Bogdan Suceavă: „Într-o parte am fost sprijinit în toți pașii carierei mele, în cealaltă a trebuit să plătesc pentru neajunsul de a mă fi născut“

Dialog rapid cu Bogdan Suceavă

Start

Dragă Bogdan, ne-am cunoscut pe la apariția romanului tău Noaptea când cineva a murit pentru tine, o carte frumoasă despre revoluție. Cum îți amintești de ea, adică de revoluție, acum?

Scrierea acelui roman a reprezentat o experiență literară incredibil de dificilă, ca o intervenție chirurgicală după care te recuperezi greu. Partea finală a scrierii sale, în toamna lui 2009, m-a îmbolnăvit, și asta nu e nici o metaforă. Mi-a fost foarte greu să scriu acel roman, m-a durut atunci și mă doare și azi faptul că oameni tineri au murit degeaba în decembrie 1989 în România. După ce am încheiat travaliul la Noaptea când cineva a murit pentru tine nu am mai putut scrie literatură multă vreme. Se spune că scrisul are un rol terapeutic, că scrii ca să te vindeci. Ei bine, pentru mine nu a fost adevărat, nu te vindecă deloc, o traumă ca aceea e indestructibilă. Scrii cartea și trauma rămâne. Cum privesc revoluția azi? La dimensiunea istoriei, trebuie să fi reprezentat o lecție, ceva sintetizabil cam așa: e important ca un om să părăsească puterea la vremea potrivită, în special în acele funcții unde nu se află sub controlul cuiva. Ceaușescu trebuia să joace table în Cișmigiu după 1971 sau 1973, mai departe de momentul acela n-a mai avut idei suportabile. Orice șef care stă în funcție mai mult de două mandate sfârșește prin a face rău, iar revoluția din decembrie 1989 era necesară pentru a înlătura o stare de fapt care condusese la blocaj economic și social. Sistemele politice care conduc la asemenea fundături trebuie evitate. Asta e ceea ce ne-a demonstrat istoria. Dar de ce să moară oameni ca să aflăm asta? Nu am fi putut afla acest adevăr și altfel, de exemplu citind cărți de istorie?

Câteodată, îți place să dai ca titlu nume proprii: Miruna, o poveste, Vincent nemuritorul. Crezi că fiecare persoană are o poveste de scris?

Poți scrie, dar nu toate sunt în mod necesar relevante. Miruna nu e doar despre personajul Miruna, ci e un roman care dă seama despre stingerea unei lumi, despre cum societatea tradițională a satului s-a stins sub ochii noștri, la finele veacului XX. Iar Vincent este un personaj reprezentativ pentru o perioadă istorică din viitorul imediat, când ar fi posibil să se producă un suport electronic pentru intelectul uman. Mă interesează destinul personajelor reprezentative, care trăiesc la nivel personal tensiuni ale întregii societăți, transformări ireversibile, după care lumea nu mai este aceeași.

Mă iei mereu prin surprindere cu ideile tale eseistice: ai scris despre manuscrisele pierdute și despre „calma creastă“ din poezia lui Ion Barbu. La bază, ești matematician, ca Barbu ‒ perspectiva ta cum e inspirată de asta?

Pentru mine e o onoare să-mi folosesc expertiza universitară în slujba culturii române. Matematica a reprezentat pentru mine o experiență culturală profundă. Trăiesc în mediul academic american, mă implic cât de mult se poate în ceea ce fac American Mathematical Society sau Mathematical Association of America, în mediul intelectual al societăților universitare americane. Frecventez săptămânal evenimentele matematice din universitatea mea, Cal State Fullerton, precum și de la Universitatea Chapman, sau de la Univeristatea Californiei la Irvine. Sunt invitat să recenzez articole pentru diverse reviste academice, și doar faptul că păstrez confidențialitatea asupra muncii mele editoriale mă oprește să produc aici o listă. Asta e viața mea, mult diferită de viața unui scriitor român. În spațiul public din România, au fost mai vizibile unele dintre intervențiile mele jurnalistice, sau poate unele dintre prezențele mele media, iar în câteva ocazii unele dintre volumele mele au avut parte de oarecare atenție, dar toate acestea nu reprezintă decât o mică parte din ceea ce fac. Adevărul e că cea mai mare parte a timpului meu e dedicată matematicii, fie că e vorba de predare, care îmi face multă plăcere, fie că e vorba de scris matematică, fie că e vorba de toate aceste interacțiuni universitare pe care le-am amintit mai sus. Din acest mediu și din aceste experiențe vin cărțile mele.

Ai spus că nu ne trimiți text pentru că nu ai ce să ne trimiți. Treci printr-o perioadă în care pregătești ceva?

