Blues

Start

Mi-au fost promiși dacă intru la liceu.
Făceau în jur de 250 de lei și-i puteai cumpăra de la piața de vechituri, numită ocica în dialectul local. Sau de la cineva care îi primea în pachet de la rudele din Occident. Din Germania, înainte de toate. Eventual, de la sârbi.
Într-a opta nu aveau prea mulți, șvabii din școala mea generală nu prea purtau blugi. Erau copii de oameni simpli, muncitori și gospodari, nu puneau accent pe noutățile din modă.
Rudele lor din Germania le trimiteau alimente și haine nemțești de piele sau electronice. Eventual, motorete second-hand. Nemții, cum se știe, sunt mult mai sensibili la aparate și la scule decât la haine. Nemaivorbind de faptul că blugii lor, botezați banal Mustang, nu se puneau.
Dacă chiar voiai jeanși ca lumea, procurai americane. Lee era o marcă ca lumea. Sau italiene: Super Rifle.
Levi’s-ul era de un snobism maxim, iar pentru simpli muritori aproape de neatins din cauza prețului. Wranglerul nu avea încă notorietate, nici nu se prea știa dacă este american sau vreo imitație europeană de doi lei.
Examenul de admitere se dădea la română și matematică. Eram aproape șase pe un loc. La română nu aveam probleme, dar matematica, de o vreme, devenise pentru mine un domeniu ezoteric, de neatins prin mijloace naturale.
Eu aveam întrebări, în timp ce profii de mate aveau doar răspunsuri. Am luat câteva zeci de ore meditații, ai mei voiau neapărat să intru la industrial, singurul liceu din vremea aceea care te slobozea în viață cu două diplome: una de maturitate, alta de tehnician TCM.
TCM însemna pe atunci tehnologia construcțiilor de mașini și n-avea nici cea mai mică treabă cu cinematografia sau cu Ted Turner. Eu, spre deosebire, aveam mult prea multe, așa încât șansele mele de a intra la liceul marilor speranțe tindeau asimptotic spre zero.
Examenele au fost scrise, iar rezultatele afișate a doua zi pe niște panouri scorojite de lângă poarta masivă a clădirii din capătul curții. Ultima medie de intrare era nițel peste șapte, am început de acolo. De jos. După câteva zeci de nume, ajungând deja bine peste opt, m-am oprit.
Îmi devenise clar că nu intrasem. Blugii s-au dus, viața mea părea dintr-o dată golită de sens. M-am uitat totuși până la capăt, zece nu luase nimeni și, oricum, cei care luaseră peste nouă mi se păreau niște supraoameni, nu mă comparam cu ei nici în visele mele cele mai sălbatice.
Ajuns acasă, m-am aruncat cu burta pe pat și am început să plâng cu sughițuri.
După o vreme a intrat mama, s-a pus lângă mine, așteptând să mă liniștesc. A spus atunci cu o voce tristă, dar plină de înțelegere: nu mai plânge. Lasă că intri la toamnă undeva, la uman, unde îți place. După care a adăugat cu o veselie regăsită, de care numai ea era în stare: mâine mergem la ocica să-ți cumpărăm nădragi din ăia americani.
Ocica, pe vremea aceea, nu era un tărâm al necesității, ci al libertății. Și al pericolelor infinite care, în mod cât se poate de firesc, o însoțesc. Vânzătorii îmbinau sublim comerțul cu înșelătoria, identificarea fraierilor fiind principala lor preocupare.
Eram avizat, dar fără experiență. Cu toate acestea, am reușit să pun mâna pe un Super Rifle la preț acceptabil fără să fiu palmat de o parte din bani. Din păcate, nu erau blugi, erau de catifea, reiați, cum li se spunea mai pretențios, jeanși de culoarea neagră. Înmuiat de nereușita școlară, n-am avut destulă înverșunare s-o înving pe mama.
Ăștia chiar arată a pantaloni frumoși, a fost de părere ea, alea albastre sunt parcă salopete ca la fabrică. N-aveam cum să-i explic că are dreptate, dar greșește fundamental: blugii au fost inventați de domnul Levi Strauss pentru mineri și văcari, între timp însă au devenit simbolul tinereții în expansiune.
Acasă i-am probat pe îndelete, stăteau ca turnați pe mine, ceea ce nu era de la sine înțeles, având în vedere că eram în plină creștere, atingând 45 de kile doar iarna în bocanci și palton, iar oasele mele își schimbau forma și poziția în fiecare noapte.
Țintele erau la fel ca cele de la blugi, fermoarul de asemenea, până la urmă am ajuns la concluzia că de fapt reiații erau mult mai potriviți cu individualitatea mea marcată de conflictul etern dintre aspirații și nereușite.
Ceva intermediar, neterminat, nici copil, nici bărbat, nici proletar, nici intelectual, nici frumos, nici urât, nici blugi, nici pantaloni, o pendulare eternă între absolutul imaginat și nimicnicia palpabilă.
Cu tenișii chinezești și cu tricoul marinăresc cu dungi de un albastru aproape de negru vor merge perfect, voi arăta exact așa cum ar trebui să arăt dacă aș fi acel cineva care mă imaginez, și nu cel care sunt de fapt.
Duminica după-amiază am ieșit la un film singur cu noua mea identitate, nu voiam să dau explicații despre cum de n-am reușit să intru la liceu. Nu că ar fi fost greu, dar nu mai cadra cu ce descoperisem despre mine: soarta îmi rezerva, se pare, ceva special, ceva care nu poate fi compatibil cu viața de elev silitor și plicticos, iar privirile trecătorilor de pe Corso păreau perfect în acord cu această nouă convingere a mea.
Starea de grație a ținut doar o zi.
Luni am primit o scrisoare recomandată. Poștașul, în timp ce mama semna de primire, a zis cu o nuanță de răutate în glas: e de la școală. Mama nici după mai multe lecturi n-a prea înțeles despre ce este vorba de fapt, oricum ne-am dus până la școală, așa cum ni se cerea în scrisoare: Vă rugăm să vă prezentați la secretariatul școlii pentru clarificarea situației elevului.
Acolo am aflat că am fost victima unei erori de dactilografiere. Vestea bună era că am intrat cu o medie nu foarte mare, dar frumoasă totuși, lucrarea mea de română fiind printre cele mai bune, ceea ce a compensat caracterul minimalist al rezultatului de la mate.
Numele meu de familie fiind mai puțin obișnuit, ni s-a spus, la dactilografiere s-au făcut câteva modificări după ureche. N-ul inițial a fost transformat în M, iar ultimele două vocale au fost schimbate între ele, nefiind de mirare că nu m-am regăsit pe lista cu numele celor admiși.
Am trăit atunci un adevărat șoc existențial: am fost admis la liceul visurilor părintești, aveam un Super Rifle negru de catifea care-mi venea la fix, dar tocmai mi se comunica subtil că, în afară de nume, nu am nimic deosebit care să mă distingă de ceilalți.

Imagine reprezentativă: The Levi Strauss factory in San Francisco in 1882, Getty Images

Ediția actuală

#05, Vară 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×