Brumărel

Poem în trei părți

Start

I.

Printre copii îi mersese buhul c-ar fi vrăjitoare:
parafrazam o bătrână singură, cu pensia puțină.
Circulau multe povești și niciuna nu suna
precum cealaltă. Unii spuneau că e hâdă și înaltă,
alții, micuță și subțire, alții că râde-n neștire
și că dacă te prinde singur, te saltă.

Pentru cei mai mici, cred că putea și să zboare.

Avea o pisică neagră, Raisa, pe care o lăsa uneori să iasă
pe geam (stătea la parter); învățase să se întoarcă singură acasă.

Niște părinți cretini, cu câțiva ani înainte, lansaseră
asta: dacă nu ești cuminte, Raisa te ia
și te duce la vrăjitoare – și bulgărele s-a rostogolit.
Acum, copiii făceau ca dracii când o vedeau, și vânau,
vara cu pietre, iarna cu zăpadă, bietul animal.

La început, s-a făcut că nu vede, dar încet-încet,
atâta răutate a măcinat-o, și bătrâna a prins rolul.
Te prind eu, neastâmpăratule, fir-ați voi să fiți și altele,
care ne întărâtau și mai mult, au însuflețit parcarea aia,

care devenise, în vara aia, un cuib.

II.

Uite: cum picură furnicile, pe asfaltul încins,
pe orizontală.
Pe orizontală pic și eu, mușuroi,
tot deodată, după o săptămână pisată.
Jumătate de oră alegi filmul, în zece minute adormi.
Noaptea merge încet, ca un tramvai vechi.
Adormi cu scârțâitul în urechi, te trezești
și e tot acolo.

Ți se spune uneori că nu te poți ascunde de tine.
Nu e adevărat.
Nu e adevărat, cel puțin o vreme.
Nu e adevărat, cel mult un timp.

Știi cum e, după prima clipă de îndoială
nu-ți mai găsești liniștea. Merg prin parc,
fac poze la frunze; devin ruginii.
Când pierzi controlul, atunci crezi  
cel mai mult că îl deții.
În metrou merg mai multe căști decât oameni.

Corpul secretă substanțe, mintea secretă secrete; ține ritmul.

Vrăjeala e vrăjeală și de multe ori poate fi detectată.
Scamatoria asta cei mai mulți au uitat-o.
Să nu uiți, din când în când, să mai fii copil.

III.

Ajung într-un loc unde n-am mai fost de când eram mic:
a fost odată, dar nu ca niciodată, și nici așa demult, de fapt,
cum să spun, ca o urmă,
ca o morsă care adoarme pe aisberg și se trezește
departe de turmă și de tot ce cunoaște.
Mă emoționez, mi se pare că douăzeci de ani
s-au mătrășit într-o secundă.
Nu vreau să plec, mi-e frică să întorc spatele,
știu că dacă o fac, într-o secundă
mai fug douăzeci
și sunt iarăși aici. Unii la care țin nu mai sunt,
cum nu mai sunt acum unii de atunci.

(O văd cu ochii imaginației și nu mai e vrăjitoare,
nu mai are nimic înfricoșător, nimic sinistru.
Aș mângâia pisica aia blând – deși din alt registru.
I-aș da ceva de mâncare.)

E o clădire de birouri terminată recent.
La intrare au făcut niște grădini înalte,
au pus pământ, stropitori automate
și ce au plantat încolțește deja.
Mă întreb de unde e adus pământul ăla
și dacă alte plante au murit
ca să crească astea aici.
Iau o bucată de pământ mai uscat și o-nvârt între degete
până se face două mai mici.

Păstrez una în palmă,
pe cealaltă o arunc din mers.

Imagine reprezentativă: Calvin Anderson

Ediția actuală

#04, 03/24

O poți cumpăra aici
sau aici
×