Cum este posibilă muzica dacă nu este înțeles conținutul unei singure note? Sau altfel, cum ar pretinde cineva să facă muzică din mai multe sunete dacă nu a descoperit muzica unuia singur? Aceasta a fost ideea lecției deschise pe care trompetistul american de origine japoneză Takuya Kuroda a ținut-o în 2 iulie 2023 în Parcul Mare al Clujului văratic în cadrul Concursului tradițional „Jazz in the Park”. A doua lecție a constat în demonstrația limpede a faptului că se poate face muzică adevărată doar prin „fraudarea” necesară și astfel asumată a oricăror reguli în afară de una singură – cea a senzitivității imaginative. Una asemănătoare cu gustul, tactilitatea și, în special, cu mirosul. Deoarece auzul este analogia perfectă a olfacției canine. Și de abia la urmă – auzul asemănător cu amușinarea sublimului invizibil, însă pândind sonor de peste tot. Adică pândind sinestezic. Exact așa cum l-a putut auzi Debussy (pe sublimul sonor, adică) în sunetele gamelanului balinez, în timp ce tot restul lumii recepta doar un zdrăngănit zgomotos, adică o sonoritate defectă deloc muzicală.
Și abia respectând aceste două condiții, lucrurile încep să fuzioneze. Deoarece o singură notă și echivalența ei acustică – sunetul articulat – este singularitatea înainte de Big Bang, una care conține toate viitoarele universuri ale sonorului – și pe Chopin, și pe Coltrane, și pe Rick Wakeman, și pe John Cage, și pe Bach, și pe Ravi Shankar, și pe Tōru Takemitsu, și pe Ives cu Gershwin, și pe Cowell cu Feldman, și pe Țăranu cu Ligeti. Și atunci, care ar fi diferența între un trompetist american de origine japoneză și un mare-mare și consacrat clasic? Niciuna. Atâta timp cât amândoi și-au putut asuma singularitatea acustică din care ulterior va decurge orice poate fi realizat drept muzică – avangardă, atonalism, jazz-rock, masă sonoră, new complexity, minimalism, hip-hop sau rave, gagaku, shakuhachi, koto sau shamisen.
Anume așa a fost chiar prima compoziție a concertului – „Everyday” –, una inedită, un „preludiu” moody style, o „pastă” sonoră densă și multicoloră, uneori străpunsă, alteori spintecată de riffurile trompetei – un instrument cu aparență patinată, de anticariat de Brooklyn, confecționat încă în anii `50 ai secolului trecut, deceniul lui Miles Davis. Însă a fost vorba despre „camuflare”, un trompe l`oeil al trompetei. De un galben întunecat și aparent murdar, trompeta lui Takuya Kuroda parcă intenționat refuzase sclipirea lustruită a aliajului în favoarea jubilațiilor solistice de virtuozitate, alertele cascade în stil (post)bop, competiția în stil concertant cu saxofonul-tenor (Craig Hill), în pulsații la interval de terță, ca într-un organum medieval transplantat într-un fusion postapocaliptic pe înțelesul solistului-„afro-samurai” născut la Kobe și adăstat la New York deja de vreo două decenii. „I don`t know why, but I always wanted Afro hair…” Manierism postmodern? Deloc așa ceva. Doar fuziune.
Totul a durat o oră. Timp care ar putea fi măsurat prin durata cronometrată a celor șase compoziții interpretate. Sau prin avalanșa de evenimente sonore produse de interpreți, care au dilatat cronologia până la dimensiunea unei simfonii de Mahler. Sau, mai mult, prin diversitatea și intensitatea trăirilor și imaginilor produse, până la gigantismul unei drame muzicale de Wagner. Chiar a doua piesă – „Rising son” (prima piesă de pe albumul Rising son, 2014) – cu o introducere obsesiv-repetitivă, a indus atmosfera halucinantă de soul, r&b, note albastre, „protuberanțe” explozive ale trompetei solo urmate de motive articulate aproape în șoaptă, și totul pe fondul neabătut minimalist, impunea transa psihedelică drept condiție a fuziunii între interpreți și public. Și asta se și întâmpla. Îmi era cunoscută muzica acestui album, așa că am putut doar să admir clocotul improvizat prin care cronometrajul înregistrării a fost aproape dublat.
A treia compoziție – „ABC” (a doua de pe albumul Fly Moon Die Soon, 2020), epicentrul concertului – a declanșat în egală măsură africanitatea „contrapunctică” a percuției (David Frazer), bop-funkul incandescent al solistului (Takuya Kuroda) și al saxofonistului (Craig Hill), asimetriile ritmice ale fiecăruia cu toți ceilalți (în special „diagonalele” clăparului Lawrence Fields), chorusurile cu adevărat polifonice, însă într-o bună măsură tribal-eterofonice, respirația în lanț a celor doi suflători, producătoare a unor „benzi sonore” aproape „infinite” și „prestidigitația” aiuritoare a basistului (Parker McAllister). De menționat aici deja șlagărul „Afro Blues” (a doua de pe albumul Rising Son), un „geamăn” perfect al „ABC”–ului, dar și al identității afro-sonore a trompetistului.
