Bogdan Munteanu: „Cred că este de datoria mea să scriu. Eu nu pot decât să îmi spun povești“

Despre piesa lui Bogdan Munteanu

Start

Ce-ai pățit la frunte?
Am căzut.

Imagine din spectacolul „Stai jos sau cazi”, cu un scenariu după romanul lui Bogdan Munteanu, credit foto: arhivă Teatrul „Luceafărul” Iași

Pe Bogdan Munteanu l-am cunoscut prin aprilie (2023), când a venit la Iași cu o lansare de carte comună împreună cu Doru Preda, Mihaela Buruiană și Eli Bădică, editoarea lor de la Nemira. Deși atunci își lansase volumul de povestiri Ai uitat să râzi, discuția s-a îndreptat automat și către romanul său de debut Stai jos sau cazi, publicat în 2016 și reeditat în 2022. 

S-a vorbit atunci despre epilepsie, despre nevoia de a educa societatea spre a înțelege această boală „jenantă“ și despre cum ascundem totul în umor. Am citit pe rând Ai uitat să râzi – și chiar am râs –, apoi Stai jos sau cazi, dar parcă nu mi-a mai venit să râd cu adevărat, chiar dacă situațiile tragice au fost bine costumate în scene umoristice și în limbaj condescendent.
„Cipri, protagonistul din Stai jos sau cazi, se încăpățânează să povestească despre vulnerabilitatea lui. Să fie Cipri, cu tot cu Epi, nu invers, mai ales că normalitatea, așa cum o știm toți, poate fi pierdută atât de ușor. Boala e însoțită de un fel de umor – atât Cipri, cât și cei care asistă la crizele lui percep realitatea în mod distorsionat. Unii nu știu nimic despre epilepsie, alții știu prea multe. Reacțiile cititorilor m-au copleșit. Mulți dintre ei s-au deschis. Am ascultat povești, am legat prietenii. Alături de câțiva oameni inimoși, am lucrat la alte proiecte de normalizare a dialogului despre epilepsie“, spunea Bogdan despre cartea sa.

Ne-am revăzut cu câteva zile înainte de premiera spectacolului Stai jos sau cazi adaptat după romanul său, care a avut premiera pe 4 octombrie, în prima zi a Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr de la Iași. Am aruncat pe furiș câteva priviri înspre cicatricea mare ce brăzda locul unde nasul se îmbină cu fruntea și oricât am încercat să ignor, m-am trezit întrebând „ce-ai pățit acolo?“. „Am căzut“, îmi spune el. „Adică te-ai împiedicat?“ „Nu, am căzut brusc în mijlocul străzii, am făcut o criză de epilepsie.“

M-am gândit automat la Cipri, pentru că și el își începe povestea exact cu o căzătură în mijlocul trotuarului, imediat după ce a ieșit de la liceu. Așadar, Cipri era Bogdan și Bogdan era Cipri. Cu toate că romanul a pornit de la propria lui experiență, nu este considerat un jurnal al scriitorului, ci o ficțiune. Stai jos sau cazi a fost o pornire subiectivă de a-și transforma boala într-un gest de solidaritate cu toți cei care luptă zi de zi, care sunt atât de expuși și de vulnerabili în timpul crizelor, dar care nu se simt nici văzuți, nici auziți. 

„Altfel nu m-aș fi gândit să scriu. Poate doar dacă avea într-adevăr cineva foarte apropiat. Mai greu a fost să înțeleg perspectivele celorlalți, pentru că eu nu prea am vorbit despre asta cu cei din jurul meu mult timp. Când m-am hotărât să scriu, a trebuit să aflu foarte multe detalii ca să pot să ficționalizez personajele mele prin perspectiva lor, pentru că eu știam doar perspectiva de interior. De asta fiecare vorbește la persoana întâi și i-am dat o voce fiecărui personaj, dar a trebuit să înțeleg înainte. I-am rugat să fie sinceri cu mine și să nu o ia pe ocolite. Îmi trebuiau detalii exacte. Știu că și apropiaților le este greu să vorbească despre asta, dar le-am spus cât de important este acest proiect pentru mine și s-au simțit direct implicați“, explică Bogdan despre alegerea sa de a transforma propria experiență într-un roman ficțional.

