi precum în povestea cu bila aruncată într-o baie de ulei despre care amintea cândva Horia-Roman Patapievici, se va auzi bliup!, apoi se va așterne din nou liniștea. Pe de altă parte, gândirea politică a lui Vorel, chiar dacă nu o putem decât întrezări, ar putea fi o piedică în calea promovării. Cum să defilezi astăzi la München sau la New York cu un artist pe care-l putem bănui de tendințe fasciste? Și totuși, e necesar ca arta lui Vorel să fie așezată acolo unde îi este locul, la fel cum e necesar ca adevărul biografiei să fie revelat în cât mai mare măsură.

1 Florin Jbanca, Dinastia Vorel: trei generaţii de farmacişti care au fabricat pentru prima dată medicamente naturiste în România, adevarul.ro, 14.11.2013.
2 Lascăr Vorel, Jurnal. Anul 1916, Editura Cetatea Doamnei, 2009.
3 Raportul poate fi consultat pe site-ul bibgtkneamt.ebibliophil.ro/.
4 1937 – FARMACIA și LABORATORUL VOREL din Piatra-Neamț, ziarpiatraneamt.ro, 18 iulie 2020.
5 Revista Conta, nr. 15-16 / 2014, Inedit: Corespondența pictorului Lascăr Vorel, un documentar de Mihaela Cristina-Verzea.
6 Marius Bunescu, Însemnările unui pictor, Editura Meridiane, 1965.
7 Nae Ionescu, Roza vânturilor, Editura Cultura Națională, 1937.
8 Ibidem.
9 Albert Bloch.
10 Petru Comarnescu, Lascăr Vorel, Editura Merdiane, 1968.
11 Ibidem.
12 Ibidem.
13 Ibidem.
14 Ibidem.
15 Ibidem.
16 Valentin Ciucă, Lascăr Vorel, Editura Meridiane, 1982.
17 Vasile Drăguț, Vasile Florea, Dan Grigorescu, Marin Mihalache, Pictura românească în imagini, Editura Meridiane, 1970.
18 N. Argintescu-Amza, Lascăr Vorel, din revista Arta plastică, an V, nr. 3-4, 1958.
19 Valentin Ciucă, op. cit.
20 Frank Baron, Jon Blumb, Albert Bloch and the Blue Rider: The Munich Years, The University of Kansas, Jayhawk Ink, 2014.

Imaginea reprezentativă: Lăscar Vorel, Conversation, c. 1912