„Midnight Crisp” (prima de pe albumul Midnight Crisp, al șaptelea, 2022) a marcat depășirea „ecuatorului” și a mai redus din temperaturile interpretării. O fuziune repetitivă, însă deja deloc una minimalistă, cu improvizare domolită, cu riffuricalme ale trompetei, întrețesută de „cascadele” acvatice ale figurațiilor pianistice (Lawrence Fields), dar și întrerupte violent de chorusul în tutti în stil big-band al suflătorilor. A fost una dintre cele mai fuzionate compoziții, o muzică a lucrurilor lăsate să curgă și să interfereze liber, aparent, după o logică intrinsec muzicală, parcă deversându-se mustos în public prin cei cinci interpreți.
Oricât de mult ar putea însemna atât meticulozitatea „analitică”, dar și voracitatea „critică” a metodei muzicologice, însă ceea ce înfăptuiește Takuya Kuroda – un autentic pusher, dar și gatherer, adică un forward thinker– în compozițiile lui nu poate fi evaluat decât cu aproximație, deoarece despre stilul Kuroda se vorbește de fiecare dată în diferite asamblări hibridizate. Fie este vorba despre post-bop+afrobeat+funk, fie despre soul-jazz+funk+hip-hop, fie despre „mixing post-bop and adventurous soul-jazz”, fie despre funk+fusion+hip-hop,deși despre ce fel de „jazz” se mai poate vorbi în al treilea deceniu al noului secol și mileniu, adică mult după dezmembrarea (încă în anii ’70 ai secolului și mileniului trecut) întregii tradiții în nenumărate nuclee, izvoare, pârâuri (în germană – bach), afluenți și fluvii conceptuale de o evidentă noutate și, implicit, de o atât de vizibilă alteritate față de „jazz”? În orice caz, hibrid stilistic, amestec de tradiții, sinteză conceptuală, cuvântul-cheie este fuziune, orice ar vrea sau ar putea însemna asta în prezent spre deosebire de accepția pe care i-o dăduse, spre exemplu, Chick Corea.
A cincea compoziție – „Curiosity” – mi-a scăpat în totalitate. Prea multe elemente deja intraseră în fermentație. Nu. Nu în una analitică. Ar fi ridicol să mai și stau la analizat în timpul acestei erupții prelungite de talent, profesionalism, originalitate, și interpretare-de-luat-de-pe-picioare-la-propriu. Așa că… no words, no sentences.
Iar ultima piesă – „Think Twice” (prima de pe albumul-șlagăr Zigzagger, 2016) – a virat puternic procedura de fuziune înspre hibridizarea între afrobeat(partida percuției)+funk(riffurile introductive ale trompetei și saxofonului tenor+clapele), însă cu elemente complementare de bop (în secțiunea pentru improvizat a trompetei – acute accentuate + asimetrii ritmice + jubilații de virtuozitate). Nu era deloc surprinzător atâta timp cât a fost vorba despre varianta reworking a piesei „Think Twice” compusă de hard-bop trompetistului american Donald Byrd. Și dacă intensitatea expresiei deja de la Rising Son părea imposibil de asimilat, culminația apoteotică a măturat pur și simplu orice îmi mai puteam aminti din compozițiile precedente: o aiuritoare cavalcadă de elemente fuzionate.
Revelația însă s-a produs peste două zile – în 4 iulie – în timpul întrevederii cu Takuya Kuroda (trompetă), Craig Hill (saxofon-tenor) și David Frazier (percuție) la Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima”. Cum s-au întâmplat lucrurile? Takuya i-a invitat pe cei prezenți în sală la un mini-jam-session cu tema twelve bars blues. Doritorii nu au lipsit. Studenți cu toții ai Academiei, înafară de trompetistul Sergiu Bivol (formația 7th Sense). Iar primul solo al celebrului trompetist a constat dintr-un blues pe o singură notă. Una. Singură. Mai multe atacuri. Diversificare controlată în detalii dinamice și timbrale. O singură înălțime și sugerarea unei infinități necesare și suficiente de posibile „perle” acustice. Alchimicul negredo. Însă nu. A urmat un blues din două note. Incandescentul rubedo ca două pietre de rubin roșu aprins. Efectul a fost de explozie dialectică a unei tone de TNT. După care a urmat inimaginabilul – un blues din trei note. Direct în albedo. Problemă a trei „diamante” sonore. Un prea mult ca măsură și valoare a muzicii și a jazzului deopotrivă.
Imagine reprezentativă: arhiva Takuya Kuroda