Se pare că și-a atins scopul. Câțiva ani mai târziu de la lansare, povestea lui Cipri s-a rostogolit și romanul lui Bogdan Munteanu a fost adaptat și transformat într-o piesă de teatru cu același nume. Spectacolul a fost jucat pe scena mică a Teatrului Luceafărul din Iași, o coproducție a Teatrului Luceafărul Iași și Universității de Medicină și Farmacie Iași și a mai avut o reprezentație în secțiunea Educațional de la FNT – Festivalul Național de Teatru de la București pe 29 octombrie.

După spectacol, am discutat cu Bogdan despre această experiență și impactul pe care punerea în scenă într-un mod atât de vizual a avut-o asupra lui.


Cum ai descoperit povestea spusă prin intermediul piesei de teatru? Este ceva schimbat față de carte?

Firul narativ este e asemănător și totuși puțin schimbat. De exemplu, perspectiva interioară este apropiată de ceea ce gândește Cipri din roman.

Un lucru adăugat în piesă este că povestea se desfășoară ca un background al unei emisiuni de tip talk show, unde prezentatoarea îi pune întrebări personajului în legătură cu modul de manifestare a unei boli ce poartă numele de Epilepsie, apoi scenele se succedă pornind de la momentul în care Cipri face prima criză. Dar sunt conștient că textul are multe dialoguri și trebuia să adaptăm cumva asta, a fost chiar o provocare și să găsim cea mai bună variantă de a transmite vizual totul.

Ideea de a introduce ca fundal o conversație televizată a fost o adaptare a regizorului, pentru că scenele în sine erau prea scurte și trebuia să se facă trecerea fără să se rupă ceva din poveste. Evident, s-a mai umblat și la partea de limbaj și s-au cenzurat anumite replici. Era necesar pentru că vrem să mergem cu piesa asta și în școli.

O altă scenă vizuală adăugată la final este cea cu indicații medicale, cum trebuie să te comporți cu o persoană care suferă o criză de epilepsie. În carte, finalul este diferit. În preajma copiilor, Cipri reușește să se accepte și să se simtă safe, însă în piesă rămâne în aer treaba cu acceptarea.

Seamănă personajele cu ceea ce aveai tu în minte?

Unele da, dar sunt și câteva total opuse celor din volum. Iulia și bunica, de exemplu. În spectacol, Iulia este mai prezentă decât în carte și are un rol de liant între scene, tot ea închide piesa cu scena jurnalului, având o voce proprie. Dar na, Iulia c’est moi! cum ar spune Flaubert.

Cum a venit propunerea de a transforma romanul într-o piesă de teatru?

Daniela Șilindean este filolog și critic de teatru. I-a plăcut foarte mult cartea și i-a făcut-o cadou și Oltiției Cîntec. Probabil a simțit potențial pentru festivalul ăsta (n.r. Festivalul Internațional de Teatru pentru publicul Tânăr). Ne-am întâlnit toți trei la un moment dat în Timișoara, apoi am făcut și dramatizarea, deși n-aveam foarte mare experiență. Am avut mici temeri. Să scrii o dramatizare este diferit față de proză, însă am avut încredere totală în Daniela. Am făcut inițial o primă variantă, apoi am lucrat pe ea împreună.

În martie a fost doar o propunere, dar uite că pe la sfârșitul lunii mai deja a fost gata, s-a format echipa de producție și imediat au și început să pună piesa în scenă cu actorii. Mai greu a fost să ne sincronizăm și să găsim un timp comun.

