Bogdan Naumovici, publicitarul cu umor consacrat pentru replicile „laser, frate“ și „Batman! Batman!“, debutează în lungmetraj cu comedia Țăndări. E un film independent, scris și regizat de Bogdan Naumovici, produs de Laura Georgescu Baron (Hi-Fi Production) și distribuit de Forum Film.
Înainte de premiera de gală, deschisă publicului pe 27 ianuarie (Țăndări e de pe 28 în toate cinematografele), am stat de vorbă cu Bogdan Naumovici despre comedia de azi și de ieri, despre ce au în comun reclamele și cinematografia, precum și despre motivul pentru care teama a alungat umorul din publicitate, lăsând-o corectă și doar atât. Ne-am întâlnit pe Zoom, ca oamenii ocupați, și a ieșit următorul dialog.
Bogdan, hai să-ți facem puțină reclamă: după ce ai regizat sute de spoturi, ca director de creație, luna asta debutezi în cinema cu o comedie, lungmetrajul Țăndări. Ce i-a venit unui consacrat al genului scurtissim s-o dea pe lungmetraj?
Este, sigur, și o abilitate sau un talent de a spune povești scurte. Există și frustrarea că n-ai timp să spui poveștile lungi. Iar în publicitate, unde costurile de media pentru difuzarea spoturilor sunt de ce în ce mai mari, și dorința televiziunilor – de a vinde cât mai multă reclamă, astea duc la scurtarea lungimii spoturilor. Adică deja, acum, majoritatea televiziunilor cer spoturi de 20 de secunde. Nu mai sunt nici măcar 30 de secunde cum erau acum 20 de ani. Asta îți creează o frustrare. Tu ai vrea să spui povești mai lungi și n-ai decât 20 de secunde în care eventual să se vadă și produsul, să mai dai și două informații despre unde se găsește, preț și nu știu ce. Tu ai de spus, cu ghilimelele de rigoare, o poveste care să fie genială, virală, extraordinară – și câte secunde am? Șase secunde în care să o spui. Dar am vrea să fie ceva nemaipomenit, să vorbească toată lumea. Dacă se poate să faci o glumă extraordinară în 6 secunde…
E o adaptare la vremurile astea în care „attention span“-ul a scăzut dramatic? De ce crezi că se întâmplă asta?
E cumulată. Este sigur și asta. Adică apariția TikTok-ului, de exemplu, care a dus la o regulă a filmulețelor de 10 secunde. Sigur, educă într-un mod negativ, dacă mă întrebi pe mine, atenția publicului. „Attention span“-ul devine din ce în ce mai scurt, lumea devine din ce în ce mai tare un peștișor auriu care uită în trei secunde ce a văzut…
Și asta este o legendă de presă. Pentru că am studiat, am scris-o și eu într-o carte, cum s-a perpetuat în media prostia că omul se mai poate concentra doar cât un peștișor auriu dintr-un acvariu…
Cred că e o metaforă bună. Nu știu dacă e adevărată pentru peștișorii aurii, dar începe să fie, pentru omul de pe TikTok, din ce în ce mai adevărat. Dar e cumulat efectul ăsta. Atenția omului este din ce în ce mai scurtă. Pe de altă parte, dorința de a umple cu cât mai multe lucruri spațiul. Sunt 24 de ore de emisie pe ce vrei tu, de pe contul personal până pe televiziune. Nu sunt mai mult de 24 de ore! Și dorința de a umple alea 12 minute odată la o oră, sau câte sunt de publicitate, cu cât mai mulți clienți, te duce să faci cu totul din ce în ce mai scurt.
20 de secunde, 15 de secunde, 10 secunde, dacă se poate. Iar asta pentru creator este frustrant. Dar frustrarea e mai mare de-atâta, cel puțin în cazul meu. Mie mi se pare că nu mai e loc acum de umor în publicitate. Nu se mai caută, nu te mai lasă, nu ți se mai permite.
Și de ce crezi că se întâmplă asta?
Băi, am mai tot spus. Se întâmplă deoarece, ca orice altceva, și publicitatea e făcută de oameni. Și aprobată tot de oameni, din păcate. Și oamenii sunt într-un „mood“… Toată lumea era mânată acum 20 de ani de foamea să lanseze branduri, să ia premii, să facă reclame mai mișto, să câștige market share. Acum, după două crize economice, lumea e mânată de frică. Cum fac să nu îmi pierd scaunul, să nu îmi pierd jobul? Din păcate, antreprenorii români, care erau mai curajoși, sunt în ce în ce mai puțini pe piață și sunt în ce în ce mai puțin antreprenori români suficient de mari să aibă bugete de TV și semnificative de reclamă. Locul lor e luat, încet-încet, de multinaționale. Iar multinaționala vine cu multă frică. Știi, corporația… primul ei sens e de a exista, nu de a câștiga, de a cuceri teritorii. Primul ei scop este prezervarea. Și, de aceea, lumea vrea să-și țină scaunul și nu riscă să mai facă glume. Dacă nu îi place cuiva, dacă primește un comentariu rău pe Facebook pe care îl vede șeful și așa mai departe? Și atunci trebuie să mă duc într-un loc „safe“, unde sunt ele mediocre, reclamele, dar nu mă poate da nimeni afară dacă vorbesc despre ce e în produs. Și, din păcate, pentru mine asta e moartea. Mie nu-mi place să fac reclame doar ca să facturez. Cred că bani poți să faci din tot felul de domenii. Nu cred că trebuie să faci publicitate doar de dragul de a-ți plăti facturile.