E ceva mai complex de atât, și ție îți povestesc cu drag. Cred că a trecut perioada în care era bine pentru textele literare să fie prezentate întâi în presa culturală, trăim într-o altă paradigmă și e bine să-ți calculezi prezențele publice atunci când ar putea exista auspicii mai bune pentru cultură. E bine să gândești cu grijă ce anume vrei să publici și cum, dar mai cu seamă când. Țin foarte mult la partea asta, și cred că trebuie anticipate momentele când ar putea exista interes pentru literatură. De exemplu, nu cred că anul 2024 va fi un an când atenția audiențelor pe care ni le dorim se va apleca asupra literaturii, pentru că există prea multe elemente care distrag și care fac literatura mai puțin relevantă, de la alegeri la contextul politic, de la evenimente sportive la tragedii care se desfășoară în lume și reduc interesul pentru cultură. Poate 2025 va fi un an mai bun, sper asta. Altfel, eu lucrez la fel de mult ca întotdeauna, dar literatură nu aș publica acum.

Uite, cel mai recent material pe care l-am scris e un eseu (scris în engleză) în curs de apariție cu Revue roumaine de philosophie, care urmărește ideea de spațiu și de deformare a spațiului în opera lui Nicole Oresme (1323-1382) și a lui Berhnahrd Riemann (1826-1866). Seamănă cu articolul acela din 2015, scris împreună cu Isabel Serrano (care acum își pregătește teza de doctorat la Berkeley) care a fost publicat în Notices of the American Mathematical Society,o revistă ce avea pe atunci tiraj 30.000, dar articolul pe care l-am scris acum l-am trimis spre o revistă academică din România. Am explicat pe textul sursă (de la Oresme și Riemann) ce spun acești autori importanți despre problema spațiului. Vezi tu, dragă Peter, așadar scriu și lucrez, reflectez asupra unor teme care mă intrigă și mă pasionează, dar calculez ce trebuie să apară și când. Și apropo, subiectul acesta, comparația dintre teoriile lui Oresme și Riemann a reprezentat subiectul unei conferințe de două ore pe care am prezentat-o la școala doctorală de la Chapman University pe 3 noiembrie 2023. Viitorul eveniment la a cărui invitație am răspuns este seminarul de geometrie și topologie de la Universitatea Californiei la Irvine, unde prezint pe 11 decembrie. În perioada aceasta (iarna dintre 2023 și 2024) editez un volum pentru American Mathematical Society; volumul precedent pe care l-am editat pentru AMS, alături de Bang-Yen Chen și de un grup de colegi și prieteni, s-a numit Differential Geometry and Global Analysis: In Honor of Tadashi Nagano și a apărut în colecția Contemporary Mathematics, cu numărul 777; acest volum a fost inclus de BookAuthority în top 10 volume de geometrie diferențială apărute în 2022. Tare m-am bucurat pentru acea apreciere; ne-am străduit să spunem povestea lui Tadashi Nagano (1930-2017) atât printr-un eseu care să-i prezinte munca, cât și prin studii bine alese, care să adâncească tematica pe care el a lucrat. Vezi tu, dragă Peter, lucrez mereu mult și cu sinceră bucurie. Publici nu doar atunci când inima îți spune că asta trebuie să faci, ci și când există un context propice pentru literatură, într-un moment bun. În perioadele pre-electorale nu cred că există interes pentru literatura de ficțiune, așa cred eu.

Ce desparte, pentru tine, România de SUA, unde trăiești de zeci de ani?

Dar tu m-ai mai întrebat o dată chestia asta, când ne-am plimbat într-o seară prin Cluj, cam în perioada când ai realizat alături de Doru Pop acea carte extraordinară, Pălăvrăgeala vagabonzilor, care este cea mai interesantă meditație despre identitatea transilvană pe care o cunosc. Ce temă importantă v-ați ales! Oare ce-o fi adevărat, că vă acord eu puncte în plus, sau sfertul meu transilvănean mă cheamă, din paginile voastre? Mi-a plăcut enorm cartea voastră!

