Bucureștiul colorat

Start

Documentarul românesc de debut De ce scriu ăştia pe pereţi?, lansat în unele cinematografe la 24 noiembrie, pornește de la o realitate bucureşteană care a devenit atât de prezentă în spaţiul urban, încât aproape că nu îi mai acordăm atenţie. Graffitiurile şi desenele murale sunt de toate felurile, ilegale şi oficiale, şi peste tot: la periferie şi la centru, pe clădiri degradate sau abandonate şi pe imobile renovate, pe ziduri şi pe metrou (mai exact, pe garniturile vechi, de la margine, încă în funcţiune, ca nişte mesaje din trecutul recent, din primii ani de tranziţie). Adunate în straturi succesive în ultimele trei decenii, au devenit parte din amprenta oraşului, din identitatea peisajului extrem de pestriţ în care locuitorii capitalei îşi duc existenţa zilnică. Unii văd în ele un act de vandalism, alţii – o formă de artă care înfrumuseţează un oraş în suferinţă sau chiar un discurs alternativ ce se opune dominaţiei publicităţii. Dar sunt cu siguranţă destui şi cei indiferenţi la fenomen.

Pornind de la întrebarea aleasă ca titlu, regizorul Alin Boeru pătrunde în această lume complexă a grafferilor şi a artiştilor stradali. Pretextul – expus prin voice-over-ul la persoana întâi – este dorinţa unei schimbări majore în viaţa personală. Plictisit de cariera de corporatist şi încercând să vadă dacă era ceva de capul afinităţilor sale artistice din copilărie (îi plăcea să deseneze şi să scrie, după cum aflăm dintr-o vizită la părinţi), Alin Boeru vrea să devină regizor.

Prima încercare este chiar filmul pe care îl vedem şi în care ia ca ghizi iniţiali prieteni de altădată ce fac parte din această lume puţin cunoscută, în care Alin Boeru ne invită să intrăm odată cu el. Ce uimeşte în primul rând este numărul mare de grafferi şi artişti stradali, o comunitate impresionantă despre care nu ştim prea multe (asta şi pentru că destui se ţin departe de reflectoare), dar a cărei artă, practic anonimă, e văzută în fiecare zi de sute de mii de oameni.

Alin Boeru aduce cât mai mulţi dintre aceşti oameni în faţa camerei. Pe de o parte, sunt cei care acţionează în afara legii, într-un stil tradiţional de gherilă, şi care apar cu feţele blurate şi cu vocile distorsionate, pentru a nu fi recunoscuţi. Imaginile filmate chiar de aceştia în timpul acţiunilor lor sunt, de altfel, şi cele mai puternice, în contrast cu cuminţenia secvenţelor de interviu. Pe de altă parte, sunt cei care au ieşit din clandestinitate şi au devenit artişti cu profil public, chemaţi, deseori chiar de autorităţi, să dea viaţă unor zone din oraş prin desenele lor murale.

Însă dacă la început defilarea prin cadru a acestor personaje stârneşte interes, pe măsură ce apar noi şi noi protagonişti, atenţia inevitabil scade. Nu apuci să te familiarizezi cu unii, pentru că vin imediat alţii (la care se adaugă şi câţiva experţi aduşi să ofere un context teoretic). Această opţiune regizorală îşi are sursa probabil în lipsa de experienţă; ca să sugerezi amploarea unui fenomen, nu este nevoie să aduci zeci de reprezentanţi, pentru că riscul este ca niciunul să nu rămână în memoria spectatorului. Niciunul nu capătă profunzime.

În plus, mai e şi pericolul ca ideile să devină redundante, aşa cum se întâmplă pregnant spre final, când mulţi dintre protagonişti sunt invitaţi să răspundă direct la întrebarea din titlu (iar răspunsurile, cum era de aşteptat, nu oferă mari revelaţii). Alin Boeru nu pare a depăşi dificultatea de a renunţa la unele personaje. Apoi, în ciuda acestei diversităţi, filmul nu reuşeşte să clarifice formele în care se poate manifesta fenomenul despre care vorbeşte – totul e o magmă indistinctă în care nu avem suficient timp nici să ne familiarizăm cu protagoniştii, nici să contemplăm opera lor. E clar că cei care îşi ascund faţa fac acţiuni pentru care riscă amenzi, însă nu întotdeauna e evident că ceilalţi intervievaţi au ieşit la lumină şi au devenit de fapt artiști cu acte în regulă, invitaţi să se implice în diverse proiecte de schimbare a modului în care arată oraşul (am aflat asta abia la o sesiune de întrebări şi răspunsuri după o proiecţie în avanpremieră).

Lucrurile se complică şi mai mult prin decizia regizorului de a deveni el însuşi personaj, ba chiar unul extrem de prezent, inclusiv în faţa camerei, nu doar prin vocea dinspate. Sigur, e o recomandare des întâlnită ca autorii de documentare să introducă pe cât de mult pot şi aspectul personal, o legătură directă cu subiectul. În acest caz, însă, lipirea celor două direcţii nu funcţionează. Şi asta nu pentru că Alin Boeru nu ar fi un personaj interesant (ba chiar unele dintre cele mai bune momente din film sunt câteva secvenţe comice care îl au ca protagonist şi care exploatează, inclusiv vizual, contrastul dintre lipsa sa de talent la graffiti şi profesionalismul celorlalţi). Cauza este că nici această pistă, ofertantă în principiu, nu este exploatată suficient. În fond, nu înţelegem de ce ne-ar interesa că un tânăr angajat într-o corporaţie decide să-şi abandoneze modul de viaţă de până atunci şi să încerce un alt drum, unul artistic? Sigur, se sugerează că aspiră la o libertate pe care a pierdut-o şi pe care alţii din generaţia sa şi-au cultivat-o făcând ce le place, şi anume graffiti.

Însă toate acestea deturnează atenţia de la ceea ce ar fi trebuit să fie miza filmului: investigarea în adâncime a acestui univers aparte, prin doar câţiva protagonişti şi, de ce nu, prin mai multe momente care să pună în valoare potenţialul vizual uriaş al subiectului.    

Imagine reprezentativă: cadru din filmul De ce scriu ăştia pe pereţi?, r. Alin Boeru    

Ediția actuală

01/24 #3

Masthead

O poți cumpăra aici
sau aici
×