Și atunci te-ai apucat de acest film – de ce?
Ca să nu mai am client fricos. Și să am doar publicul drept client. Cumva, să am și o nemijlocită conversație cu publicul. Pentru că eu cred foarte tare că publicul nu se schimbă fundamental. Adică în continuare apreciază povești, în continuare vrea să râdă. Mă uit la audiențele lui Las Fierbinți, în ce se plimbă viral. Nimeni nu trimite plicticoșenii virale. Toată lumea trimite chestii „entertaining“. Că sunt prostești de „entertaining“, că râzi de ele, că râzi cu ele – nu contează. Mie mi se pare că oamenii vor să râdă, iar publicitatea nu le mai dă asta. Și cred că e și un pariu al meu… De fapt, problema unde este? De ce nu se mai fac reclame haioase azi? Că nu mai pot creatorii să le facă? Că nu se mai aprobă de client? Sau că nu mai vrea publicul să mai râdă la comedie? Eu cred că publicul în continuare vrea să râdă. Asta și vreau să verific!
Ce nu știa directorul de creație și a aflat de la regizorul de film Bogdan Naumovici?
Știam actori mulți. Știam să lucrez cu actori. Dar ce înseamnă toată bucata de postproducție? Ce înseamnă toată bucata de pregătire a filmului? Filmările au fost, cumva, în regimul meu de publicitate. Toată echipele de producție mă iubeau, că știau că filmez repede și că scăpau repede. Tot filmul l-am filmat în nouă zile. Dar ce înseamnă montaj, muzică, grafică, sunet, mixaj? Plus ce a însemnat toată pregătirea, fiindcă având bani doar de nouă zile de filmare, a trebuit să-l pregătim extrem de precis. Toate astea au fost mult mai riguroase și mult mai cronofage decât ce se întâmplă în publicitate. Asta pe deoparte. Dar eu nu pot să fac doar regie. Cum nu făceam nici doar creație. Făceam și business, aveam și agenție. La fel încerc să fac și aici, la film. Adică Laura Georgescu-Baron e producătorul filmului, dar sunt implicat împreună cu soția mea, că tot avem agenție de publicitate, în tot ce înseamnă promovarea filmului. Sunt în discuții cu distribuția, discuție de BTL cu ce înseamnă organizatul galei, cum ajungi cu el în cinema, cum îl vinzi mai departe la Netflix sau la televiziuni. Sunt băgat în toate astea. Mai fac publicitate, rămân să fac publicitate. Asta e important de zis. Dar mai fac publicitate doar dacă îmi place și mie ce fac.
Ai dat una bună: „nu știu de ce comedia e privită ca un gen minor, când, vorba aia, Teatrul Național poartă numele lui Caragiale“. Într-un fel, te ocupi de comedie cam de când te-a remarcat lumea. Chaplin avea nevoie doar de un polițist și de un copac. Tu de ce ai nevoie ca să faci comedie?
Băi, de oameni. Adică de oameni de la care să învăț, pe care să-i ascult și pe care să-i cunosc, ca să știu la ce râd sau să aud întâmplări. Comedia mea tot timpul a fost din viață. Eu n-am prea făcut comedie în contexte fantasmagorice, în SF-uri. Comedia mea a fost bând bere cu ei, observându-i pe oameni, indiferent că sunt profesori universitar sau șantieriști. Am stat cu ei, mi-a plăcut să-i cunosc, mi-a plăcut să râd cu ei tot timpul. Și cred că ăsta e cuvântul care e definitoriu. Oameni de la care să aud poantele, să-i simt, să aud insight-urile, să aud poveștile lor de viață, să înțeleg care le sunt butoanele. Pe de altă parte, oameni care să o interpreteze. Actori buni. Eu cred foarte tare în actori. Nu cred în comediile cu influenceri. Cred că fiecare trebuie să facă… deși sună ciudat venind de la mine, că am făcut 12 ani de TCM și acum fac regie… să spun că oamenii ar trebui să facă ce știu să facă. Și am nevoie de oameni, de actori care să joace bine și să joace oameni, nu să joace caricaturi.