Am venit în Michigan în 1996 pentru studii, și planul meu inițial era ca după patru ani să revin la Universitatea din București, unde mi-aș fi dorit să-mi continui munca la Catedra de Geometrie, unde aveam un post de preparator. Ce idee romantică! Trei decenii mai târziu, tot munca asta o fac, adică fac cercetare în geometrie diferențială și predau geometrie, dar în California. N-am schimbat nimic în afară de decor. Între timp am învățat foarte mult și învăț încă. Între noi fie vorba, am plecat profund traumatizat din România, după ce mai multe valuri de campanii de presă împotriva tatălui meu ajunseseră pe prima pagină a unor cotidiene. La nivel personal, a fost o experiență demnă de luat lumea-n cap, pe vremea patrulaterului roșu era de plecat. A fost ca-n romanul Numărul zero, al lui Umberto Eco, combinat cu Onoarea pierdută a Katharinei Blum, doar că a fost ca la români, adică totul dublat cu o cascadă de minciuni și exagerări incredibile, totul motivat politic, ceea ce face oamenii să întreacă orice măsură. Scopul acelor atacuri era ca nu cumva tatăl meu să aibă o carieră în politică, profilul lui public era destul de pronunțat, după ce jucase un rol semnificativ în decembrie 1989, și apoi, când s-a oferit voluntar pentru a reprezenta noua poliție la Sibiu, în prima jumătate a anului 1990. Dar nu a fost un context politic care să ivească Niagare de flori. Pentru mine, anii ’90 au reprezentat o serie de tensiuni pe care nu le-am uitat și care la vremea respectivă m-au făcut să nu mă simt bine în România. Se făcea presă de foarte proastă calitate atunci. Confuzii de date, de nume, de perioade istorice, totul era folosit, pentru a lansa o perdea de fum pe baza căreia un potențial adversar politic putea fi compromis. Așa se trăia atunci, așa trăiesc unii azi, crezi oare, dragă prietene, că ține de condiția umană? Eu zic că da, uite de aceea social media produce medii toxice. Pe atunci, toxică era presa. Dacă mă întrebi care e diferența dintre viața mea din România și viața mea din SUA, ei bine, uite, în SUA nu m-a atacat nimeni în presă, pot să fac tot ce-mi trece prin minte și, culmea, munca mea e apreciată. Munca mea a fost recunoscută la nivel național (am primit recunoașteri atât din partea American Mathematical Society, cât și a Mathematical Association of America), dacă m-aș plânge vreodată de ceva, rog să nu fiu crezut. Colegii mei de departament îmi sunt prieteni, iar universitatea unde lucrez din 2002, un mediu intelectual vibrant și tare motivant, mi-a făcut marea onoare de a-mi acorda cel mai frumos premiu pe care-l au, pentru creativitate, pe anul 2023 (se cheamă premiul L. Donald Shields).

Să comparăm viața mea din România cu cea din SUA? În 2015, un oarecare scria în România literară că nu am talent și ilustra această teribilă carență a mea cu pasaje din Noaptea când cineva a murit pentru tine, romanul la care te-ai referit tu mai înainte. Era un atac în România literară, produs la cinci ani de la apariția romanului, îi apucase pasiunea pentru lectură atunci, pentru că așa era calendarul lor intern. În vara lui 2023, aceeași Românie literară anunța că (deși nu sunt membru al Uniunii Scriitorilor din România) monografia dedicată lui Dan Barbilian pe care am publicat-o în 2022 la Editura Polirom a fost nominalizată la premiile Uniunii Scriitorilor. Crezi oare, dragă Peter, că Uniunea Scriitorilor nominalizează la premii oameni care nu au talent? Ne aflăm aici în prezența a două aserțiuni diferite: (aserțiunea P) nu am talent, și atunci România literară dedică o pagină de revistă încondeierii mele, și (aserțiunea non P) am talent și merit să fiu nominalizat la premii. Sunt oare P și non P adevărate simultan? Când voi pleca în călătoria cea de pe urmă, să știi că voi păstra în suflet această îndoială, sădită de România literară, dacă am avut talent au ba. Uite așa de diferită e experiența mea românească de cea americană: într-o parte am fost sprijinit în toți pașii carierei mele, în cealaltă a trebuit să plătesc pentru neajunsul de a mă fi născut.

Curioasă această diferență, mulțumesc pentru întrebare. Dacă mă vezi că muncesc și locuiesc la 10 000 de km distanță, asta înseamnă totodată că aleg să trăiesc elegant. În numele acestei eleganțe, atunci când am fost invitat să particip la decernarea premiilor Uniunii Scriitorilor, am răspuns invitației, am dat mâna cu toți cei de față, chiar și cu unii care au produs în trecut gesticulații absurde spre galeriile lor imaginare. Îi înțeleg și îi iert, pentru că am de lucru. Nu mi se poate reproșa că din pricina mea n-ar merge lucrurile în România, nu crezi? Partea utilă a muncii mele revine în România, deși am plecat de 27 de ani, deși nu am nici o obligație și deși nu aștept nimic din partea acelei lumi, care atunci, demult, în alt eon, ar fi fost a mea, dacă istoria ar fi fost și ea alta.

Imagine reprezentativă: arhiva autorului

Ediția actuală

#06, Toamnă 2024


O poți cumpăra aici
sau aici
×