Piesa a fost selecționată și la FNT, la secțiunea educațional. A fost neașteptată reușita asta, m-am bucurat foarte mult, pentru asta am muncit, dar nu am nicio idee despre ce parcurs va avea în continuare. Am speranța că se va mai juca și în alte locuri, aș vrea să aduc spectacolul și la Timișoara, dar trebuie fonduri pentru asta.

Te-am văzut foarte emoționat la finalul spectacolului. Ai retrăit propria poveste odată cu Cipri de pe scenă?

Pentru mine piesa a fost too much, în sensul că da, m-a emoționat foarte tare. Am fost și la repetiții, și la o vizionare cu public cu două zile înainte de spectacol, dar nu am crezut că o să mă lovească chiar așa. Spectacolul a fost intens, s-au îmbinat perfect auditivul cu vizualul, personajele în background, șoapte și voci ridicate, toate suprapuse cu povestea lui Cipri. Puștanii din public erau și ei bulversați, am observat asta.

Este mai ușor de procesat piesa decât cartea?

Nu știu dacă este mai ușor de procesat, însă este mai intensă și mai vizuală. Aș spune doar că este mai ușor de consumat pentru că durează doar o oră și jumătate, timp în care stai în universul ăla fără întreruperi. Cu o carte stai singur, mai pot exista distrageri, o citești pe bucățele.

Apoi, la o piesă ești în mijlocul unui grup de oameni, așa că revenim la ideea de solidaritate. Nu te mai simți singur.

Povestea lui Cipri vorbește despre acceptare. Confesiunea sub această formă a propriei situații te-a ajutat să te accepți?

Da, din momentul în care am scris cartea. Dar acceptarea a venit treptat. Mai întâi a venit teama, apoi am acceptat ce mi se întâmplă și abia după asta am început să scriu.

După ce am scris cartea, a venit multă lume spre mine cu aceeași problemă. Așa am cunoscut mulți oameni cu epilepsie sau oameni care cunosc alte persoane cu epilepsie, am auzit multe povești. Pe unele le-am pus pe site, altele sunt vizibile în tot felul de postări de-ale mele.

Este vorba și despre solidaritate, se adună un grup de oameni și nu te mai simți singur. În fața crizelor ești cel mai singur. Cred că nu m-am simțit așa singur niciodată ca în momentele alea, neputința aia când știi că urmează o criză și nu are nimeni ce să facă, nici măcar tu, nu poți să controlezi nimic. Eu nu pot decât să îmi spun povești, asta știu să fac în momentele de panică și așa mă liniștesc.

Cred că era de datoria mea să scriu. Nu se scrie deloc despre această boală în literatura de la noi și în general. Generația mea e compromisă, oamenii ori înțeleg, ori nu înțeleg boala, nu mai ai ce să educi. De asta este important să ajungem la tineri și la elevi și de asta aș vedea piesa jucată mai mult pe scenele pentru elevi. Pentru asta este nevoie de fonduri sau de sponsori.    

Aș fi scris non-ficțiune, dar nu mă pot abține, îmi place ficțiunea prea mult. Îmi place să inventez povești și personaje, probabil aș fi limitat dacă aș scrie non-ficțiune. În carte, unele scene devin mai sensibile, altele mai comice, acesta este felul meu de a scrie și amprenta mea. Creez personaje combinând bucăți din oameni cunoscuți cândva, fragmente din ceea ce ascult în jurul meu. De obicei ascult mai mult decât vorbesc și sunt foarte atent la detalii, pentru că am doar de câștigat. Pot sta doar trei minute de vorbă cu cineva și îmi rămâne în minte așa, câte ceva, apoi folosesc asta în povestirile mele. Aș putea spune că acesta este un lucru bun pe care mi l-a adus epilepsia ‒ atenția la detalii, să fiu mereu pe fază, să simt orice schimbare.

Credit imagine reprezentativă: Dana Moica

Ediția actuală

#06, Iarnă 2024-2025


O poți cumpăra aici
sau aici
×