Bogdan, ce face o poantă bună? Un punchline, dacă vrei. Conținutul în sine sau ăla care-o spune?
Și, și. Eu cred că amândouă. Este și locul, și planta, ca să zic așa. Este și conținutul, este și livrarea. E și cum o scrii, și cum o interpretezi. Cred că amândouă contribuie. Am crescut cu Divertis, cu „Cațavencu“, deci cred foarte tare în conținut. Cred că trebuie să fie o poantă bună, indiferent că o citești pe un WhatsApp sau că o vezi filmată, dată de un actor. Mă întrebai mai devreme de diferențele dintre publicitate și cinema. Am ajuns la concluzia că muzica, de exemplu, din film, poate mă arunc, dar eu cred că e de 60% din starea filmului. Indiferent cât de bine e scris. Indiferent cât de mișto sunt dialogurile sau poantele. Muzica mi se pare că adaugă, îți dă starea. Ești mult mai permeabil la glumele alea. Ți le subliniază, ți le scoate în evidență, dar mi se pare că te pune în mood-ul, în starea de a le primi. Lucrul ăsta nu e adevărat la alea 30 de secunde de publicitate. Și mă bucur tare mult și mă folosesc de ocazie să-i mulțumesc lui Damian Drăghici că a fost de acord să-mi facă muzica. Și am fost la sesiunea de înregistrare, cu fanfară, cu suflători… A fost o bucurie.
Mi se pare minunat că a făcut asta pentru film.
Cum se întâmplă lucrurile astea? Înainte de filmul Interstellar, marele regizor Christopher Nolan i-a trimis o scrisoare nu mai puțin marelui compozitor Hans Zimmer, o scrisoare în care spunea că filmul va fi despre dragostea unui tată (pentru fiica sa). Iar a doua zi, Zimmer a venit cu muzica.
La mine s-a întâmplat destul de simplu. Comedia asta, Țăndări, e o comedie care se întâmplă în mediul rural. Deci vrei, nu vrei, comedia din mediul rural e asociată cu Las Fierbinți în România. După atâția ani și atâtea sezoane de succes cu Las Fierbinți, au marcat teritoriul ăsta al comediei din mediul rural destul de zdravăn. Trebuie să te diferențiezi cumva de povestea asta. Pe lângă poveste, actorie, filmare, mod de filmare, unul dintre punctele principale e muzica. Iar „Fierbinți“-ul s-a dus cu Mărgi, cu prietenul Mihai Mărgineanu, s-a dus pe stilul ăsta, vioară, țambal, mai taraf. Și atunci eu a trebuit să caut o altă direcție de muzică, să fie proprie ruralului, să fie comică. Și atunci m-am adus către fanfare. Dacă vrei, către balcanic, ca stil. Și am vorbit cu Damian, pe care-l cunoșteam și eu, și Laura. Și i-am spus că ăsta e filmul, i-am arătat un prim montaj, e o comedie. Eu cred că ar trebui să mergem către sunetul ăsta de fanfare. I-a plăcut foarte tare filmul, i-a plăcut foarte tare comedia: „mi se pare că decizia stilistică e foarte bună. Lasă-mă să mă gândesc, lasă-mă să compun, chem instrumentiști și facem“. Și mi-a trimis încă din ziua aia două piese. Apropo de Zimmer, ce spuneai. Încă din ziua aia, în aceeași după-amiază, mi-a trimis două piese. Și până la coadă mi-a făcut Damian aproape 100 de piese, din care am folosit vreo 50 de bucăți în film. Adică e mult peste așteptările mele.
Cum i-am zis și eu lui Damian, că am chestia asta de mult în cap, e muzica făcută de greiere, nu de furnică. E făcută de greiere, din tot sufletul. Adică mie mi se pare că se cunoaște. A trebuit să facem niște proiecții tehnice și am profitat de asta să chem oamenii să vadă filmul înainte de premieră. Mi-au dat același feedback: băi, muzica este extraordinară. Sper să se bucure și toată lumea din sală când o să-l vadă public. E o comedie făcută pentru public. N-are niciun fel de orgolii de-astea, de premii și de mari morale care trebuie trase. Nu, este entertainment, este o comedie cinstită.
Bogdan, când făceai „Bancul de luni“ pe YouTube, îți exprimai nostalgia după schițele și momentele de la TVR, la care ne stricam toți de râs, dar nu-ți explicai de ce nu se mai fac. Dincolo de contextul în sine, care a dispărut, cred că e și din cauza textelor. Nu știu, de asta te și întreb: „tanti Aglaia“, „acțiunea se petrece într-un liniștit sat de pescari“, „Zgăbearță Iftodi“ – ar avea succes și pe TikTok?
Nicio îndoială nu am. „Bancul de luni“ a fost evadarea mea din pandemie. Nu se mai filmau reclame, nu se mai făcea nimic și m-am apucat să filmez „Bancul“ ca să rămân sănătos la cap. Cred că a fost o treaptă spre lungmetraj. Dar după ce am făcut chestia, eu am mai avut vreo doi ani în care am colaborat la iUmor, la emisiunea de pe Antenă, unde am încercat, din toate puterile mele, să aduc scenetele. Au apărut câteva. Unele dintre ele chiar modernizate, adaptate la vremurile astea. Erau niște scenete celebre, aduse în prezent, cumva.
Eu cred în „evergreen“-ul lor.
Îmi permiți „să fac țăndări“ una dintre comediile tale preferate, Secretul lui Bachus? Filmul lui Saizescu face apologia Miliției și a Securității și batjocorește un infractor condamnat la moarte și executat de regimul comunist.
Ștefănescu, da.
E o mizerie!
O, dar eu nu la aia mă refer. Stai, din punct de vedere ideologic și politic, ai perfectă dreptate. E o mizerie.
Și atunci unde-i de râs?
O, Doamne, dar e mult de râs! La Bachus e mult de râs. Când o prezintă pe fi-sa cu visele ei de Hollywood și cum interpreta ea la…
Da, bun, e un umor foarte gros, dar, încă o dată, poți să o mai vezi pe aia după ce ăla zice „poporul muncește din greu ca să dea țării ăsteia locul pe care îl merită în lume“?! Zici că e de-acum, de pe TikTok!
Dar eu sunt de acord cu tine. Auzi, tu ai ținut minte asta din Bachus?!
Da, și din Secretul lui Nemesis…
Cum, adică tu nu ai ținut minte „fără poezie, viața e pustiu?“
Da, OK. E o replică foarte bună. Dar pe de altă parte, mi se părea că din păcate niște mari actori, cu un ticălos de scenarist și un regizor mediocru, dacă îmi permiți, Geo Saizescu, cauționau culpele majore ale unui sistem…
Stai puțin. Cu asta suntem absolut de acord. Este o comedie, din punct de vedere ideologic, blamabilă. Eu îmi imaginez că în ultimii ani celelalte „B.D.“-uri au fost făcute cu cel puțin 10, dacă nu mai mulți ani, înainte de Bachus.
Milițienii erau simpatici?! Eu n-am cunoscut niciun milițian simpatic!
… culmea este că din 11 scenarii n-au ajuns să facă decât trei. Pentru că milițienii s-au simțit jigniți. Li s-a părut că se ridiculizează milițienii și au oprit producția. Nu s-au mai făcut următoarele opt. Și e păcat. Bachus a fost făcut când deja cenzura și ideologia erau mult mai apăsătoare. Nu cred că puteai să faci ceva care să nu aibă ideologia corectă, că nu trecea de Popescu „Dumnezeu“ și de cenzură niciodată. Știi, e ca din căsătoriile nereușite.
E ca din copilăriile nefericite. Ca din comunism…
Ca din armată, rămâi cu amintirile plăcute!
„Conversație doriți?“. „Alo, fata, aceea-i pentru sosire. Aceasta-i pentru ducere! Poftim la ea!“. Eu cu alea rămân din Bachus. Care mie-mi lipsesc din comediile de azi.
Suntem pe cale să încheiem. Ce vrei de la public? Ce aștepți de la public?
Băi, să vină, să râdă și să-i trimită și pe alții să-l vadă. E despre fotbal. E cu actori. Nu e cu influenceri. Nu e cu puști. Deci te aștepți ca generația tânără să nu aibă primul pas de a veni la filmul ăsta.
Nici nu ai țintit-o.
Nu am țintit-o în mod direct. Dar eu cred că ei își vor spune de la unii la alții „bă, mergeți că e funny“. Chiar dacă nu este lumea lor de astăzi. Nici Fierbinți-ul nu e lumea lor de azi. Dar dacă e bine scris și bine jucat și poantele sunt mișto, eu cred că lumea va vorbi despre asta și va veni să-l vadă.
Am 16 actori, unul și unul. Niciunul nu zgârie, niciunul nu joacă gros. Nimic, nimic, nimic. E o comedie curată. Sunt două înjurături în tot filmul, care nu erau în scenariu. Dar au venit atât de natural la filmare că n-am putut să nu le las. E o comedie cinstită. Curată și cinstită.
Baftă, să vă faceți de râs așa cum se făcea odată!
Doamne ajută! Sper! Miza mea asta este. Dacă funcționează și economic și e pe gustul publicului, scopul meu e să fac bani pentru a trece la următorul. Ci nu să-mi iau banii și să fug în Spania!
© Bogdan Naumovici